CIMEC. Tezaurele terminologice

IndexAfișare arborescentă | Afișare alfabetică

Skip Navigation Links.
Collapse <b>Cuvinte-cheie</b> [1]Cuvinte-cheie [1]
Tip arhaic [ Tip (formă, dimensiune, amplasare decorativă, motive decorative etc. sau toate împreună) care păstrează sau preiau caracteristicile fundamentale ale unor civilizații dispărute, dar care și-au lăsat o amprentă definitorie în conștiița popoarelor (gracă, latină, dacică etc., perceptibilă însă doar la nivelul elitelor intelectuale); la nivelul creatorului de bunuri materiale neșcolit, această percepție este străină, ea apaținînd doar specialiștilor care caută anumite filiații sau difuziuni culturale antice, posibil de surprins în arta tradițională românească din zone mai „închise”, mai conservatoare, sau care au preluat inconștient unele forme sau motive decorative (vezi lăzile cu „spinare”, asemănătoare unor sarcofage, confecționate la Budureasa, jud. Arad, sau vasele din ceramică în formă de amforă sau de recipiente pentru produse). ] [1.1]
Collapse <b>Decor geometrizant</b> [ Decorul geometrizant este specific ornamenticii populare românești, chiar și în cazul unor motive naturaliste (antropomorfe, zoomorfe, fitomorfe etc.); el are unele similitudini cu arta decorativă arabă (Orientul Mijlociu, prin filieră turcă, dar nu numai), cu excepția acelui „horror vacui” întâlnit în arta arabă și aproape străin (până în ultimele decenii ale sec. al XX-lea) artei tradiționale românești. ] [2]Decor geometrizant [ Decorul geometrizant este specific ornamenticii populare românești, chiar și în cazul unor motive naturaliste (antropomorfe, zoomorfe, fitomorfe etc.); el are unele similitudini cu arta decorativă arabă (Orientul Mijlociu, prin filieră turcă, dar nu numai), cu excepția acelui „horror vacui” întâlnit în arta arabă și aproape străin (până în ultimele decenii ale sec. al XX-lea) artei tradiționale românești. ] [2]
Însemn de breaslă [ Semn distinctiv al unei demnități, al unui rang, al unei organizații mai mult sau mai puțin secrete (în genul semnelor organizațiilor masonice); siglă; însemnele de breaslă sunt frecvente, în Transilvania medievală, pe steagurile și pe lăzile de breaslă; steagurile se păstrau la sediul breslei (sau la un atelier recunoscut) sau la biserică; lăzile de breaslă conțin documentele breslei, împuterniciri administrative de circulație teritorială și comercială, certificate de recunoaștere a meseriilor, uneori fonduri bănești lichide etc.; breslele aveau, ca semne de recunoaștere, efigii, sigle etc., unele cu valoare heraldică (prin preluarea unor sigle ale seniorului care conducea un teritoriu și care i-a acreditat), alteori doar inițiale literale, anturate de ghirlande, torsade etc. ] [2.1]
Collapse <b>Motive antropomorfe</b> [ Totalitatea motivelor decorative care întruchipează silueta umană, în totalitatea ei, numai anumite părți ale corpului uman (cap, față, ochi, palmă, inimă etc.) sau în asociere cu elemente decorative aparținând altor categorii, în special celor zoomorfe (călăreț).  ] [2.2]Motive antropomorfe [ Totalitatea motivelor decorative care întruchipează silueta umană, în totalitatea ei, numai anumite părți ale corpului uman (cap, față, ochi, palmă, inimă etc.) sau în asociere cu elemente decorative aparținând altor categorii, în special celor zoomorfe (călăreț). ] [2.2]
Bărbat [ Motiv decorativ care preia trăsăturile antropologice ale bărbatului; mai des, imaginea bărbatului decorează țesăturile de diferite dimensiuni. ] [2.2.1]
Cal cu călăreţ [ Motiv decorativ destul de răspândit pe țesăturile de interior (păretare, ștergare) și care se constituie fie în frize amplasate drept chenar, fie imagini în medalion, în care caz este posibil ca omul călare să fie un oștean cu suliță în mâna dreaptă. ] [2.2.2]
