CIMEC. Tezaurele terminologice

Index |  Afișare arborescentă | Afișare alfabetică

Skip Navigation Links.
Collapse <b>Cuvinte-cheie</b> [1]Cuvinte-cheie [1]
Collapse <b>Decor geometrizant</b> [ Decorul geometrizant este specific ornamenticii populare românești, chiar și în cazul unor motive naturaliste (antropomorfe, zoomorfe, fitomorfe etc.); el are unele similitudini cu arta decorativă arabă (Orientul Mijlociu, prin filieră turcă, dar nu numai), cu excepția acelui „horror vacui” întâlnit în arta arabă și aproape străin (până în ultimele decenii ale sec. al XX-lea) artei tradiționale românești. ] [2]Decor geometrizant [ Decorul geometrizant este specific ornamenticii populare românești, chiar și în cazul unor motive naturaliste (antropomorfe, zoomorfe, fitomorfe etc.); el are unele similitudini cu arta decorativă arabă (Orientul Mijlociu, prin filieră turcă, dar nu numai), cu excepția acelui „horror vacui” întâlnit în arta arabă și aproape străin (până în ultimele decenii ale sec. al XX-lea) artei tradiționale românești. ] [2]
Însemn de breaslă [ Semn distinctiv al unei demnități, al unui rang, al unei organizații mai mult sau mai puțin secrete (în genul semnelor organizațiilor masonice); siglă; însemnele de breaslă sunt frecvente, în Transilvania medievală, pe steagurile și pe lăzile de breaslă; steagurile se păstrau la sediul breslei (sau la un atelier recunoscut) sau la biserică; lăzile de breaslă conțin documentele breslei, împuterniciri administrative de circulație teritorială și comercială, certificate de recunoaștere a meseriilor, uneori fonduri bănești lichide etc.; breslele aveau, ca semne de recunoaștere, efigii, sigle etc., unele cu valoare heraldică (prin preluarea unor sigle ale seniorului care conducea un teritoriu și care i-a acreditat), alteori doar inițiale literale, anturate de ghirlande, torsade etc. ] [2.1]
Collapse <b>Motive antropomorfe</b> [ Totalitatea motivelor decorative care întruchipează silueta umană, în totalitatea ei, numai anumite părți ale corpului uman (cap, față, ochi, palmă, inimă etc.) sau în asociere cu elemente decorative aparținând altor categorii, în special celor zoomorfe (călăreț). ] [2.2]Motive antropomorfe [ Totalitatea motivelor decorative care întruchipează silueta umană, în totalitatea ei, numai anumite părți ale corpului uman (cap, față, ochi, palmă, inimă etc.) sau în asociere cu elemente decorative aparținând altor categorii, în special celor zoomorfe (călăreț). ] [2.2]
Bărbat [ Motiv decorativ care preia trăsăturile antropologice ale bărbatului; mai des, imaginea bărbatului decorează țesăturile de diferite dimensiuni. ] [2.2.1]
Cal cu călăreţ [ Motiv decorativ destul de răspândit pe țesăturile de interior (păretare, ștergare) și care se constituie fie în frize amplasate drept chenar, fie imagini în medalion, în care caz este posibil ca omul călare să fie un oștean cu suliță în mâna dreaptă. ] [2.2.2]
Femeie [ Motiv decorativ care preia trăsăturile antropologice ale femeii; mai des, imaginea femeii decorează țesăturile de diferite dimensiuni; referitor la concretizarea ideii de om, este de observat că adeseori ea este reprezentată, în arta populară românească, printr-o imagine feminină; aceasta se leagă de străvechi credinţe şi rituri ale fertilităţii şi fecundităţii; de altfel, imaginile feminine apar de cele mai multe ori pe obiecte legate de interiorul casei şi de îndeletnicirile femeieşti, marele număr de scoarţe, în care imaginea femeii este prezentă, ilustrând această situaţie; un argument în privinţa perenităţii motivului se găseşte în celebrele figurine sau idoli de la Cucuteni, Cârna, Gumelniţa, Verbicioara etc., care sunt întotdeauna reprezentări feminine, legate de cultul fertilităţii şi fecundităţii; ca motiv de sine stătător, Maica bătrână are numeroase paralele în folclorul neogrec, albanez, ucrainean, ba chiar şi în cel francez, putându-se prelungi lista cu aproape toate civilizaţiile globului; femeia-mamă este un excepţional impuls cultural, căci, identificată cu stihiile apa şi pământul, îndeplineşte în civilizaţiile arhaice un rol primordial în apariţia şi perpetuarea vieţii, de unde şi prezenţa ei unanimă în riturile de fertilitate. ] [2.2.3]
Horă [ Hora este un dans popular românesc, cu ritm domol, în care jucătorii se prind de mână formând un cerc închis; ca element decorativ, hora este prezentă cu deosebire pe țesăturile mari din Maramureș (păretare, covoare), formând chenarul acestor piese. Hora, cercul dinamic, imitând mişcarea astrului zilei, are multiple funcţii magico-simbolice, printre care şi pe aceea de integrare a polarităţilor şi de armonizare a părţilor antitetice; hora se joacă în momentele hotărâtoare din desfăşurarea nunţii, parcă pecetluind valabilitatea şi durata în timp a actelor consumate; la ea participă aproape întreaga lume prezentă la nuntă, ca semn al aderenţei la întemeierea noii familii. Prevesteşte o mare bucurie celui care visează şi se visează jucând într-o horă - Suceava. ] [2.2.4]
Inimă [ Motiv decorativ care preia imaginea simbolică (și nu anatomică) a inimii așa cum a fost ea însușită și recunoscută în conștiința tuturor popoarelor; este prezentă pe țesături, piese de mobilier, ceramică etc. ] [2.2.5]
Mână [ Motiv antropomorf care preia doar o parte componentă a trupului uman; nu este vorba de reproducerea mâinii în întregimea ei, ci numai de palme, pentru că, în concepția tradițională românească, palma reprezintă „chipul omului”, adică firea lui; regăsim palmele pe unele porți maramureșene, pe unele „rugi” (cruce de sat, amplasată la încrucișarea unor drumuri sau la marginea hotarului comunității respective). ] [2.2.6]
Ochi [ Ca motiv decorativ, ochiul a apărut în ornamentica tradițională poate și sub influența imaginilor creștine din pictura bisericească; oricum, ochiul îl reprezintă pe OM, tot așa cum îl reprezintă numai chipul său sau palmele sale. Importanţa văzului, a ochilor în percepţia şi înţelegerea lumii, în comportamentul uman, este atestată de numeroase expresii şi locuţiuni populare: „pe ochii mei”, „a i-o spune verde-n ochi”, „a închide (a deschide) ochii”, „a mânca din ochi”, „a scoate (cuiva) ochii (pentru ceva)”, „ochi rău”, „a arunca praf în ochii (cuiva)”, „a sorbi din ochi” etc.; ochii, la fel ca şi inima, devin o instanţă de sine-stătătoare, ele suferă împreună, iar lacrimile vărsate sunt, de fapt, cele ale inimii; de aceea, plânsul este considerat, în poezia populară, nu doar manifestarea unei anumite stări psihice sau o modalitate catartică, ci o pedeapsă, un fel de autoflagelare; în vremurile de demult, cazna cea mai cumplită aplicată oamenilor era orbirea, de unde şi expresia menţionată mai sus şi păstrată în multe limbi (a scoate ochii cuiva); de remarcat că psihanaliza consideră orbirea echivalentă castrării; puterea malefică şi distructivă a ochilor, întrupată, la vechii greci, în simbolul Gorgonei, monstrul care ucide pe oricine cu privirea sa, şi-a găsit reflectarea şi în credinţa cvasiuniversală în deochi; superstiţia deochiului, mai ales la perechile tinere, poate fi întâlnită la un obicei condamnabil, acela de a scoate praf sau tencuială din ochii sfinţilor pictaţi în interioarele bisericilor, cu scopul de a face farmece bărbaţilor, spre „a-i orbi”, ca să nu vadă ce fac soţiile lor necredincioase, dar s-ar putea ca magia să fie făcută şi pentru „a deschide ochii” asupra farmecelor iubitei; dar vigilenţa soţului gelos poate fi înşelată şi dacă nevasta îi serveşte un pahar de vin în care a introdus, în prealabil, o monedă care a stat deasupra ochilor închişi ai unui mort; dragostea începe mai totdeauna de la ochi, acesta fiind un agent deosebit de activ în textele folclorice, ocupând chiar primul loc, pentru că tot de la ochi vin şi toate nenorocirile; de remarcat că ochiul are o dublă funcţie, el este în acelaşi timp organ receptor, cât şi organ emiţător, ultimul fiind aproape în exclusivitate de genul feminin; în cântecul popular, ochii reprezintă organul atotputernic al iubirii; ei subjugă, varsă foc, vorbesc, ucid, rănesc şi vindecă în chip miraculos; sunt în acelaşi timp principalul canal de comunicare între micro şi macrocosmos, o adevărată fereastră a sufletului deschis spre lumea Erosului; dar ochii sunt şi cei care emană teroare; femeia foloseşte vraja ochilor, puterea lor magică pentru a fermeca iubitul, este gata să încerce forţa paralizantă a lor spre a imobiliza calul sau boii flăcăului; uneori înlocuiesc metonimic întreaga făptură a iubitei; sunt ca două oglinzi în care se reflectă toate stările sufleteşti, sunt apţi să înlocuiască organul vorbirii sau alte semne prin care se comunică dragostea; căutătura de la distanţă sau privitul ochi în ochi formează programul minim la care se reduc revendicările îndrăgostiţilor în faza incipientă a iubirii; sunt organul predilect de la care începe cosmicizarea femeii, prin faptul că deseori sunt comparaţi cu stelele; ar mai fi de subliniat că, deoarece în textele folclorice predomină culoarea neagră a ochilor, unii cercetători au ajuns la concluzia că aceasta ar fi o trăsătură etnică distinctivă, numai că aceleaşi texte reliefează şi înclinarea spre ochii albaştri. În ornamentica populară, ochiul ocupă un loc important în repertoriul motivelor antropomorfe, investit şi el din cele mai vechi timpuri cu puteri benefice sau malefice, expresie a însăşi puterii spirituale omeneşti sau supraomeneşti. Ornamentul reprezentând un ochi are rolul de apărare, de veghe împotriva spiritelor aducătoare de rău. ] [2.2.7]
Om [ În arta decorativă tradițională românească, omul poate să apară fie doar ca siluetă, fie să fie reprezentat doar prin unul dintre părțile componente ale trupului său (cap, ochi, palmă), regăsibile pe țesături, mobilier, piese de arhitectură tradițională, ceramică etc.; nu apare pe piese de port. ] [2.2.8]
Collapse <b>Motive astrale</b> [ Totalitatea motivelor decorative care preiau desenul geometrizant al corpurilor cerești cunoscute la nivelul comunităților locale: soare, lună, stea (Luceafărul). ] [2.3]Motive astrale [ Totalitatea motivelor decorative care preiau desenul geometrizant al corpurilor cerești cunoscute la nivelul comunităților locale: soare, lună, stea (Luceafărul). ] [2.3]
Luceafăr [ Este numele popular al planetei Venus; personificat, în tradițiile populare, el este considerat fiul Soarelui, îndrăgostit de fete muritoare (v. „Luceafărul” de M. Eminescu); din această credință a trecut ușor, sub formă tot de stea (v. Stea), în decorativismul tradițional românesc. ] [2.3.1]
Lună [ Luna face parte dintre realitățile observate de țăran care respectă cel mai bine cerințele geometrismului, fiind înrudită, ca desen, cu cercul, arcul de cerc, soarele, semiluna etc., de unde și apariția ei între motivele decorative. ] [2.3.2]
Roată [ Motiv decorativ astral, numit și „roata stelelor”, constelație de stele din emisfera boreală (de nord). ] [2.3.3]
Semilună [ Motiv decorativ care preia imaginea astrului nopții așa cum este el văzut în primul și în ultimul pătrar. ] [2.3.4]
Soare [ Corpul ceresc central al sistemului nostru planetar, asemănător, din punct de vedere ornamental cu „steaua”, dar având partea luminoasă (discul) incomparabil mai mare; preferat în decorativismul tradițional pentru aureola spirituală cu care este înconjurat (în multe zone ale României este considerat un mare păcătos cel care înjură de soare, pentru că, spun țăranii, de la el ne vin lumina, căldura, bucatele, în fond viața. ] [2.3.5]
Stea [ Motiv decorativ (singular, organizat în șir sau în grup), reprezentând convențional o stea, așa cum este ea vizibilă de pe Pământ noaptea (formă aproximativ sferică cu irizații circulare). ] [2.3.6]
Steaua ciobanului [ Motiv decorativ care preia conturul astral al constelației numită și „cobanul cu oile”, vizibilă în emisfera boreală, septentrională, de nord. ] [2.3.7]
Collapse <b>Motive avimorfe</b> [ Totalitatea motivelor decorative care preiau desenul (conturul) păsărilor; în ornamentica tradițională românească, este de la sine înțeles că vor predomina păsările din fauna locală, cu precădere a celor domestice, dar totdeauna cele cu încărcătură simbolică: cocoș, păun, cuc, pupăză etc.; prezența struțului pe ștergarele dobrogene este un motiv importat din Asia Mică, pe filieră turcească și grecească. ] [2.4]Motive avimorfe [ Totalitatea motivelor decorative care preiau desenul (conturul) păsărilor; în ornamentica tradițională românească, este de la sine înțeles că vor predomina păsările din fauna locală, cu precădere a celor domestice, dar totdeauna cele cu încărcătură simbolică: cocoș, păun, cuc, pupăză etc.; prezența struțului pe ștergarele dobrogene este un motiv importat din Asia Mică, pe filieră turcească și grecească. ] [2.4]
Acvilă bicefală [ Vultur mare, pasăre răpitoare de zi; stemă reprezentând un vultur; pajură; acvila bicefală reprezintă vechea stemă a Munteniei și a fost preluată ca element heraldic în steme sau stindarde ulterioare. ] [2.4.1]
Cocoş [ 1. Pentru că se comportă într-un anume fel ziua şi altfel noaptea, cocoşul beneficiază de două moduri distincte de a fi: cel diurn, caracterizat prin condiţia profană (cântă neregulat şi nu are puteri ieşite din comun) şi cel nocturn, definit de dimensiunea sacrală (separă, prin cântecul său, intervalul benefic de cel malefic şi pune stavilă acţiunii răuvoitoare a duhurilor întunericului); cocoşul nu este numai un vestitor al luminii, ci şi un aducător de ordine în însuşi „imperiul” dezordinii, aceasta din urmă fiind noaptea şi întunericul; el ritmează scurgerea timpului, dând semnale la intervale fixe, de la „cumpăna” nopţii şi până la ivirea zorilor, funcţionează ca un „împărţitor” al acestuia şi ca un ceasornic al sătenilor; opoziţia sacru/profan îl individualizează în raport cu păsările care cântă în timpul nopţii, care nu anunţă nimic şi glăsuiesc la întâmplare, iar opoziţia benefic/malefic îl desparte de buhă, cucuvea, huhurez; este totodată pasăre credincioasă şi năzdrăvană; este singura dintre toate vieţuitoarele care vede noaptea când se deschide cerul şi tot el aude toaca în cer; când cântă noaptea de trei ori, alungă duhurile necurate, zmeii, strigoii, când cântă dinspre ziuă, sperie dracii şi scorpiile, care astfel pier; este mai năzdrăvan, mai puternic decât celelalte vieţuitoare, mai plin de har şi mai curat; de aceea, dracul poate lua orice chip doreşte, numai acela de oaie, albină şi cocoş nu; dar credinţele populare spun că nu orice cocoş este năzdrăvan, ci doar aceia care ies mai repede din ou, îşi fac auzit glasul chiar de sub cloşcă, în a treia zi după ieşirea din ou, cântă de 12 ori la miezul nopţii, sunt în întregime negri etc.; în ordine temporală: „Noaptea, după ce a cântat cocoşul, poţi merge oriunde şi n-ai de ce te teme, căci e curat peste tot pământul”; în ordine spaţială: „De casa unde e cocoş nu se apropie nici o necurăţenie”; deci el este o marcă a lumii „de aici”; pe tărâmul celălalt, definit de o normă total diferită, nu există cocoşi şi, implicit, nici cântatul lor aducător de echilibru şi puritate; pentru că asigură saltul de la malefic la benefic, cocoşul apare frecvent în riturile de trecere; penele sale se pun în scalda copilului, pentru a-l apăra de rău; la nuntă marchează, simbolic, părăsirea unui mod de a fi şi integrarea în altul; D. Cantemir afirmă că, înainte de sfârşitul nunţii şi de momentul nupţial, se aduce un cocoş fript; în acelaşi timp, unul dintre nuntaşi „se ascunde sub masă şi, imitând cântatul cocoşului, anunţă că se face ziuă”; sosirea cetei de Juni este asociată cu glasul cocoşilor, deoarece colindă toată noaptea, marcând trecerea de la un timp nefast la unul fast; are însă şi semnificaţie de pasăre psihopompă, menită să conducă şi să apere pe cel plecat în lungul său drum: „Cocoşul se dă peste sălaşul mortului de sufletul acestuia, ca pe lumea cealaltă să-i anunţe sufletului orele, va înspăimânta şi va îndepărta, prin cântatul său, pe diavoli; când sufletul va trebui să treacă peste foc, cocoşul îl va stropi şi răcori cu apă, ca să poată trece mai departe”; datorită cântecului său, „pe cea lume e clopot; el cântă în Rai; dacă dai 12 cocoşi de pomană, pe cea lume şi se fac clopot şi te scoate de la pedeapsă”; alteori, el cântă pentru cel aflat „în marea trecere”; de asemenea, pentru că vesteşte ivirea zorilor şi goneşte întunericul, el devine substitut al luminii: „Cine moare fără lumânare să i se dea un cocoş de pomană, că pe ceea lume cocoşul se face lumânare şi-l trezeşte”; în Banat, se jertfeşte un cocoş, iar capul lui se pune la unul din colţurile casei, iar din carnea lui se face o ciorbă şi se dă de mâncare maistorilor; nu există nici o legendă care să istorisească apariţia acestei păsări, deci nu este o pasăre de „gradul II”, provenită din metamorfoza altei fiinţe; deci el are de la început prestigiu sacral, se bucură de o existenţă plenară, de sine stătătoare, „datând” chiar de la începuturile firii; de altfel, este întâlnit în diverse istorioare, deoarece aşa cum broasca, prin urâţenia ei, provoacă râsul Maicii Domnului întristate, tot aşa şi cocoşul, prin povestirile lui, îl face pe Sfântul Simeon, stăpânul vânturilor, să râdă; chipul său este frecvent întâlnit în arta populară, pe ştergare şi ii, pe blide smălţuite, pe ulcioare şi butoiaşe, pe coamele caselor sau luând formă de jucării; în general, cocoşul conotează sensul de lumină. Având darul de a cânta în preajma miezului nopţii, moment de cumpănă, de confruntare a spiritelor bune cu cele rele, poporul l-a pus paznic la hotarul dintre forţele malefice şi cele benefice; după cântatul lui, spiritele necurate îşi pierd puterea, se ascund; cântecul cocoşului simbolizează trecerea momentului critic şi anunţă victoria Soarelui şi a luminii asupra nopţii, precum şi curăţirea spaţiului nocturn de forţele ostile omului; în basme, cocoşul este un personaj fantastic, cu forţe miraculoase: aduce bogăţii imense stăpânului, este sfătuitorul lui Făt-Frumos, avertizează pe Ileana Cosânzeana de venirea Zmeului sau a lui Făt-Frumos; are rol ritual: în ceremonialul nupţial, cocoşul fript este adus la masa cea mare şi simbolizează apropierea zorilor, moment când invitaţii trebuie să se ridice şi să plece acasă; la înmormântare este dat de pomană peste sicriu sau peste mormânt; se crede că atunci când cocoşul cântă pe pragul casei vin musafiri în vizită; cocoşul indică cel puţin trei momente ale nopţii: miezul nopţii, la primul cântat; trei ore înainte de ziuă, la al doilea cântat; şi crăpatul de ziuă, când cântă mai des şi când apune Găinuşa şi apare Luceafărul de dimineaţă. Românii calculează orele după cântarea cocoşilor; ei sunt cei dintâi vestitori ai luminii şi ca atare sunt şi cei mai mari şi mai neîmpăcaţi duşmani ai tuturor spiritelor necurate şi răutăcioase, care umblă noaptea şi comit o mulţime de fapte rele şi înspăimântătoare; când cântă cocoşul atunci dispar toate spiritele necurate şi toate nălucile; în Bucovina se crede că însuşi diavolul cel mai mare peste toate spiritele necurate, cum aude cocoşul cântând, îndată se face şi el nevăzut; de aceea, cocoşul se dă peste sălaşul mortului, pentru că el va anunţa sufletului trecerea orelor; va înspăimânta şi alunga, prin cântarea sa, pe diavoli, ca să nu se apropie de sufletul răposatului pentru care a fost dat de pomană; va ţine în pliscul său cumpenele de la vămile văzduhului şi nu va lăsa pe diavoli să facă vreun vicleşug; trecând sufletul prin foc, el va zbura peste foc, va stropi sufletul cu apă şi îl va răcori, ca să poată trece mai departe; dar se mai crede că dracii se ţin de cocoş, tocmai pentru că acesta îi trezeşte din somn şi nu-i lasă liniştiţi; cu toate acestea, dracii, cum aud cântecul de cocoş, îndată crapă; dereticând prin casă, măturând în aşteptarea copiilor care vin să colinde „cu semănatul” în dimineaţa Anului Nou, fetele adună gunoiul, îl duc în curte, îl pun peste movila de gunoi mai vechi şi, suindu-se cu picioarele pe el, stau şi ascultă şi dincotro aud cocoşii cântând, într-acolo cred ele că se vor mărita; în Muntenia se crede că atunci când cocoşii cântă seara devreme înseamnă că va fi timp frumos; în Bucovina se spune că, iarna, când cântă cocoşii foarte mult peste zi este semn că vremea se va înmoina şi va fi mai cald. Se crede că acei cocoşi care cântă de douăsprezece ori la miezul nopţii sunt năzdrăvani - Suceava; cocoşii cântă regulat la aceleaşi ore, pentru că numai ei aud toaca din cer - Tecuci; la construirea unei case noi, este bine să fie îngropat de viu un cocoş, în mijlocul locului pe care îl va ocupa construcţia, pentru că numai aşa nu se va apropia diavolul de ea - Suceava; nu se iese din casă până la întâiul cântat al cocoşilor dimineaţa, pentru că numai glasul cocoşului alungă din jur duhurile rele - Moldova; din ce parte a satului se aude cântat de cocoşi în dimineaţa de An Nou, în acea parte se va mărita fata din casă - Ţara Oltului; omul care taie cocoş să-i jumulească şi penele de la aripi, pentru că, dacă nu o face, se va bate cu el pe lumea cealaltă - Vâlcea; cocoşul de culoare neagră este aducător de bine la casa omului - Iaşi;Suceava; pentru a scăpa de puricii din casă, se taie un cocoş negru în Duminica Paştelui, iar cuţitul mânjit de sânge se înfige după uşă, puricii urmând să se strângă la acel cuţit - Mehedinţi; femeile să nu mănânce cap de cocoş, pentru că nasc apoi prunci malformaţi - Tecuci; nasc copii răi femeile care mănâncă inimă de cocoş - Teleorman; ziua va fi de bun augur, când cocoşii cântă de cu noapte şi până se luminează - Teleorman; când cântă seara este semn că în noaptea aceea tâlharii vor umbla prin sat - Suceava; când cântă cocoşul iarna spre seară este semn că va fi ger - Suceava; când cântă cocoşii de cu seară este semn că vremea se va strica - Dolj; dacă doi cocoşi se bat este semn de ceartă, aşa că este bine ca unul dintre ei să fie tăiat - Galaţi; când cântă cocoşul pe pragul casei este semn că va sosi veste fie de bine, fie de rău sau este semn că unul dintre stăpânii casei va muri curând - Vâlcea; casa la care cocoşul îi cântă pe prag va primi musafiri - Muntenia;Vaslui; Suceava; când cocoşul se suie pe poartă şi cântă, având capul îndreptat spre drum este semn că un membru al familiei va face un drum, dar, dacă este îndreptat spre casă capul cocoşului, înseamnă că vor sosi oaspeţi - Suceava; oricum, cântatul cocoşului pe pragul casei nu este de bun augur şi de aceea el trebuie gonit; dar, de se mută şi cântă de pe gardul gospodăriei, înseamnă că îşi laudă stăpânul, că om ca el nu există altul de bun ce este - Teleorman; când cântă cocoşii pe gard, este bine să se vadă în ce parte privesc ei, pentru că din acea direcţie vor sosi oaspeţi - Galaţi; sărăceşte cel care suflă pe beregata unui cocoş - Vâlcea; să nu se lase cocoş străin să intre în ogradă, fiindcă nu mai ies ouăle puse la clocit - Tecuci; să nu se dea cocoş de pomană peste groapă, pentru că se face mortul strigoi - Galaţi; se crede că este bântuită de nenorociri casa pe lângă care trăieşte un cocoş negru - Suceava; dar se crede şi că este bine, pentru că de locul unde a călcat cocoş negru nu se prinde nici un fel de vrajă - Suceava; confecţionat din tablă, cocoşul este amplasat la coama acoperişurilor caselor - Neamţ; dar se pun şi pereche, la un capăt de acoperiş se amplasează un cocoş, la celălalt capăt o găină, confecţionaţi din tablă sau lemn - Ialomiţa;Suceava; dacă într-o familie mor mereu copii, la cea mai apropiată naştere, se ia un cocoş, în cazul că pruncul este băiat, şi se îmbracă cu placenta în care s-a născut copilul, apoi se face o groapă în camera în care a avut loc travaliul mamei şi se îngroapă cocoşul acolo, după ce i s-a legat pliscul cu o aţă rezistentă, adăugându-se în groapă şi câteva boabe de tămâie albă şi neagră, sacrificiu însoţit şi de enumerarea părţilor corpului care sunt oferite spiritelor malefice, pentru ca voinţa lor de moarte să fie satisfăcută: „Dau cap pentru cap, ochi pentru ochi, gură pentru gură etc.” - Banat; când cântă înainte de miezul-nopţii, vremea se va înmoina - Suceava; dacă vor cânta după apusul soarelui, vremea se va schimba a doua zi - Teleorman; se va înmoina a doua zi, când cocoşii cântă de cu seară - Suceava; se îndreaptă vremea, când cocoşii cântă la culcare - Suceava; este semn de încălzire a vremii, când cântă cocoşii în timpul zilei - Suceava; când vor cânta cocoşii în pătul, este semn că vremea se va schimba - Iaşi; dacă, într-o zi de iarnă, cocoşii cântă necontenit sau cântă înainte de miezul nopţii este semn că vremea se va înmoina - Suceava; se îndreaptă vremea când cocoşii cântă la culcare - Suceava; se schimbă vremea, când cântă cocoşul la miezul zilei sau când se urcă în pătul seara devreme şi începe să cânte - Suceava; este semn de ploaie, când cocoşii cântă ziua - Suceava; când cocoşii umblă ziua cu cozile lăsate, este semn de ploaie - Teleorman. Când cântă cocoşii în afara vremii lor, în Maramureş se crede că ei vestesc vreme moale, adică vreme rea. În Sălaj, se crede că, dacă cocoşul cântă în noaptea înstelată, înseamnă că vin femei răufăcătoare, din satele vecine, să fure laptele vitelor; ele pot fi oprite din drumul lor, dacă se pun cărbuni luaţi din cuptor în prispa casei. În Teleorman, se crede că atunci când cocoşii cântă pe pragul casei vin neamurile în vizită. În zona Bârladului, atunci când cântă cocoşii mult se crede că va ploua. Ca simbol, cocoşul este vestitor al începutului de zi, al răsăritului. Apariţia cocoşului în ornamentica populară (în special, pe talerele din centrele Horezu şi Oboga), dar şi în arhitectura tradiţională, amplasat pe coama acoperişului, trebuie pusă în legătură cu conotaţiile lui simbolice, el fiind socotit un orologiu popular; fiind sacrificat şi capul aşezându-i-se la temelia noilor construcţii, cum se întâmplă în Banat şi Hunedoara, dar montat şi la coama caselor, demonstrează că această pasăre este un spirit tutelar, resimţit în mentalitatea tradiţională ca o prezenţă protectoare. Înseamnă veste sau supărare pentru cel care visează cântat de cocoş; este semn de veselie pentru cel căruia îi apare în vis un cocoş - Suceava. ] [2.4.2]