Femeie [ Motiv decorativ care preia trăsăturile antropologice ale femeii; mai des, imaginea femeii decorează țesăturile de diferite dimensiuni; referitor la concretizarea ideii de om, este de observat că adeseori ea este reprezentată, în arta populară românească, printr-o imagine feminină; aceasta se leagă de străvechi credinţe şi rituri ale fertilităţii şi fecundităţii; de altfel, imaginile feminine apar de cele mai multe ori pe obiecte legate de interiorul casei şi de îndeletnicirile femeieşti, marele număr de scoarţe, în care imaginea femeii este prezentă, ilustrând această situaţie; un argument în privinţa perenităţii motivului se găseşte în celebrele figurine sau idoli de la Cucuteni, Cârna, Gumelniţa, Verbicioara etc., care sunt întotdeauna reprezentări feminine, legate de cultul fertilităţii şi fecundităţii; ca motiv de sine stătător, Maica bătrână are numeroase paralele în folclorul neogrec, albanez, ucrainean, ba chiar şi în cel francez, putându-se prelungi lista cu aproape toate civilizaţiile globului; femeia-mamă este un excepţional impuls cultural, căci, identificată cu stihiile apa şi pământul, îndeplineşte în civilizaţiile arhaice un rol primordial în apariţia şi perpetuarea vieţii, de unde şi prezenţa ei unanimă în riturile de fertilitate. ] [2.2.3]
Horă [ Hora este un dans popular românesc, cu ritm domol, în care jucătorii se prind de mână formând un cerc închis; ca element decorativ, hora este prezentă cu deosebire pe țesăturile mari din Maramureș (păretare, covoare), formând chenarul acestor piese. Hora, cercul dinamic, imitând mişcarea astrului zilei, are multiple funcţii magico-simbolice, printre care şi pe aceea de integrare a polarităţilor şi de armonizare a părţilor antitetice; hora se joacă în momentele hotărâtoare din desfăşurarea nunţii, parcă pecetluind valabilitatea şi durata în timp a actelor consumate; la ea participă aproape întreaga lume prezentă la nuntă, ca semn al aderenţei la întemeierea noii familii. Prevesteşte o mare bucurie celui care visează şi se visează jucând într-o horă - Suceava. ] [2.2.4]
Inimă [ Motiv decorativ care preia imaginea simbolică (și nu anatomică) a inimii așa cum a fost ea însușită și recunoscută în conștiința tuturor popoarelor; este prezentă pe țesături, piese de mobilier, ceramică etc. ] [2.2.5]
Mână [ Motiv antropomorf care preia doar o parte componentă a trupului uman; nu este vorba de reproducerea mâinii în întregimea ei, ci numai de palme, pentru că, în concepția tradițională românească, palma reprezintă „chipul omului”, adică firea lui; regăsim palmele pe unele porți maramureșene, pe unele „rugi” (cruce de sat, amplasată la încrucișarea unor drumuri sau la marginea hotarului comunității respective). ] [2.2.6]
Ochi [ Ca motiv decorativ, ochiul a apărut în ornamentica tradițională poate și sub influența imaginilor creștine din pictura bisericească; oricum, ochiul îl reprezintă pe OM, tot așa cum îl reprezintă numai chipul său sau palmele sale. Importanţa văzului, a ochilor în percepţia şi înţelegerea lumii, în comportamentul uman, este atestată de numeroase expresii şi locuţiuni populare: „pe ochii mei”, „a i-o spune verde-n ochi”, „a închide (a deschide) ochii”, „a mânca din ochi”, „a scoate (cuiva) ochii (pentru ceva)”, „ochi rău”, „a arunca praf în ochii (cuiva)”, „a sorbi din ochi” etc.; ochii, la fel ca şi inima, devin o instanţă de sine-stătătoare, ele suferă împreună, iar lacrimile vărsate sunt, de fapt, cele ale inimii; de aceea, plânsul este considerat, în poezia populară, nu doar manifestarea unei anumite stări psihice sau o modalitate catartică, ci o pedeapsă, un fel de autoflagelare; în vremurile de demult, cazna cea mai cumplită aplicată oamenilor era orbirea, de unde şi expresia menţionată mai sus şi păstrată în multe limbi (a scoate ochii cuiva); de remarcat că psihanaliza consideră orbirea echivalentă castrării; puterea malefică şi distructivă a ochilor, întrupată, la vechii greci, în simbolul Gorgonei, monstrul care ucide pe oricine cu privirea sa, şi-a găsit reflectarea şi în credinţa