Cuc [ 1. În universul culturii tradiţionale româneşti, cucul se bucură de un prestigiu deosebit, fiind considerat o pasăre „sfântă”, „a bucuriei”, „plăcută lui Dumnezeu, „haiducă”; în consecinţă, „e păcat să-l omori, căci nu face rău nimănui; îţi seacă mâna, dacă-l omori”; fireşte, cucul nu este un demiurg, nu are rol cosmogonic; totuşi, prin cântecul său, el consfinţeşte şi păstrează ordinea firii, fiind ca şi cocoşul, un însemn al rânduielilor şi al ritmurilor eterne ale naturii; G. Coşbuc observa că „este un fapt curios că românului nu-i place cântecul ciocârliei, al privighetorii etc. şi nicăieri în poezia populară nu se vorbeşte despre aceste păsări cântăreţe; cântăreţi pentru români sunt numai cucul şi mierla, probabil pentru că numai acestea cântă prin păduri…şi nici o pasăre n-are cântec răsunător şi puternic cum are cucul; ciocârlia are cântec slab, privighetoarea cântă numai noaptea”; practic lucrurile stau altfel, deoarece cucul cântă numai primăvara şi numai în crengile proaspăt înfrunzite; de aceea, el a fost ipostaziat ca purtător al energiilor regeneratoare, o fiinţă care aduce puterile ce asigură renaşterea naturii şi care apoi dispare odată cu consumarea exploziei vegetale; conform credinţelor populare, cucul nu cântă la întâmplare, ci după un „program”, aflat în consonanţă cu marile cicluri ale naturii; el se face auzit la Bunavestire (25 martie, dată ce marchează, în calendarul tradiţional, începerea primăverii), când „i se dezleagă limba”, fie pentru că a mâncat din primii muguri, fie pentru că a cântat în poarta Raiului şi încetează să glăsuiască de Sânziene (24 iunie), ori de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie), momente care consfinţesc pragul dintre primăvară şi vară, creştere şi coacere, înverzire şi ofilire, când cucul „răguşeşte”, fie pentru că a mâncat boabe de cireş sau orz, fie pentru că a auzit şuieratul coasei; asociat deci primăverii, el preia atributele acesteia: putere, vitalitate, sănătate, promisiune a bogăţiei, elan tineresc; fiind un declanşator al renaşterii firii, cucul este şi un consacrator al ritmurilor şi etapelor specifice muncilor câmpului; textele folclorice lirice îl descriu ca pe o pasăre protectoare, care, prin prezenţa sa, consfinţeşte şi aşează sub o zodie benefică aratul şi, prin acesta, întreaga activitate a gospodarului; astfel, cântecul cucului îndeplineşte rolul unei urări, care anunţă şi consacră un eveniment, beneficiind deci de atribute augurale şi propiţiatorii; prin extensiune, cucul este considerat un „prevestitor de belşug” şi un „înmulţitor” al roadelor; în virtutea unor asemenea atribute, cucul este frecvent opus morţii şi întrupărilor ei; el se opune astfel corbului şi morţii, acestea încercând mereu „să schimbe glasurile” cu cucul, sau măcar să-l îngâne, să-i imite viersul sonor şi vesel; deci cucul şi corbul intră în antinomie, creând opoziţie între renaştere, binefacere şi bucuria vieţii cu stricăciunile provocate de moarte; deci cucul funcţionează ca un simbol al puterii naturii de a renaşte mereu, al vitalităţii şi tinereţii; cu toate astea, glasul său dispare odată cu venirea verii; deoarece deţine atributele şi puterile specifice unei păsări-mesager, cucul este frecvent utilizat ca un mediator între un tărâm cunoscut şi unul necunoscut, între aici şi dincolo; nu are însă valorile unei vieţuitoare psihopompe, din contră, el participă numai la un dialog, care are menirea să stabilească prăpastia dintre cei vii şi cei plecaţi pe drumul fără întoarcere; în cântecele funerare, cucul, ca mediator între lumi, poartă veştile dintr-un tărâm în altul, dar nu permite trecerea protagonistului peste vămile hărăzite; în doine, el nu este numai un aducător de „informaţii”, ci şi un declanşator al plecării şi un însoţitor (temporar sau permanent) al celui ce se îndreaptă spre lumile străine; în cântecele epice, se comportă ca o pasăre-ghid, conducând eroina peste hotarele care separă lumea necunoscută de cea cunoscută; cucul şi turturica reprezintă, în sistemul de simboluri, două imagini antinomice: cucul conotează iubirea nestatornică, în timp ce a doua întrupează „văduvia castă”; în schimb, asocierea cucului cu ciocârlia apare ca o alegorie a iubirii neîmplinite, a suferinţei cauzată de plecarea fiinţei dragi; relaţia dintre cuc şi mierlă permite o ipostaziere mai largă: prin ambiguitatea ei (cele două păsări se aseamănă ca penaj şi mărime) generează valori emblematice, care exprimă şi codifică situaţii dramatice ale existenţei umane de zi cu zi; pot fi frate şi soră, văr şi vară, sau soţ şi soţie, peţitor şi peţită; în prima ipostază, fratele îşi întreabă sora ce boală are, în a doua, cucul preia atributele de nestatornicie şi indiferenţă, iar mierla este victimă, având grijă de copiii cucului; cucul mascul nu trăieşte împreună cu femela decât foarte puţin şi în mod „tainic”; de asemenea, aceasta nu cloceşte ouăle, ci le depune în cuibul altor păsări (mierlă, graur, măcăleandru, presură), care îngrijesc şi cresc puii cucului; de aici, naşterea atâtor credinţe şi imagini folclorice menite să-l ipostazieze în arhetip comportamental, ca simbol al infidelităţii, egoismului, înşelătoriei; „Când auzi cucul întâi şi nu vei fi mâncat, te spurcă şi cucăi toată vara”; „Dacă te spurcă cucul, e rău de pagubă”; conform unor credinţe larg răspândite, cucul are puterea de a profeţi mersul vieţii, numărul de ani care vor trece până la un anumit eveniment, norocul sau nenorocul oamenilor, bogăţia sau sărăcia, împlinirea erotică sau singurătatea, sănătatea sau moartea; funcţia oraculară derivă din virtuţile augurale specifice cântecului (ori manifestărilor) tuturor păsărilor migratoare, pentru că ele venind primăvara, consfinţind acest început, au puterea de a vesti rânduiala lucrurilor şi (chiar) de a aşeza evenimentele într-o anumită matcă; din perspectiva culturii populare, traiul şi destinul cucului sunt sinonime cu ideea de singurătate, de neîmplinire şi precaritate; fără a anunţa un eveniment anume, cântecul cucului circumscrie o anumită situaţie de viaţă sau chiar o anume condiţie umană, marcată, de obicei, de pecetea eşecului şi a suferinţei; în aceste cazuri, pasărea nu vesteşte, ci impune o sentinţă existenţială, declanşând uneori, prin însăşi prezenţa ei, o succesiune de întâmplări nefericite; cu alte cuvinte, cucul nu anunţă ceva situat în afara lui, ci asimilează omul în modul lui de a vieţui; între toate vieţuitoarele, cucul beneficiază şi de cel mai bogat corpus de legende, încetarea bruscă, la începutul verii, a cântecului acestei păsări a fost pusă în legătură cu acea zi consacrată şi acel patron eponim care se aflau, din perspectiva calendarului tradiţional, cel mai aproape de acest eveniment; în consecinţă, legendele atrag în ţesătura lor narativă figura Sfântului Petru, care determină pedeapsa acestuia, pentru că fură caii, vitele şi chiar şi cheile Raiului aflate în posesia sfântului; în obiceiurile populare, cucul este invocat în două contexte: „Răscucitul” şi „Jocul cucilor”: primul obicei are ca scop apărarea manei oilor şi vacilor şi se bazează pe respectarea glasului apotropaic al acestei păsări; cea de a doua datină se practică primăvara, la Lăsata secului, şi cuprinde o înscenare rituală: deghizarea în „cuci”, jocul măştilor, simulacrul unei nunţi, lovirea sătenilor cu beţe sau bice (şi multe alte gesturi cu virtuţi magice, menite să asigure sănătatea şi puterea), ruperea şi distrugerea măştilor; prin intermediul măştii, cucul alungă, cu zgomotul clopotului, spiritele rele, iar atingerea cu opinca ori prin arderea fulgilor din glugă alungă boala. Legendele afirmă că animalele şi păsările s-ar fi născut, prin metamorfozare, din oameni; cucul din femeie, câinele din bărbat, lupul din boieri, cocostârcul din oameni care s-au înrăit. În povestiri populare, cucul apare antropomorfizat: argat, slugă, tâlhar, haiduc, părinte, soţ, amant etc.; Sfântul Petru blestemă pe Cucu (tâlhar de cai) să se prefacă în pasăre neagră, să fie cobe rea şi singur să-şi spună numele; de atunci, hoţul Cucu a rămas pasăre neagră şi blestemată şi când „ţi-a cânta în spate, pe casă ori în curte, moarte înseamnă”; primul cântat al cucului este întâmpinat prin cuvinte care invocă sănătatea, fericirea, norocul şi avuţia: „Mulţi ani buni, cu sănătate/Şi noroc să am la toate,/Să fiu orişicând voios,/Fericit şi bucuros!”; la auzul primului cântec al cucului, toţi oamenii trebuie să fie veseli, curat îmbrăcaţi, bine mâncaţi şi cu bani în buzunar; încetatul cântecului cucului la Sânziene indică vremea cositului, întrucât el „părăseşte ţara şi se duce de îndată ce aude bătutul şi fâşâitul coasei”; dar încetatul cântecului înainte de Sânziene poate să fie semn că vara debutează întâi cu căldură şi apoi va fi secetoasă; supremul simbol al cucului este scurgerea neîntreruptă a timpului şi repetarea anuală a scenariului din ciclul vieţii; de aceea, el are tainice legături cu viaţa omului; în cântecele de dor şi jale el este o sursă de inspiraţie melancolică. Cucul, conform credinţelor tradiţionale româneşti, este o pasăre misterioasă care are tainice legături cu soarta omului; când este auzit prima dată primăvara cântând, meneşte totdeauna de bine, dacă răsună în dreapta sau în faţa celui care îl aude, dar meneşte de rău sau chiar de moarte, dacă răsună în stânga sau în spate - Suceava; în Muntenia, Moldova şi Bucovina, se crede că prezice de rău dacă glăsuieşte de pe vârful casei, înaintea sau în apropierea acesteia, precum şi de pe o fântână, de pe o claie de fân sau otavă, de pe toaca din clopotniţă şi de pe crucile din cimitir sau sus, de pe o moară. Se spune că, la origine, erau doi băieţi pe lângă Sfântul Petru, dar, pentru că s-au apucat să taie un bou şi l-au mâncat, au fost blestemaţi şi prefăcuţi în cuci - Vaslui; se crede că, de la Sânziene (Drăgaica, 24 iunie) şi până la Bunavestire (25 martie), cucii se prefac în ulii şi redevin cuci abia după 25 martie - Suceava; se mai crede că numai până la Sânziene cântă cucul, fiindcă după aceea mănâncă cireşe, vişine şi seminţe de orz, din care cauză răguşeşte - Suceava; în alte legende, ni se narează că băieţii i-au furat calul Sfântului Petru, iar acesta încearcă să-i prindă şi de aceea cucii cântă doar până la ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie) - Buzău; în general, se crede că ar fi fiinţe omeneşti fermecate - Suceava; semnalarea prezenţei cucului primăvara trebuie salutată cu multă bucurie, rostindu-se totodată: „Sănătate, viaţă nouă şi la mulţi ani!”, făcându-se concomitent semnul crucii - Ialomiţa;Galaţi;Neamţ;Vaslui;Iaşi; se crede că este spurcat din clipa în care cineva aude, pe nemâncate, primăvara, pentru prima dată, cântecul cucului, motiv pentru care îi va mirosi gura toată vara - Muntenia;Teleorman;Ilfov; sau va deveni un om păgubos în tot ceea ce face - Vâlcea;Argeş;Vaslui; de aceea este bine ca omul să ia ceva în gură, de dimineaţă, măcar puţină sare - Dolj; când este auzit primăvara, pentru prima dată, omul să aibă bani în buzunar, ca să îi aibă şi peste tot anul - Galaţi;Suceava; de câte ori cântă cucul, când este auzit pentru prima oară, atâţia ani va trăi cel ce îl ascultă - Ilfov;Ialomiţa;Suceava; fetele şi flăcăii cred că pasărea le dă răspunsul, cu cântecul ei, asupra numărului de ani pe care trebuie să-i treacă până la căsătorie, dar, dacă pasărea tace, înseamnă că fericitul eveniment se va petrece în acel an - Suceava; nu va fi bine pentru acela căruia îi cântă cucul din partea stângă - Moldova;Galaţi;Iaşi;Suceava; dar îi va merge bine, dacă îi cântă cucul din partea dreaptă - Galaţi;Suceava; tot bine îi va merge şi aceluia căruia îi cântă cucul din faţă - Moldova;Iaşi;Suceava; dacă omul, care a auzit pentru prima dată cântecul cucului, este bolnav de ceva, bolnav va fi de-a lungul întregului an - Suceava; când este văzut pentru prima oară primăvara, dacă stă cucul aşezat pe o creangă verde, omul va fi sănătos peste an, dacă stă pe o creangă uscată, va fi bolnav, iar, dacă stă pe pământ, în acel loc va avea de pătimit unele neplăceri - Suceava; când cucul cântă în apropiere de casa în care se află un bolnav sau în grădina acestuia, acel om nu va mai trăi mult - Suceava; va muri sigur în acel an omul care vede cucul stând pe un lemn putregăit - Suceava; creanga, pe care stă cucul, să fie luată şi purtată în sân, pentru ca purtătorul ei să fie ascultat de ceilalţi oameni, cum este ascultat cucul - Dolj; sau se ia creanga, pentru că ea este bună de făcut descântece de dragoste - Argeş; sau se pune de către fete în apa pe care o folosesc la spălat, ca să fie plăcute flăcăilor - Suceava; se ia craca şi, împreună cu puţină sare, este folosită la făcutul farmecelor de dragoste - Vâlcea; tot la farmecele de dragoste sunt folosite picioarele, limba şi penele cucului - Iaşi; este semn de moarte, când cântă cucul aproape de casă - Galaţi; sau se va muta familia din acea casă - Suceava; în cazul că se va auzi glas de cuc şi după Sânziene sau pe timp de noapte, înseamnă că va urma un an de foamete şi războaie - Suceava; dar se mai crede şi că va fi un an îmbelşugat, dacă este auzit cântecul cucului noaptea - Suceava; îi mor părinţii sau se prăpădesc din vitele celui care omoară ori împuşcă un cuc - Suceava; dar, ca vorba omului să aibă trecere printre semenii săi, este indicat să se împuşte un cuc, înainte de Sânziene, să fie fript şi mâncat, fără pâine şi sare, iar capul să fie purtat permanent cu sine - Suceava; ca să placă feciorilor, fetele să poarte cu ele un cap de cuc - Suceava; se crede că grăsimea de cuc vindecă durerile de inimă - Suceava; este semn că va ploua, când cucul cântă seara - Argeş. În Maramureş, se crede că atunci când se aude prima dată cucul, este bine ca omul să aibă în buzunar bani şi, scuturându-i, să zică: „Bani, cucule, bani,/Pe câţi bolovani;/Ţie frunza şi iarba,/Mie bani toată vara;/Ţie frunze şi codru,/Mie bani cu felderu;/Ţie frunza cea de tei,/Mie plin jăbu de lei!”; dacă omul este surprins fără bani la el, nu va avea toată vara; pasărea cântă până când vede primul snop de bucate pe câmp, după care se face uliu; copiii şi tinerii cred că pasărea le ghiceşte vârsta sau că peste atâţi ani se vor mărita fetele câte glasuri cântă cucul o dată. În Bucovina, se crede că atunci când cântă cucul pe un măr din grădină este semn că un membru al familiei din acea casă. În textele folclorice, cucul este mesager al dragostei, purtând vorba către mândra, la fel cum fac şi rândunelele, dar într-un grad mai mic; este considerată şi ca vietate oraculară, prezenţa lui fiind obsedantă în toată creaţia populară; este vestitor al primăverii, dar şi pasăre misterioasă, care cunoaşte destinele omului şi are puterea de a-i determina soarta; dar este şi imaginea omului înstrăinat şi dezrădăcinat, pentru că el nu-şi face cuib niciodată, femela lui fiind însoţită pentru o foarte scurtă perioadă, la împerechere, depunându-şi ouăle în alte cuiburi; din cauza nestatorniciei sale, el este şi întruchiparea dragostei senzuale şi nestatornice, fiind în acelaşi timp ipostazierea dorului, sub formula dorului-cuc. Va auzi vorbe rele cel care visează cuc cântând - Suceava. 2. Motiv ornamental foarte frecvent în decorativismul tradițional românesc din pricina încărcăturii simbolice pe care o înmagazinează această pasăre. ] [2.4.3]
Curcan [ Se crede că, dacă se pun în borş „mărgelele” de la curcan, femeia care o face nu va avea noroc la curci - Galaţi. Îşi va zidi casă cel care visează curcan umflându-se în pene - Suceava. Motivul decorativ care preia desenul curcanului apare destul de rar în ornamentica tradițională românească. ] [2.4.4]
Lebădă [ Gen de păsări acvatice din ordinul anzeriformelor, mai mari decât gâsca, cu pene albe sau negre, cu gâtul lung și arcuit (Cygnus); legendele spun că lebăda s-ar fi ivit dintr-o fată mândră, pe care Demiurgul ar fi pedepsit-o şi ar fi prefăcut-o în pasăre, pentru comportamentul ei nesocial; în general, conotează puţine şi palide semnificaţii funerare; apariţia ei în vis înseamnă semeţie, mândrie şi uneori ceva foloase în urma acţiunilor întreprinse - Suceava. ] [2.4.5]
Nagâţ [ Motiv decorativ avimorf care preia imaginea păsării migratoare de baltă, de mărimea unui porumbel, de culoare neagră-verzuie pe spate, albă pe pântece și cu moț negru în creștet; numită și „ciovlică” (Vanellus vanellus). ] [2.4.6]
Pasăre [ Nume dat vertebratelor ovipare, cu corpul acoperit cu pene și cu aripi (pentru zbor); motiv decorativ care preia desenul sau forma unor păsări, cele mai frecvente fiind cocoșul și cucul. ] [2.4.7]
Pasăre de baltă [ Păsări migratoare sau nu care trăiesc în preajma suprafețelor de apă stătătoare sau cu curgere lentă și care se hrănesc obișnuit cu pește (iazuri, bălți, lacuri, delte etc.) cum ar fi nagâții, pelicanii, pescărușii etc.; motiv decorativ care preia imaginea acestor vietăți. ] [2.4.8]
Păun [ Motiv decorativ care preia fie conturul păsării (masculului) în întregime, dar cu coada desfăcută, fie numai pana (penele) păsării, ca simbol al mândriei, al făloșeniei, al frumuseții masculine; v. Coadă de păun. ] [2.4.9]
Porumbel [ Motiv decorativ care copiază desenul porumbelului cu aripile desfăcute (în zbor), de obicei de culoare albă; conform unei legende, porumbeii s-ar fi născut din intestinele Sfântului Apostol Petru, care suferea totdeauna de foame şi se plângea mereu din această pricină, drept pentru care Dumnezeu i-a scos maţele şi i le-a aruncat pe un pom, de unde au devenit păsările flămânde care sunt porumbeii, condamnaţi astfel să nu-şi satisfacă niciodată foamea; este una dintre cele mai bine conturate reprezentări ambivalente, comparabile doar cu imaginea calului, pendulând permanent între benefic şi malefic, pur şi impur, augural şi cobitor; este în acelaşi timp pasăre plăcută lui Dumnezeu, curată, blândă şi nevinovată, de ea nu se prinde nici un fel de vrajă sau farmec şi, din această cauză, este păcat să fie omorâtă, dar totodată cobeşte moartea, nenorocirea sau boala celui care îl creşte pe lângă casă, fiind în general semn al sărăciei şi pagubei; în acelaşi timp, porumbelul este şi emblemă a îndrăgostiţilor; fiind o pasăre fecundă devine şi simbol al elanului erotic, conotând valori ca fidelitatea, iubirea curată, fertilitatea, ca ipostaze curente ale perechii de îndrăgostiţi; pe linie creştină, porumbelul simbolizează Sfântul Duh, dar înţeles tot ca o pasăre a dragostei prin excelenţă, pentru că ea face parte dintr-un complex de semnificaţii complementare: porumbeii în stoluri mari sunt asemănători norilor, ei umbrind soarele şi pământul, aidoma Sfântului Duh care tutelează peste toată firea; norul fecundează cu ploaia sa pământul, conducând la următoarele serii simbolice paralele: porumbel-nor-fecunditate-juni (care reprezintă principiul dragostei); Sfântul Duh-nor- fecunditate-botez-busuiocul preotului-stropitul cu apă sfinţită a oamenilor, vitelor, semănăturilor; când imaginea porumbelului apare în colinde, el simbolizează Sfântul Duh; porumbeii sunt consideraţi ca şi junii (porumbeii=feciori; porumbiţele=fete), iar, într-o colindă din Ţara Oltului, ni se narează că ei sunt primiţi în casă precum produsul agricol cel mai de preţ, grâul, care, fiind vânturat, este curat; în oraţiile de nuntă, porumbiţa o reprezintă pe mireasă, urmărită în zborul ei de către colăcerii mirelui; în lirica de dragoste, perechea de porumbei, ca şi pomii înfloriţi, simbolizează pe cei doi tineri îndrăgostiţi; dar porumbeii întruchipează şi ceea ce este negativ şi împotriva lor trebuie dusă o adevărată luptă - Bacău; hulubii nu sunt buni la casa omului, fiindcă ei iau toată dragostea dintre soţi şi până la urmă îi desparte; dar carnea porumbelului consumată devine leac împotriva singurătăţii, pentru că ea stârneşte dragostea cuiva; în basme, porumbelul este un animal-mesager, conducând eroul spre tărâmurile fermecate, purtând veştile dintr-o lume în alta, pătrunzând în locuri inaccesibile şi îndeplinind şi alte numeroase munci diferite; sau este metamorfozarea unui erou divin, fiind uneori mesager al lui Dumnezeu, vestind primul că dincolo de ape este pământ, sau ajută alte vieţuitoare, din postură divină, la facerea lumii; este o pasăre-mesager, dar nu este niciodată o pasăre funebră, precum este corbul, veştile pe care le aduce sunt de bun augur, chiar şi în contexte ceremoniale în care nota dominantă este moartea; în unele texte folclorice, porumbelul este atestat ca pasărea-suflet, adică acea întruchipare executată din lemn, care este aşezată în vârful crucilor şi al unor însemne de mormânt, denumită local porumb şi porumbel, având penajul colorat, spre coada răsfirată, în tonuri vineţii; dacă un om moare fără lumânare, se prind doi porumbei, cărora li se pun între aripi câte o lumânare şi li se dă drumul să zboare, în credinţa ei vor duce lumină mortului - Banat; important este că porumbelul nu se pune la mormântul fetelor, ci doar la cel al tinerilor necăsătoriţi, nelumiţi, preluând astfel funcţia de mediator între lumea de aici şi cea de dincolo, precum funcţie asemănătoare o are şi bradul de înmormântare; cu această semnificaţie, porumbelul apare şi pe scoarţele ţărăneşti, pe alte ţesături de interior, pe ceramica populară, în contexte simbolice vădit psihopompe, fiind o reprezentare a sufletului care se întrupează compensatoriu, ca să-i viziteze pe cei rămaşi în viaţă; dar şi pentru a-l înlocui pe cel decedat, astfel că porumbelul poate să-i ducă celui mort, în lumea de dincolo, împărtăşania pe care i-o încredinţează preotul; tot la nivel metaforic, ceata de colindători este simbolizată de ceata de porumbei, care se aşează pe acoperişul casei gospodarului, de unde îi laudă hărnicia şi belşugul, sau peţesc tânăra nemăritată, sau urcă spre ceruri, pentru a transmite lui Dumnezeu rugăminţile gazdei colindate; în Vâlcea, se crede că, la casa unde se înmulţesc şi unde sălăşluiesc porumbei va rămâne totul pustiu, că acolo va veni sărăcia şi alte nenorociri, sau pur şi simplu oamenii se feresc să-i crească, pentru că ei sunt aducători de boală, în special a unor boli de plămâni, ultima credinţă fiind atestată şi în Muntenia; când mireasa pleacă la biserică pentru cununie, să se uite spre răsărit şi să spună: un porumbel şi o porumbiţă, adică să aducă pe lume ulterior un băiat şi o fată - Muntenia; este semn bun pentru acela căruia îi iese în cale un porumbel - Dolj; Teleorman;Prahova;Ialomiţa;Constanţa;Neamţ;Botoşani; porumbelul la casa omului este semn de bine, dar unii consideră că este şi aducător de necazuri - Neamţ;Suceava; imaginea lui apare amplasată frecvent, cu rol de giruetă, la coamele caselor, sau pictat pe firmele de la hanuri şi birturi - Dolj;Ialomiţa;Tecuci;Constanţa; se crede că hulubii sunt atât de curaţi, încât de ei nu se prinde nici un fel de farmece sau vrăji - Bucovina; cine are porumbei în curte să nu vorbească despre ei în timpul mesei, pentru că fug şi nu se mai întorc - Moldova; se crede că este bine ca tinerii ce se iubesc să mănânce împreună inimă de porumbel, pentru a trăi fericiţi ca hulubii - Tecuci; se vor îndrăgi din nou cei certaţi vremelnic, dacă li se dă să bea apă din vasul din care obişnuit beau porumbeii - Transilvania; dar, în acelaşi timp, se crede că nu este bine să creşti hulubi în casă, pentru că ei trag a sărăcie - Suceava; şi nici să fie înmulţiţi în casă, pentru că aduc pagubă - Muntenia; să nu se mănânce cap de porumbel, pentru că acela ce o face se poate îmbolnăvi de plămâni - Teleorman; dacă le merge bine porumbeilor de pe lângă o casă, atunci fetele din acea familie nu vor avea noroc - Bucovina; când gânguresc îndelung hulubii, este semn de ploaie - Suceava; visarea unui porumbel ucis semnifică moartea unui prieten; cel ce visează că prinde un porumbel înseamnă că se va căsători, sau va fi invitat la o căsătorie, sau la o întâlnire cu un prieten; cine visează că are porumbei să se aştepte la musafiri şi tot la musafiri să se aştepte şi cine visează porumbei de dimensiuni mari; cine visează porumbei sălbatici să se aştepte la răutăţi din partea unor femei - Suceava. ] [2.4.10]
Pupăză [ Pupăza apare pe ștergarele de pe Valea Prahovei, bătrânele chestionate afirmând că aceasta ar aduce noroc, deoarece își face cuibul din tot felul de murdării (excremente, din care cauză penajul ei degajă un puternic miros neplăcut); iar când se visează excremente sau se calcă în murdărie de câine, se spune că aceasta înseamnă că omul respectiv va avea noroc. ] [2.4.11]
Struţ [ Buchet de flori, mănunchi de pene (de struț) purtat ca podoabă la pălărie; în Transilvania, este și denumirea unui colac (cozonac) împletit (din germ. strauss); există și motive decorative (șir de struți) amplasate la capetele unor ștergare confecționate în Dobrogea, dar motivul este rar. ] [2.4.12]
Collapse <b>Motive decorative diverse</b> [ Motive decorative care nu pot fi încadrate într-o categorie bine delimitată (antropomorfă, zoomorfă, fitomorfă etc.). ] [2.5]Motive decorative diverse [ Motive decorative care nu pot fi încadrate într-o categorie bine delimitată (antropomorfă, zoomorfă, fitomorfă etc.). ] [2.5]
Calea rătăcită [ Motiv ornamental de foarte veche tradiţie, caracterizat printr-o linie sinuoasă, uneori compusă din volute sau spirale dispuse consecutiv sau secvenţial, simbolizând eternitatea, nemurirea; îl regăsim pe toate obiectele decorate şi în toate zonele etno-folclorice, pe elemente de arhitectură populară, ceramică, ţesături şi cusături, piese din piele şi os, feronerie, obiecte de uz gospodăresc, unelte şi ustensile, ouă încondeiate, obiecte de cult religios etc.; ca simbol, trebuie pusă în legătură cu semnificațiile pe care le conțin „spirala” și „labirintul”. ] [2.5.1]
Cârja ciobanului [ Motiv decorativ care preia forma toiagului cu partea de sus încovoiată pe care se sprijină ciobanii când merg. ] [2.5.2]
Cârligul ciobanului [ Cârligul ciobanului, numit și cață, este o unealtă din lemn, în fapt un băț lung îndoit la un capăt, cu ajutorul căruia ciobanii prind oile de câte un picior; motiv decorativ care preia forma acestei unelte. ] [2.5.3]
Cleştii racului [ Motiv decorativ care preia forma cleștilor racului (a picioarelor anterioare ale racului). ] [2.5.4]
Coadă de păun [ Motiv decorativ care preia forma (și cromatica) de la coada păunului; se crede că necuratul ia adesea chipul păunului, din care cauză păuniţa îşi ascunde ouăle, fiindu-i teamă ca el să nu le vadă şi „să le spurce“; din pricina penajului său, păunul simbolizează măreţia şi frumuseţea, în colinde fiind chiar simbolul bărbatului frumos; în descântecele populare, penele păunului pot alunga răul şi readuce lumina soarelui; în vrăjile „de frumuseţe“, fata îşi pune în păr o pană de păun, în credinţa că aceasta îi va aduce o înfăţişare plăcută şi atrăgătoare; pana sau penele păunului, prinse la pălăria flăcăilor, au nu doar funcţie decorativă, ci şi rosturi magice, în sensul că pana „cu o mie de ochi“ reprezintă un fel de talisman, destinat să ferească făptura posesorului de „ochiul rău“ şi totodată să atragă atenţia iubitei; în cântecul liric popular din Ardeal, apare sub diminutivul „păunaş“, reprezentând pe flăcăul îmbrăcat în haine de sărbătoare; pe linia unui simbolism solar, credinţele subliniază prezenţa păunului ca pasăre multicoloră şi benefică, implicată în riturile de prosperitate, fertilitate şi nemurire; pe unele obiecte, păunul apare asociat cu „arborele vieţii“ astfel: doi păuni sau un păun şi o păuniţă sunt dispuşi simetric, de o parte şi de cealaltă a arborelui cosmic, simbolizând în acest fel unitatea ce stă la baza tuturor formelor de manifestare a vieţii; păunul posedă deci semnificaţii benefice şi malefice, dovadă fiind credinţa conform căreia este bine să-l ai la casă - Neamţ, sau este de rău augur şi nu trebuie crescut pe lângă gospodăria omului - Suceava; glasul său urât anunţă vreme ploioasă - Bucovina; cine aude, în vis, strigăt de păun înseamnă că va fi chemat de un superior al său, iar dacă, în vis, se zăreşte un păun este semn că propria mândrie (orgoliul) îi va determina deciziile - Suceava. ] [2.5.5]
Coada rândunicii [ Motiv decorativ care preia desenul (forma) cozii de rândunică. ] [2.5.6]
Colţii porcului [ Motiv decorativ care preia forma colților de la porcii mistreți. ] [2.5.7]
Copita calului [ ] [2.5.8]
Creasta cocoşului [ v. Cocoș; motiv decorativ care preia forma crestei cocoșului, mai ales a părții superioare a acesteia. ] [2.5.9]
Decor în tablă [ v. Decor amplasat în table. ] [2.5.10]
Decor in table [ v. Decor amplasat în table. ] [2.5.11]
Desaga popii [ Desagii-popii - plantă care produce tuberculi comestibili (Orchis moris); motiv decorativ care imită forma acestei plante. ] [2.5.12]
Fierul plugului [ Motiv decorativ care preia desenul cormanei plugului (cormană - parte a plugului care desparte și răstoarnă brazdele; din ung. kormany). ] [2.5.13]
Floarea paştelui [ Motiv decorativ asemănător florii-paștelui - plantă erbacee care face o singură floare albă sau roz (Anemona nemorosa). ] [2.5.14]
Funie [ Funie răsucită - torsadă: motiv decorativ de forma unei frânghii răsucite, întâlnită cu deosebire la porțile maramureșene și gorjene și la bisericile din lemn din aceleași zone. ] [2.5.15]
Ghirlandă [ Element decorativ având forma unei împletituri de flori sau de frunze înlănțuite (sau de amândouă, alternativ). ] [2.5.16]
Hieruvim [ Corect HERUVIM; Înger care urmează ierarhic după arhangheli, precum și reprezentarea simbolic-picturală a unui astfel de înger (în pictura bisericească). ] [2.5.17]
Laba gâştii [ Notiv decorativ care preia doar conturul urmei lăsate de laba gâștei, de unde și denumirea acestuia. Bobocii de gâscă, după ieşirea din ouă, se scot afară din casă numai după trei zile şi numai după ce au fost stropiţi cu chinovar (sulfură de mercur, de culoare roşie, folosită drept colorant sau medicament), pentru a nu fi deocheaţi - Tecuci; gâsca de culoare albă este privită ca o sfântă - Suceava; când copilul mic începe să facă eforturi de a se ridica pe verticală, i se dă mai întâi cu o pană de gâscă peste picioare, ca să fie uşor ca pana - Dolj; când gâştele, toamna, zboară drept în sus, fără să se mai întoarcă la casa de unde au plecat, este semn că norocul de la acea casă s-a dus şi nu se va mai întoarce - Suceava; este semn de an bogat în roade, când se văd toamna multe gâşte sălbatice - Ialomiţa; este semn de ploaie, când gâştele bat cu aripile în pământ - Suceava; este semn că vremea se va înmoina, când gâştele fac ca şi cum s-ar scălda - Iaşi. Despre gâsca dată de pomană se crede că ducându-se la apă, după ce se scaldă, vine înapoi cu penele de pe aripi pline de apă şi astfel stropeşte sufletul foarte însetat al răposatului şi îl răcoreşte - Bucovina. Semn că vremea va deveni ploioasă este comportamentul neliniştit al gâştelor, care îşi înalţă şi îşi scutură aripile, sar şi ies din apă în mod repetat, sau merg pe uscat şi se întorc brusc din drum - Bucovina. Laba gâştei, ca ornament pe ouăle încondeiate, semnifică ceartă. Este semn de noroc pentru cine visează gâşte la casa lui; are o familie unită cel care se visează hrănind gâşte; pe cel care se visează văzând gâşte îl aşteaptă o adunare de femei; iar când le visează zburând înseamnă că va întâlni oameni care nu-i vor fi de nici un folos; dacă se visează auzind glas de gâşte este semn că va auzi în curând vorbe deşarte; este semn de iarnă bogată în zăpadă sau prevestire de bine pentru cel care visează gâşte albe - Suceava. ] [2.5.18]
Mănăstire [ Motiv decorativ arhitectural, întâlnit cu precădere pe obiectele care sunt destinate „îmbrăcării” unor edificii de cult; este prezent mai ales pe piese textile și pe ceramică. ] [2.5.19]
Morişcă [ Motiv decorativ care preia doar desenul aripilor de la morile de vânt, deoarece acestea pot fi realizate și integrate mai ușor în caracteristica geometrică a decorativismului românesc. ] [2.5.20]
Motivul frânghiei răsucite [ v. Funie. ] [2.5.21]
Ochiul boului [ Motiv decorativ care preia imaginea și cromatica plantelor cu același nume; ochiul-boului este numele mai multor plante din familia compozitelor, cu flori mari albe sau viu colorate (margaretă). ] [2.5.22]
Păianjen [ Legenda spune că, la început, păianjenul şi albina erau frate şi soră; fiind nevoiaşi, ei au plecat din casa părintească, pentru a-şi câştiga singuri pâinea; băiatul s-a angajat ucenic la un ţesător, iar fata a ajuns să lucreze la zidari, cărând piatră pentru construcţii; după un timp, mama lor s-a îmbolnăvit şi a trimis pe cineva să-i cheme; fata a alergat într-un suflet la căpătâiul mamei, în timp ce băiatul a refuzat să vină, spunând că este prea ocupat cu ţesutul şi nu poate pierde vremea, ceea ce a făcut să atragă blestemul mamei, fata făcându-se albină, iar băiatul păianjen; de atunci, păianjenul trăieşte singur, fără fraţi, fără surori şi fără familie; el fuge de lumină, îşi ţese pânza în locuri întunecoase şi este mereu posomorât şi supărat, iar oamenii îl urgisesc, îi strică pânza şi îl omoară; albina însă este veselă, zboară de pe o floare pe alta şi trăieşte cu părinţii, cu fraţii şi surorile împreună, iar oamenii o iubesc, fiindcă ea împarte cu toţii mierea pe care o adună; casa îi este fagurul cel galben ca soarele, iar din ceara albinelor oamenii fac lumânările care se aprind în ceasul morţii; o altă legendă spune că păianjenul este rău şi că el trebuie omorât, pentru că Dumnezeu, când a urzit lumea, a făcut pe Sfântul Soare, ca oamenii să aibă lumină; păianjenul însă s-a apucat şi a urzit pânză pe sus, pe copaci, pentru ca oamenii să nu mai vadă şi astfel să nu mai fie lume; atunci Dumnezeu a făcut vântul, fiindcă până atunci nu fusese vânt, ca să rupă pânza lui, să o cureţe pe unde există şi astfel vântul a scăpat omenirea de lucrarea rea a păianjenului; deci primul rost al acestei stihii, care este vântul a fost să scoată lumea de sub imperiul întunericului şi al fricii; pentru că vântul primordial a distrus prima pânză a păianjenului, de atunci mereu boarea de vânt trebuie să frângă toate pânzele păianjenului, fie ele cât de mici şi neînsemnate. Se spune că diavolul s-a transformat în păianjen, a intrat sub copita calului Sfântului Sisoe (Cel Mare, părinte al bisericii creştin-ortodoxe, prăznuit pe data de 6 iunie), când acesta se ducea la sora sa, Meliţa, iar, după ce sfântul a adormit la casa acesteia, i-a furat copilul femeii, drept pentru care sfântul l-a afurisit şi astfel, de atunci, păianjenul este o vietate necurată, spurcată, de care omul trebuie să se ferească - Ţara Oltului; în toate zonele etno-folclorice, se crede că Dumnezeu iartă din păcatele celui care omoară un păianjen; prevesteşte moartea omului bolnav, dacă peste acesta coboară un păianjen - Galaţi; dacă înaintea cuiva se lasă un păianjen