cvasiuniversală în deochi; superstiţia deochiului, mai ales la perechile tinere, poate fi întâlnită la un obicei condamnabil, acela de a scoate praf sau tencuială din ochii sfinţilor pictaţi în interioarele bisericilor, cu scopul de a face farmece bărbaţilor, spre „a-i orbi”, ca să nu vadă ce fac soţiile lor necredincioase, dar s-ar putea ca magia să fie făcută şi pentru „a deschide ochii” asupra farmecelor iubitei; dar vigilenţa soţului gelos poate fi înşelată şi dacă nevasta îi serveşte un pahar de vin în care a introdus, în prealabil, o monedă care a stat deasupra ochilor închişi ai unui mort; dragostea începe mai totdeauna de la ochi, acesta fiind un agent deosebit de activ în textele folclorice, ocupând chiar primul loc, pentru că tot de la ochi vin şi toate nenorocirile; de remarcat că ochiul are o dublă funcţie, el este în acelaşi timp organ receptor, cât şi organ emiţător, ultimul fiind aproape în exclusivitate de genul feminin; în cântecul popular, ochii reprezintă organul atotputernic al iubirii; ei subjugă, varsă foc, vorbesc, ucid, rănesc şi vindecă în chip miraculos; sunt în acelaşi timp principalul canal de comunicare între micro şi macrocosmos, o adevărată fereastră a sufletului deschis spre lumea Erosului; dar ochii sunt şi cei care emană teroare; femeia foloseşte vraja ochilor, puterea lor magică pentru a fermeca iubitul, este gata să încerce forţa paralizantă a lor spre a imobiliza calul sau boii flăcăului; uneori înlocuiesc metonimic întreaga făptură a iubitei; sunt ca două oglinzi în care se reflectă toate stările sufleteşti, sunt apţi să înlocuiască organul vorbirii sau alte semne prin care se comunică dragostea; căutătura de la distanţă sau privitul ochi în ochi formează programul minim la care se reduc revendicările îndrăgostiţilor în faza incipientă a iubirii; sunt organul predilect de la care începe cosmicizarea femeii, prin faptul că deseori sunt comparaţi cu stelele; ar mai fi de subliniat că, deoarece în textele folclorice predomină culoarea neagră a ochilor, unii cercetători au ajuns la concluzia că aceasta ar fi o trăsătură etnică distinctivă, numai că aceleaşi texte reliefează şi înclinarea spre ochii albaştri. În ornamentica populară, ochiul ocupă un loc important în repertoriul motivelor antropomorfe, investit şi el din cele mai vechi timpuri cu puteri benefice sau malefice, expresie a însăşi puterii spirituale omeneşti sau supraomeneşti. Ornamentul reprezentând un ochi are rolul de apărare, de veghe împotriva spiritelor aducătoare de rău. ] [2.2.7]
Om [ În arta decorativă tradițională românească, omul poate să apară fie doar ca siluetă, fie să fie reprezentat doar prin unul dintre părțile componente ale trupului său (cap, ochi, palmă), regăsibile pe țesături, mobilier, piese de arhitectură tradițională, ceramică etc.; nu apare pe piese de port. ] [2.2.8]
Collapse <b>Motive astrale</b> [ Totalitatea motivelor decorative care preiau desenul geometrizant al corpurilor cerești cunoscute la nivelul comunităților locale: soare, lună, stea (Luceafărul). ] [2.3]Motive astrale [ Totalitatea motivelor decorative care preiau desenul geometrizant al corpurilor cerești cunoscute la nivelul comunităților locale: soare, lună, stea (Luceafărul). ] [2.3]
Luceafăr [ Este numele popular al planetei Venus; personificat, în tradițiile populare, el este considerat fiul Soarelui, îndrăgostit de fete muritoare (v. „Luceafărul” de M. Eminescu); din această credință a trecut ușor, sub formă tot de stea (v. Stea), în decorativismul tradițional românesc. ] [2.3.1]
Lună [ Luna face parte dintre realitățile observate de țăran care respectă cel mai bine cerințele geometrismului, fiind înrudită, ca desen, cu cercul, arcul de cerc, soarele, semiluna etc., de unde și apariția ei între motivele decorative. ] [2.3.2]
Roată [ Motiv decorativ astral, numit și „roata stelelor”, constelație de stele din emisfera boreală (de nord). ] [2.3.3]