este semn că acela va auzi o veste - Suceava; tot primirea unei veşti înseamnă şi când se lasă pe mâini, pe gât sau pe faţă - Suceava; dar este semn că va avea oaspeţi cel în faţa căruia coboară un păianjen - Teleorman;Ilfov;Prahova;Galaţi;Suceava; când se coboară în casă este semn că va sosi în curând o rudă - Suceava; când se coboară pe firul său un păianjen cu picioarele albe este semn că va veni în casă o rudă apropiată, iar dacă va avea picioarele negre este semn că va sosi în casă un bun prieten - Muntenia; când se coboară un păianjen de mici dimensiuni prin faţa cuiva înseamnă că aceluia îi va veni în ospeţie o rudă - Maramureş;Suceava; fiind considerată o fiinţă spurcată, un om este iertat de tot atâtea păcate câţi păienjeni omoară - Teleorman; sau sunt iertate şapte păcate pentru fiecare păianjen omorât - Suceava; sunt iertate şapte păcate pentru omorârea unui păianjen mare, dar numai trei dacă este omorât unul mic - Muntenia; dacă un păianjen nu este omorât, omul se încarcă el cu şapte păcate, pentru că păianjenul ţese mai mult decât Maica Domnului - Vâlcea;Suceava; se crede că este spurcat pentru că a îndrăznit să ţeasă cel mai subţire fir, întrecând-o pe Maica Domnului, iar omorârea lui devine astfel o posibilitate de a fi iertat de zece păcate pentru cel care îl omoară - Tecuci; celui care omoară un păianjen cu dosul palmei i se iartă numai un păcat - Suceava; dacă este omorât un păianjen care are picioare lungi, sunt iertate câte trei păcate pentru fiecare insectă - Galaţi;Bucovina; sângele care curge de la o tăietură la deget poate fi potolit punând pe rană un păianjen - Suceava; dacă toamna zboară prin aer multe fire din pânzele păianjenilor este semn de toamnă lungă - Suceava. În Teleorman, se crede că îi sosesc în ospeţie rude apropiate celui care i se lasă deasupra capului sau pe haine un păianjen. ] [2.5.23]
Prescură [ 1. Motiv decorativ care preia conturul pâinișoarei în formă de cruce, sfințită, din care se pregătește cuminecătura (împărtășania) și se taie anafura; de menționat că pe cele patru capete ale prescurii se află, ștampilate, în faza de cocă, insemnele aflate pe pristornic (NI; KA: IC; HS), care pot fi și ele reproduse în cadrul elementului decorativ. ] [2.5.24]
Pristornic [ Motiv decorativ care preia forma sigiliului de piatră sau de lemn cu care se imprimă pe prescuri semnul crucii și inițialele rituale; v. și Pistornic. ] [2.5.25]
Scară [ Motiv decorativ care preia imaginea scării de lemn folosită curent în activitatea gospodărească (de suit în pod, fânar, pomi etc. sau pentru coborât în beciuri), preferată pentru geometrismul ei. ] [2.5.26]
Scrânciob [ Motiv decorativ (înrudit cu vârtejul) care preia schematic imaginea construcției cu mai multe leagăne, care se rotesc, în plan vertical, în jurul unui ax. Construcţie alcătuită din mai multe leagăne sau bănci (montate în cerc sau suprapuse), fixate pe acelaşi schelet, care se balansează sau se învârtesc, servind ca mijloc de distracţie pentru tineri. Credinţele din Bucovina şi din întreaga Moldovă evidenţiază că scrânciobul ar fi apărut în amintirea lui Iuda Iscarioteanul, unul dintre cei doisprezece ucenici, care, cuprins de remuşcare pentru că îl vânduse pe Iisus, s-a spânzurat; oamenii l-ar fi căutat timp de trei zile fără nici un rezultat, dar, când l-au găsit, au văzut că vântul îl bătea şi îl clătina împreună cu creanga de care era atârnat; denumirile construcţiei diferă de la zonă la zonă: scrânciob - Munţii Apuseni;Moldova; Bucovina; dulap, leagăn, ţiţeche - Muntenia; ţuţul, ţuţuluş - Ţara Haţegului; sdrâncă - Bihor;Satu Mare; scrânciob, leagăn, legănuş, ţuţuluş, vârtej, vârtij, vârtiloi - Banat; în general, datina de a se da în scrânciob se uzitează în toate duminicile şi sărbătorile de peste an, cu excepţia Duminicii Paştelui, când scrânciobul „nu umblă“ nicăieri; se remarcă diferenţe zonale şi în ceea ce priveşte perioada de funcţionare a acestuia: tineretul începe să se dea în scrânciob odată cu prima zi din Păresimi (Postul Paştelui) - Banat; sau începând cu ziua de Sântoader - Transilvania; sau în tot timpul Păresimilor - Banat;Transilvania; doar în Săptămâna Luminată (prima săptămână de după Duminica Paştelui) - Munţii Apuseni; începând cu zilele de luni şi marţi de după Duminica Paştelui şi în toate celelalte duminici până la Înălţarea Domnului - Moldova; cu deosebire în ziua în care este prăznuit Sfântul Gheorghe (23 aprilie) - Muntenia; scrânciobul începe să fie construit în Vinerea Mare (Vinerea Seacă) din Săptămâna Mare (ultima săptămână de dinainte de Duminica Paştelui) şi apoi este folosit în toate duminicile şi sărbătorile, începând cu ziua de luni după Paşte şi până la Rusalii (Duminica Mare); tot în ziua de Sfântul Gheorghe funcţionează scrânciobul (dulapul) şi în Romanaţi; în mod obişnuit, odată cu „datul“ în scrânciob, se organizează şi horă, joc, dansul alternând cu distracţia cealaltă - Bucovina. Unii cercetători cred că „datul“ copiilor în scrânciob ar putea avea rostul să provoace simbolic creşterea în putere a lor şi înălţarea şi bogăţia cerealelor. Când păianjenul muşcă pe cineva, acesta este sfătuit să se dea într-un scrânciob, în credinţa că astfel se va vindeca - Tecuci. ] [2.5.27]
Torsadă [ Motiv decorativ de forma unei frânghii răsucite; se întâlnește cu deosebire la porțile și la unele elemente de arhitectură din Gorj și Maramureș (în special ancadramente de uși și ferestre). ] [2.5.28]
Traista ciobanului [ Motiv decorativ floral, care preia desenul florii plantei cu aceeași denumire, plantă erbacee din familia cruciferelor, înaltă de 5-50 cm., cu flori mici, albe și cu fruct triunghiular (Capsella bursa-pastoris). ] [2.5.29]
Trăsuri [ Linie, contur, dungă (pe o țesătură); echivalent cu „vârstă” - obiect vârstat=obiect dungat, cu dungi, cu linii. ] [2.5.30]
Vârstă [ Dungă, bandă de altă culoare decât cea a fondului (într-o țesătură, în penajul unei păsări etc.); în Transilvania, termenul desemnează și un mănunchi, buchet (de flori); sau podoabă constând într-un mănunchi de flori, de pene etc. care se poartă la pălărie sau la căciul; pronunțat și vrâstă. ] [2.5.31]
Collapse <b>Motive fitomorfe</b> [ Totalitatea motivelor decorative care preiau forma plantelor sau a unor arbori din flora spontană sau din cea cultivată de om. ] [2.6]Motive fitomorfe [ Totalitatea motivelor decorative care preiau forma plantelor sau a unor arbori din flora spontană sau din cea cultivată de om. ] [2.6]
Brad [ Vechimea mitului legat de dendrolatrie îndreptăţeşte întrebarea dacă nu cumva nevoia de reprezentare plastică a credinţelor populare nu şi-a găsit o expresie adecvată, proprie, care să fie a populaţiilor băştinaşe; răspunsul pare să fie pozitiv, deoarece o seamă de date iconografice vorbesc de marea vechime, pe teritoriul României, a reprezentării bradului nu numai ca frunză, ci mai ales ca arbore, figurat cu rădăcini, atribut esenţial al mitului pomului vieţii; nu este nici o îndoială că bradul verde şi peren, folositor şi frumos, a inspirat din cele mai vechi timpuri credinţa oamenilor din aceste locuri în forţa sa vitală, alegându-l ca simbol al vieţii; se ştie locul important pe care bradul îl ocupă nu numai în literatura populară, dar şi într-o serie întreagă de acte legate de viaţa de toate zilele şi de credinţele românilor; se menţionează doar că bradul este „arborele nunţii”, pus la începutul unei noi vieţi de familie, şi tot el este pus pe casă ca semn al noii construcţii; de aceea bradul a stat, cel puţin în unele zone, alături de stejar, în centrul cultului arborilor; aceasta explică marele număr de reprezentări plastice ale bradului în arta populară românească, precum şi vechimea, mult mai mare decât a celor două tipare cunoscute ale pomului vieţii, iranian şi elenistic, a unora din imaginile bradului ca pom al vieţii; o răspândire generală are tiparul traco-dacic a cărei vechime însă a făcut ca deseori să nu mai persiste figurarea rădăcinilor; dispariţia rădăcinilor conduce uneori la tratarea copacului sub forma ramurii de brad; tot marii sale vechimi i se poate atribui şi lipsa păsărilor însoţitoare, imagine ce necesita o compoziţie complexă ce a putut să se nască în regiunea Mediteranei orientale, locuită de popoare care au ajuns la un înalt stadiu de civilizaţie cu mult înaintea celor din spaţiul carpato-danubian; este de remarcat, în acelaşi timp, că, pe când cele două tipare venite de departe au intrat în varii combinaţii iconografice, tiparul local s-a menţinut simplu, bradul apărând de cele mai multe ori singur, fără nici un element ajutător; motivul bradului apare pe ancadramentele de uşi, în Ţara Oaşului, pe frontoanele caselor din Bihor, sau sub formă de cruce înconjurată cu ramuri de brad, în Dâmboviţa, expresie a fenomenului de sincretism dendrolatrie-creştinism; tot brad pus în glastră se regăseşte în tencuiala caselor din zonele Vâlcea, Argeş, Vlaşca şi Ilfov; de asemenea, bradul apare pe lăzile de zestre, ca fiind legat de actul nunţii, pentru că are un rol deosebit în cadrul ceremonialului; pe lăzile tip sarcofag din Bihor, bradul este plasat numai pe faţa lăzii, fie singur, figurat într-un cartuş, fie în combinaţie cu rozeta, ca simbol al soarelui; apare şi pe scoarţe, pe cămăşile din Argeş şi Muscel, amplasat pe piept şi mâneci, brodat cu fir de aur şi argint, în combinaţie cu arnici negru, roşu şi vişiniu; la fel, pe cusăturile din Banat şi pe cămăşile din Munţii Apuseni; apare pe vasele pirogravate din Ţara Moţilor şi din Vrancea şi pe căucele din Ţinutul Pădurenilor; motivul poate fi întâlnit şi pe pistornicele din Oltenia (Romanaţi), fiind dispus în combinaţie cu crucea; este sculptat şi la „păpuşarele” din Prahova şi Vrancea; este frecvent reprezentat şi pe ceramică, pe cea de la Marginea-Rădăuţi, pe cea de pe Valea Izei-Maramureş, în gama ornamentală a pieselor ceramice din Ţara Zarandului, pe numeroasele cancee din Transilvania, acestea însă de provenienţă săsească; apare pe ceramica din centrele din Vâlcea şi Olt; de asemenea, pe ouăle încondeiate din Oltenia şi Muntenia, ornamentate cu „brăduţi”; în multe zone din România, la înmormântarea celor decedaţi, alături de cruce se plantează un brad împodobit, sau se sădeşte un pom fructifer. Bradul aparţine fundamentului culturii şi civilizaţiei arhaice româneşti; profilul mitic al bradului este la români cel mai vechi şi poate cel mai complet dintre toţi ceilalţi arbori de care vorbesc credinţele şi riturile autohtone; în domeniul culturii populare orale, se distinge clar o tradiţie a muntelui şi a bradului, vie în mituri cosmogonice, în medicina populară, în riturile de naştere, de nuntă, de moarte, precum şi ca temă poetică preferată, alături de cealaltă temă predilectă, a codrului; arborele-axă cel mai cântat în bocete este bradul; dacă puterea salciei vine din faptul că trăieşte în locuri umede, pe uscat şi în apă, că se înmulţeşte direct şi repede, că e pe cât de firavă pe atât de rezistentă la frig şi ger, bradul se impune ca arbore uriaş, totdeauna verde, tânăr şi nemuritor; arborele sau coloana cerului, acel axis-mundi al savanţilor, este imaginat în acelaşi fel ca bradul, un stâlp care ţine cerul, iar uneori este un fel de osie între pământ şi cer, de la Polul Nord la Steaua polară; însă reprezentarea lui fizică este pur şi simplu o prăjină, un par înfipt în pământ, cu o pasăre sau o pasăre îngemănată în vârf, construită din lemn; este de reţinut că bradul tânăr, care se pune la mormântul unei fete sau al unui fecior este în fond aceeaşi prăjină-arbore al lumii, chiar dacă e mai stilizată în cazul când se prezintă sub formă de stâlp (în acest caz, mormântul poate să nu aibă cruce, iar mortul poate fi de orice etate); stâlpii de la morminte sunt sculptaţi îngrijit, au deasupra fixată o pasăre, vopsită în negru şi numită „pasărea sufletului”; locuitorii, în mare parte ciobani, ţin ca aceşti stâlpi să aibă circa 2 m înălţime, fiecare stâlp fiind sculptat într-un fel particular, după gustul fiecăruia, iar, la înmormântare, este împodobit în acelaşi fel în care a fost ornat bradul, cu panglici, un smoc de lână etc.; asta înseamnă că stâlpul îndeplineşte aceeaşi funcţie ca şi bradul şi poate