Semilună [ Motiv decorativ care preia imaginea astrului nopții așa cum este el văzut în primul și în ultimul pătrar. ] [2.3.4]
Soare [ Corpul ceresc central al sistemului nostru planetar, asemănător, din punct de vedere ornamental cu „steaua”, dar având partea luminoasă (discul) incomparabil mai mare; preferat în decorativismul tradițional pentru aureola spirituală cu care este înconjurat (în multe zone ale României este considerat un mare păcătos cel care înjură de soare, pentru că, spun țăranii, de la el ne vin lumina, căldura, bucatele, în fond viața. ] [2.3.5]
Stea [ Motiv decorativ (singular, organizat în șir sau în grup), reprezentând convențional o stea, așa cum este ea vizibilă de pe Pământ noaptea (formă aproximativ sferică cu irizații circulare). ] [2.3.6]
Steaua ciobanului [ Motiv decorativ care preia conturul astral al constelației numită și „cobanul cu oile”, vizibilă în emisfera boreală, septentrională, de nord. ] [2.3.7]
Collapse <b>Motive avimorfe</b> [ Totalitatea motivelor decorative care preiau desenul (conturul) păsărilor; în ornamentica tradițională românească, este de la sine înțeles că vor predomina păsările din fauna locală, cu precădere a celor domestice, dar totdeauna cele cu încărcătură simbolică: cocoș, păun, cuc, pupăză etc.; prezența struțului pe ștergarele dobrogene este un motiv importat din Asia Mică, pe filieră turcească și grecească. ] [2.4]Motive avimorfe [ Totalitatea motivelor decorative care preiau desenul (conturul) păsărilor; în ornamentica tradițională românească, este de la sine înțeles că vor predomina păsările din fauna locală, cu precădere a celor domestice, dar totdeauna cele cu încărcătură simbolică: cocoș, păun, cuc, pupăză etc.; prezența struțului pe ștergarele dobrogene este un motiv importat din Asia Mică, pe filieră turcească și grecească. ] [2.4]
Acvilă bicefală [ Vultur mare, pasăre răpitoare de zi; stemă reprezentând un vultur; pajură; acvila bicefală reprezintă vechea stemă a Munteniei și a fost preluată ca element heraldic în steme sau stindarde ulterioare. ] [2.4.1]
Cocoş [ 1. Pentru că se comportă într-un anume fel ziua şi altfel noaptea, cocoşul beneficiază de două moduri distincte de a fi: cel diurn, caracterizat prin condiţia profană (cântă neregulat şi nu are puteri ieşite din comun) şi cel nocturn, definit de dimensiunea sacrală (separă, prin cântecul său, intervalul benefic de cel malefic şi pune stavilă acţiunii răuvoitoare a duhurilor întunericului); cocoşul nu este numai un vestitor al luminii, ci şi un aducător de ordine în însuşi „imperiul” dezordinii, aceasta din urmă fiind noaptea şi întunericul; el ritmează scurgerea timpului, dând semnale la intervale fixe, de la „cumpăna” nopţii şi până la ivirea zorilor, funcţionează ca un „împărţitor” al acestuia şi ca un ceasornic al sătenilor; opoziţia sacru/profan îl individualizează în raport cu păsările care cântă în timpul nopţii, care nu anunţă nimic şi glăsuiesc la întâmplare, iar opoziţia benefic/malefic îl desparte de buhă, cucuvea, huhurez; este totodată pasăre credincioasă şi năzdrăvană; este singura dintre toate vieţuitoarele care vede noaptea când se deschide cerul şi tot el aude toaca în cer; când cântă noaptea de trei ori, alungă duhurile necurate, zmeii, strigoii, când cântă dinspre ziuă, sperie dracii şi scorpiile, care astfel pier; este mai năzdrăvan, mai puternic decât celelalte vieţuitoare, mai plin de har şi mai curat; de aceea, dracul poate lua orice chip doreşte, numai acela de oaie, albină şi cocoş nu; dar credinţele populare spun că nu orice cocoş este năzdrăvan, ci doar aceia care ies mai repede din ou, îşi fac auzit glasul chiar de sub cloşcă, în a treia zi după ieşirea din ou, cântă de 12 ori la miezul nopţii, sunt în întregime negri etc.; în ordine temporală: „Noaptea, după ce a cântat cocoşul, poţi merge oriunde şi n-ai de ce te teme, căci e curat peste tot pământul”; în ordine spaţială: „De c