că la origine a fost chiar un brad - Sebeş-Alba; arborele-coloană a cerului este un mit şi un simbol comun tuturor popoarelor antice, din Asia şi până în Egipt, după cum „pasărea cerească”, singură sau reprezentată îngemănată, bicefală, trimite la vulturul bicefal pe care vechile popoare ala Asiei Mici îl foloseau ca simbol al puterii supreme. Bradul, aşa cum reiese din materialele folclorice culese din Ţara Oltului, este cel mai îndreptăţit produs al pădurii pentru a simboliza tinereţea fără bătrâneţe, vitalitatea, vigoarea; deoarece este veşnic verde, el a fost adoptat şi de cetele de feciori, care sunt rămăşiţe ale unor rituri iniţiatice; din această cauză, feciorii sunt asemuiţi cu brazii, cântecul brazilor este cântecul feciorilor; brazii simbolizează vârsta feciorelnică masculină (junii); există chiar, în colindele din Ţara Oltului, două categorii de brazi: unii „minunaţi”, alţii „obişnuiţi”, care simbolizează fraţii din ceată; din această perspectivă pare îndreptăţită ipoteza lansată de autor, conform căreia bradul, care, în general, sigur ipostaziază simbolic bărbatul tânăr, neînsurat, nu cumva ar putea fi, sub forma lui „minunată”, o zeitate masculină, tot tânără, un „june divin” ?; şi dacă acest zeu tânăr, zeu-fecior, nu are o legătură directă cu cetele de feciori, cu nunţile, cu înmormântările celor tineri („Cântecul bradului” la înmormântările celor necăsătoriţi, cu un ceremonial nupţial simbolic în părţile Hunedoarei şi ale Gorjului), după întrebuinţările multiple care i se dau bradului la români, nu cumva ar reprezenta, prin verdeaţa lui veşnică, nu numai tinereţea, principiul sau divinitatea tinereţii, dar şi veşnicia, adică nemurirea ?; răspunsul este pozitiv, pentru că, după concepţia străveche a românilor, bradul era, ca şi la alte popoare, un simbol al tinereţii masculine, al nunţii şi al nemuririi; în plus, el era, în formele lui „minunate” (singular sau plural, până la „brădet”), un simbol al divinităţii masculine, ceea ce presupune existenţa unui „cult străvechi al bradului”; o dovadă este „spovedania la brad”, atestată în Oltenia şi Ţara Vrancei: pe vremuri, ciobanii se mărturiseau la copaci, mai ales la brazi; făceau o cruce în coaja copacului (cu toporul sau briceagul) şi-şi mărturiseau în faţa ei păcatele, ca la preot, în timp ce băteau mătănii; tăiau apoi cu toporul câteva aşchii din copac, pe care le aruncau; după jurământul pe care îl făceau, dacă într-un an copacul se usca sau nu însemna că erau iertaţi sau nu de păcate; ciobanii susţineau că spovedania aceasta este „mai bună decât cea făcută la preot”; mai bună, pentru că aveau credinţa, probabil, că se mărturiseau direct lui Dumnezeu, în chipul lui străvechi de „brad” (cuvântul însuşi este de origine tracică); o altă dovadă, înregistrată în Mărginimea Sibiului, dar menţionată şi de documente vechi, este şi obiceiul ciobanilor de a se împărtăşi (cumineca), în loc de pâine şi vin (trupul şi sângele lui Hristos), cu muguri de copaci, între care, din nou, cu preferinţă pentru mugurii de brad, cuminecătură considerată de către ei mai bună decât cea bisericească, probabil din aceleaşi motive ca şi în cazul mărturisirii; brazii apar în cadrul cetelor de feciori peste tot, nu numai în colinde: la poarta gazdelor, la biserică etc., după cum apar în obiceiul junilor braşoveni, caracterizat şi ca o „călătorie cu brazi” sau „procesiune cu brazii a tinerimii române”, ca şi jocul boriţei, unde bradul îndeplineşte o funcţie rituală bine determinată, ca o reminiscenţă a unui cult dendrolatric, adăugând şi faptul că însuşi cuvântul boriţă vine de la slavonescul bor=brad=brădet; dacă lucrurile ar sta aşa, se înţelege de la sine că s-ar lămuri, în bună parte, şi masca numită boriţă, care nu ar fi decât un demon sau un zeu al brădetului; în acest caz, boriţa ar reprezenta, într-o viziune mult mai complexă, pe Dumnezeul purtat de cetele de feciori în noaptea de Crăciun, sau însoţit de ei, Dumnezeul tinereţii, june şi el ca şi junii, amestecat printre ei, dar mai mare decât ei, care se naşte în vârful plaiului, stă într-un leagăn agăţat de brad şi este îngrozit de elementele naturii; mama lui este o veche „mamă a pădurii”, adică, în Ţara Oltului, muntele roditor din care se naşte şi creşte pădurea, din care izvorăsc apele, care dă iarba vânatului, oilor şi altor animale, hrană oamenilor şi care, în ultimă analiză, apare omului simplu din neamurile arhaice ca „mama” tuturor vietăţilor (plante, animale, păsări, oameni), care se nasc, cresc şi vieţuiesc în sânul ei sau în preajma ei; dacă bradul sau brădetul este conceput nu ca soţ, ci ca fiul nemuritor şi veşnic tânăr al aceleia care va fi imaginată ca „Mama pădurii”, pentru agricultori marea zeiţă a pământului cultivat era îmbinată cu cerul (în calitate de soţ), de unde cade ploaia şi cad razele soarelui, apoi, probabil, numai cu soarele, având ca rost principal grâul, ca fiind adevăratul fiu al mamei ţarină; bradul, cerbul şi Dumnezeul din brădet, ca şi bourul, sunt feţele aceluiaşi lucru, zeităţi ale brădetului, dar în etape diferite: dendromorfism, zoomorfism, antropomorfism; faţa originară a demonului, din care derivă toate celelalte, a trebuit să fie bradul sau, mai exact, brădetul (pădurea de brazi), codrul ocrotitor al omului primitiv, ca şi mama pădurii născătoare şi hrănitoare nu numai a pădurii, a cărei mamă este, ci a tot ce se găseşte în pădure; astfel şi animalele (cerbul, bourul, însuşi codrul) sunt duhuri ale ei şi, în final, bradul, conceput ca un „prunc”, apoi ca „voinic”; până astăzi, în Ţara Oltului, apariţia unui grup de juni chipeşi este întâmpinată cu expresia „Ai noştri ca brazii”, acest principiu al tinereţii masculine trecând şi la cerb, bour, vultur, şoim, june, brad; bradul crescut îngemănat devine simbol al iubirii şi căsătoriei, în textele de colind din Ţara Oltului; de Sfântul Ioan Botezătorul (7 ianuarie), carul sau sania cu boi se împodobeşte cu brazi mici, amplasaţi la jugul boilor, la ceglăul dinainte (care ţine loitrele); urmează împodobirea carului, dar mai ales a boilor şi chiar a brazilor înşişi, cu ştergare, cu „maci” (confecţionări ale fetelor, din hârtie colorată), ţoale, şorţuri, basmale, bete, mărgele, clopoţei - Mărginimea Sibiului; în practica pastorală, naşterea şi creşterea sunt dorite şi divinizate, fiind folositoare, pe când îmbătrânirea (coacerea) şi moartea (dispariţia fără urme) sunt considerate ca dăunătoare; idealul religios al crescătorilor de animale este îndreptat spre naştere şi tinereţe, niciodată spre moarte şi înviere, din acest punct de vedere bradul fiind un simbol inevitabil, ca şi iedera. Este simbol masculin prin excelenţă, prezent în lirica de dragoste şi în toate formele şi manifestările culturale folclorice şi etnografice; în poezia orală lirică, el apare cu destinaţia să compare statura mândră a iubitului, tinereţea şi vigoarea sa; bradul veşnic verde, simbolizând tinereţea perenă, poate să înfăţişeze iubitul, dar este şi un substitut al acestuia; motivul „furcii de brad”, râvnită de fata îndrăgostită, trimite la semnificaţiile ancestrale ale bradului, considerat ca simbol masculin şi falic; o linie semantică uneşte trei imagini: brad-furcă de tors-flăcău şi se întemeiază pe un dublu transfer, metaforic şi metonimic, conservându-se vechiul simbolism erotic: „Măi, bădiţă, meu cel drag,/Tu mergi sara la vânat;/Să-mi adeşti, puiule,-un brad/Frumuşel, ca tine nalt;/Să-mi tai dintr-însul o făclie/Şi să-mi faci o furcă mie,/Că sara când m-oi culca,/S-o pun în pat lângă mine/Şi-oi gândi că dorm cu tine!”; de asemenea, bradul este asociat ceremonialului de nuntă şi de înmormântare, în ambele cazuri el simbolizând principiul masculin al vieţii; în ceremonialul nupţial, bradul adus la casa miresei îl reprezintă pe mire, iar în ritualul de înmormântare pe tânărul „nelumit”, stins în floarea vârstei; în ceremonialul nupţial, bradului i se rezervă un loc important: împodobit cu panglici multicolore şi încărcat cu turte dulci, cu smochine, cu migdale şi nuci, bradul nupţial reprezintă pomul vieţii, semnificând belşugul, rodnicia şi perenitatea; acest brad se asociază cu mirele, pe care îl figurează simbolic în actele rituale menite să-i apropie pe cei doi tineri şi să stabilească legături cât mai trainice între cele două case şi două familii pe cale de înrudire; în unele zone din România, bradul este îngemănat cu un alt obiect ritual, simbolizând de data aceasta principiul feminin; astfel, în Transilvania, bradul este înfipt într-un cozonac mare şi frumos, care, prin simbolismul său, aparţine, de regulă, constelaţiei simbolurilor feminine; în Muntenia, bradul mirelui se pune într-o cofă cu apă adusă de la izvor, aşezată în mijlocul curţii flăcăului; în jurul lor se joacă o horă; în această conjuncţie simbolică, apa, ca şi recipientele respective (găleată, doniţă, cofă) reprezintă principiul feminin; rolul ritual al găleţii cu apă şi al bradului este subliniat şi de faptul că, după ce se termină hora ce pecetluieşte unirea simbolică a stihiei masculine cu cea feminină, bradul se pune pe patul din colţul miresei, iar vadra cu apă este jucată de nuntaşi într-un dans ritual numit „Jocul găleţii”. Să nu se răsădească brad, pentru că atunci când rădăcina lui va fi cât capul celui care l-a răsădit, acesta va muri - Suceava; să nu se întâlnească mirele şi mireasa la bradul de nuntă, pentru că unul din ei moare - Muntenia; când nuntaşii a două nunţi se întâlnesc, se iau la luptă şi care tabără iese învingătoare câştigă bradul celeilalte nunţi - Vâlcea; bradul de la nuntă se pune, după ceremonia căsătoriei, pe casă, pentru a nu fi luat de cineva, care, dorind răul, îl poate duce la o răspântie, familia celor doi tineri căsătoriţi destrămându-se - Muntenia; când cade, din întâmplare, bradul miresei este rău de moarte - Vâlcea; dacă tânărul care poartă bradul la nuntă se împiedică şi cade, este semn că mireasa va muri nu peste multă vreme - Vâlcea; tot rău de moarte este şi dacă mireasa vede bradul încă din ziua de vineri seara - Vâlcea; atât mirele, cât şi mireasa să ia cu ei, în carul care îi transportă la biserică pentru oficierea căsătoriei, câte un brăduleţ, ca ei să se bucure de o viaţă veselă, cum veseli sunt oamenii, când văd, mai ales iarna, bradul verde - Suceava; când se unesc căpriorii la acoperişul unei case noi, se pun în vârf o creangă de brad şi flori din care se găsesc la acea vreme, pentru ca toate să fie în casă frumoase şi verzi, iar gospodarul tare şi sănătos ca bradul - Ţara Oltului; să nu se crească în curtea gospodăriei brazi, pentru că sunt copaci de pagubă - Iaşi;Suceava; să nu fie bătut nimeni cu beţe din lemn de brad, pentru că se poate îmbolnăvi fie cel bătut, fie cel care a lovit - Neamţ; anul va fi bogat în roade, dacă primăvara, când bate vântul, de pe pădurile de brad se ridică nori gălbui - Suceava; când brazii fac conuri multe şi din ei iese un praf gălbui este semn că anul va fi îmbelşugat - Suceava. În ziua de miercuri, înainte de Rusalii, junii poartă, sprijiniţi în scări, brazii, care au înălţimea de 1-1,5 m. şi sunt tăiaţi din vreme; de fiecare brad, pe la mijloc, se leagă o cruce din lemn, vopsită în roşu şi albastru şi învelită cu foiţă aurie, numită şic; aceşti brazi sunt fixaţi lângă masa fiecărui grup de juni, apoi sunt transferaţi la troiţele din răspântiile din Şcheii Braşovului şi la porţile vătafilor şi armaşilor, unde rămân tot anul; aducerea brazilor, obicei de primăvară prin excelenţă, poate simboliza venirea primăverii pe care Junii o marcau şi în acest mod. În ziua de Rusalii, junii din Şcheii Braşovului taie cel mai falnic brad şi îl înalţă la locul ales pentru joc; femeile mai în vârstă îngroapă la rădăcina bradului buruiana numită „mama ploaia”, ca să nu se schimbe vremea şi ploaia să le strice jocul tinerilor, şi un muşuroi de furnici, ca să se adune multă lume la petrecerea junilor (2.RAICU,p.39). Obiceiul se numeşte „Târşul” şi constă dintr-o prăjină lungă, curăţată de coajă, ca să rămână albă şi curată; de ea se prinde la vârf un brăduţ verde, iar, de la acesta în jos, se înfăşoară în spirală, pe o distanţă de 2-3 m., o cunună de cetină; apoi bradul se împodobeşte cu panglici de hârtie, iar în vârful lui se leagă o sticlă, în care, mai demult, se introducea o listă cuprinzând numele tuturor acelora care au participat la pregătirea târşului; spre seară, în mare taină, prăjina cu brad este înălţată la poarta celui care îşi serbează ziua onomastică, unde stă cel puţin o săptămână în văzul întregului sat, ca semn de mare cinste; flăcăul, mândru de această atenţie, trebuie să descopere pe cei care au făcut târşul şi într-una din duminicile viitoare să-i cheme pe toţi, chiar şi câteva dintre rudele apropiate ale acestora, şi să facă o petrecere ocazională; târşul este pus numai la flăcăi, nu şi la fete - Bucovina. În Oltenia, există obiceiul „dăruirii” rituale a noului născut în grija bradului sacru şi a soarelui şi datina scăldatului copilului în frunză de brad; dar bradul a fost investit şi cu puterea de a stimula fertilitatea ogoarelor; de aceea, în Oltenia, după terminarea aratului, plugul şi jugul sunt împodobite cu brad; de asemenea, în dreptul cutumiar românesc sunt amintiţi brazii de „jurământ”, în faţa cărora se rosteau jurămintele, precum şi brazii de „judecată”, sub care se oficiau judecăţile obşteşti; pe vremuri, ciobanii se mărturiseau la copaci. Bradul simbolizează, la români, semeţia, bărbăţia (voinicul este „verde ca bradul”, „Verde Împărat” este unul din personajele cele mai întâlnite în basm), tinereţea eternă, datinile ce deschid noul an au bradul în centrul lor, deci ale începutului de ciclu sau de viaţă. La căsătorie, încă din ziua de sâmbătă fetele împodobesc bradul cu boabe de porumb, înşirate pe o aţă şi vopsite în mai multe culori; tot în această zi, se pun brazi pe coama casei, la poartă, uşă şi în capul mesei; la înmormântarea tinerilor necăsătoriţi, se taie un brad frumos, căruia i se retează crengile până la vârf, numindu-se suliţă, care este purtată de tineri în sat şi apoi aşezată la mormânt alături de cruce - Mehedinţi. În ziua de sâmbătă seara, la asfinţit de soare, ginerele trimite un băiat, care are părinţii în viaţă, cu un braţ de crengi de brad la mireasă, ca să fie pregătită pentru nuntă; patru crengi se dau nuntaşilor şi anume „cumnatului de mână” al ginerelui, colocaşului şi celor două ajutoare ale colocaşului, iar restul de vârfuri de brad se pune la trei stâlpi ai porţilor; crengile care se dau nuntaşilor se împodobesc cu ciucuri din fir de diferite culori şi hârtie colorată, iar bradul care se dă cumnatului de mână se împodobeşte cu un şir de boabe de porumb, aşezate alternativ unul roşu şi unul alb, sau se pun mărgele - Gorj. Paul de Alep, descriind obiceiul nunţii, la mijlocul sec. al XVII-lea, într-un sat din zona Doljului, consemna aducerea bradului de la munte şi semnificaţia lui; ramuri de brad erau înfipte în ziduri, în faţa porţii, de o parte şi de alta a drumului de la biserică şi până la casa mirelui; localnicii au spus că, după cum frunzele acestui copac nu cad niciodată şi sunt întotdeauna verzi, tot aşa să dea Domnul şi mirelui şi miresei. Mama mirelui aşează în mijlocul odăii o masă joasă cu trei picioare, pe care pune un colac sau o pâine presărată cu sare, în care înfige o lumânare; mirele cinsteşte flăcăii cu ţuică, apoi începe împodobirea bradului; crăcile sunt retezate la tulpină, astfel încât să formeze trei sfere, una mai mare în partea de jos, una mijlocie şi una mică în vârf; apoi bradul este împodobit cu panglici multicolore, cu flori din hârtie şi beteală; astfel împodobit este înfipt în pâinea de pe masă, lângă lumânarea stinsă acum; în jurul lui se încinge o horă, iar nuntaşii petrec astfel până în zori; bradul apare deci ca un simbol de tinereţe şi fertilitate şi ca atare trebuie aşezat la loc de cinste; el este trimis, în cadrul ceremonialului nupţial, ca un mesaj solemn, cu închinături şi urări de sănătate. Odată cu sosirea naşilor şi a mirelui, acesta din urmă aduce o ramură de brad, care este pusă într-o găleată cu apă, simbolizând constituirea noului cuplu; fetele şi flăcăii încing o horă mare, fiind şi ultima petrecere a miresei, înainte de a părăsi casa părintească; după nuntă, bradul se fixează în stâlpul porţii de la casa mirelui, rămânând acolo până se usucă şi cade singur; după aceea, întregul alai pleacă la biserică, unde se oficiază cununia religioasă, apoi alaiul se îndreaptă spre casa socrului mare, unde este întâmpinat cu apă, turtă şi sare; oamenii sunt stropiţi cu apă şi invitaţi în casă, gest care simbolizează integrarea miresei în familia ginerelui; înainte de a pleca la biserică, mireasa aduce o găleată cu apă, în jurul căreia se joacă „Hora miresei”; odată cu venirea naşilor, în găleata cu apă se pune un brăduţ sau o creangă de brad, având ca podoabe panglici colorate, batiste, ştergare, mere şi colăcei, în jurul acestuia încingându-se o horă mare; după căsătoria religioasă, brăduţul se fixează în stâlpul porţii de la casa mirelui, unde rămâne până se usucă - Călăraşi. „Închinarea pomului” (a bradului de nuntă), în unele zone nord-transilvănene, precum şi oraţia bradului din ceremonialul nunţilor olteneşti marchează momente diferite ale datinii căsătoriei în ansamblul ei, deoarece „închinarea pomului”, care este tot o oraţie, este un poem de urare şi de influenţare, este în acelaşi timp o ipostaziere a devenirii, a regenerării, conform credinţelor în nemurirea sufletului; de aceea, el urmează să preia şi să conserve energiile vitale decuplate prin moarte; este menit deci să unească pe mire şi pe mireasă nu numai pe pământ, ci şi dincolo, pentru că, aşa cum spune o informatoare din Teleorman, „pe lumea ailaltă, toate bucăturile care le dau de pomană se strâng sub brad”. Atât bradul de la nunţile românilor din Muntenia, Moldova şi Dobrogea, cât şi cel de la nunţile din Transilvania şi Bucovina înseamnă veselie, adică precum oricine se bucură de verdeaţa bradului, tot aşa să se bucure şi nuntaşii şi mai ales tinerii care se căsătoresc, să ducă o viaţă veselă, să fie mult timp voinici şi sănătoşi; de multe ori acest brad se pune pe coama casei, ca să nu poată fi luat de nimeni, pentru că, în cazul că este luat şi dus la vreo răspântie, casa celor tineri „se risipeşte”; în Transilvania, se face la mort brad cu flori, năframe, smochine, nuci, prune uscate, stafide şi se pune la casă; în Ţara Heţegului, pe drumul din pădure şi până la casa tânărului decedat, fetele însoţesc alaiul tinerilor care poartă bradul, cântând „Cântecul bradului” până ce trec de hotarul satului lor; în zona Hunedoarei, flăcăii care poartă bradul sunt îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, după care vine alaiul de fete, ţinându-se cu mâinile pe după cap; în Munţii Apuseni, bradul este dus pe umeri de doi tineri, în urma carului care transportă sicriul cu tânărul mort; în Moldova şi Bucovina, se pun ramuri de brad sau brădan, având ca podoabe dulciuri, mere, ciucuri în culorile roşu, albastru, negru, un tort de lână roşie, flori; se mai leagă de acest brad un colac, o năframă şi o lumânare; în zona Sucevei, bradul se împodobeşte doar cu panglici roşii, albastre şi verzi, sau numai cu flori şi un scul de fire roşii, galbene şi verzi, dar numai la feciori, fete mari şi rareori la tineri însuraţi, celorlalţi nefăcându-se niciodată brad împodobit; în zona Sibiului şi în alte părţi din Transilvania, se pune în brad, dacă mortul a fost cioban, lână de oi; la decesul fetelor mari, se pune în acest brad inelul de logodnă şi cerceii, dacă a fost logodită; dacă nu există brad, se foloseşte o creangă de măr sau de prun, sau de orice pom fructifer; tot în zona Sibiului, se face un stâlp, care se pune la capul mortului, având în vârf un porumbel cioplit în lemn şi lână, dacă mortul a fost cioban, precum şi o năframă; în Dobrogea, se ia un prun şi se pun în el lână roşie, ştergare, busuioc şi panglici din hârtie albă; în Ţara Haţegului, se face o „suliţă” înaltă din lemn de brad, care se înfige în pământ, lângă cruce, dar aceste suliţe se pun numai la decesul fetelor şi flăcăilor; în vârful acestora se aşează o năframă, cusută cu fir roşu, de care se anină şi un clopoţel şi inelele mortului; în Banat, bradul este purtat numai pe umeri şi se pune numai la cei necăsătoriţi, fiind ornamentat cu trei năframe, care sunt date apoi ca plată tinerilor care au purtat bradul; de multe ori, la capul celor tineri, după înhumare, se plantează iederă, pentru că este mereu verde, apoi un liliac sau un trandafir (în sudul Transilvaniei, Moldova şi Suceava); după trecerea unui timp oarecare, se plantează un pom fructifer (mai ales dintre cei plăcuţi de cel mort): meri, peri, vişini, cireşi, mai rar pruni; pe mormânt se seamănă busuioc, magheran, lemnul Domnului, rozmarin, văzdoage, ochişele, fonfiu, budiene şi garoafe (budienele sunt un fel de imortele). Obiceiul de a pune la capul mortului un brad sau de a planta un pom, de preferinţă un prun, are origine străveche, descinzând dintr-o datină care îndulcea adoraţia faţă de pomi; acest obicei a ajuns până în zilele noastre, manifestându-se ca o formă transfigurată a dendolatriei; bradul, în acest caz, este considerat a fi pomul vieţii; el apare şi în obiceiurile de nuntă, adică în momentele esenţiale ale vieţii omului; la nuntă, se foloseşte drept podoabă, o pâine împletită, o batistă albă şi un mănunchi de busuioc. Tăierea bradului este identificată cu moartea feciorului „nelumit”, iar strămutarea lui din pădure în „mijloc de ţară” reprezintă analogonul ritual şi poetic al strămutării omului din „lumea cu dor” în cea „fără dor”; desigur că acesta nu îl poate ajuta pe „dalbul de pribeag” în lumea de dincolo, deoarece există trei animale care păzesc vama de peste ape şi sunt gata să se repeadă asupra sufletului celui mort, acestea fiind şoimul, şarpele şi vidra, fiecare dintre ele stăpânind câte o stihie: văzduhul, pământul şi apa. După ce bradul este adus în curtea unde este mortul, femeile îl împodobesc, punându-i în vârf un clopoţel şi pe ramuri ştergare decorate cu broderii; bradul este aşezat la capul mortului, în loc de cruce şi se cântă şi aici, ca şi la aducerea bradului din pădure, „Cântecul bradului”; când cel decedat este tânăr şi în casa lui (este gazdă), odată cu groparii merg la cimitir dimineaţa şi femeile cântând melodii funebre, însoţite de câte un om care le acompaniază la fluier; mai merge încă o femeie, purtând un vas cu jeratic, pentru a tămâia groapa, înconjurând-o de trei ori, după ce este săpată - Ţara Haţegului. Dacă mortul nu este prea bătrân, se obişnuieşte şi acum să i se aducă din pădure, de către doi voinici, un brad sau un plop, iar, înainte de a se apropia de casa decedatului, bradul este învelit într-o pânză lungă din borangic; parte din cei care însoţesc bradul cântă melodia populară „Cântecul bradului” - Gorj. În cimitirele satelor de munte, la cele patru colţuri ale mormintelor sunt patru brăduţi, aceiaşi care au împodobit carul care a purtat sicriul în ziua înhumării - Bacău. Cel care visează brad va avea noroc în perioada următoare - Bucovina. ] [2.6.1]
Corolă [ Corola este denumirea botanică pentru totalitatea petalelor unei flori; motiv decotativ care imită prin desen și cromatică imaginea unei (unor) corole. ] [2.6.2]
Coroniţă [ Coroniță sau cunună, împletitură circulară din flori, frunze sau ramuri care se pune pe cap; motiv decorativ care preia, ca formă și cromaticp, desenul unei coronițe. ] [2.6.3]
Frunză [ Organ principal al plantelor, format de obicei dintr-un limb verde și o codiță, care servește la respirație, transpirație și asimilație; motiv ornamental care preia desenul (conturul) frunzelor; obișnuit, sunt preluate în ornamentica populară desenele celor mai cunoscute plante, a celor care formează flora, spontană sau cultivată, din realitatea specifică României. ] [2.6.4]
Frunză de leuştean [ Motiv ornamental care preia conturul frunzelor de leuștean. ] [2.6.5]
Frunză de stejar [ Motiv ornamental care preia conturul frunzei de stejar. ] [2.6.6]
Frunză lanciolată [ Corect: lanceolate; motiv ornamental preluând desenul frunzelor având forma unui vârf de lance. ] [2.6.7]
Pomul vieţii [ Motiv decorativ deosebit de vechi, care poate fi imaginat ca o tulpină cu frunze și flori, ca o floare pusă într-un ghiveci sau ca un buchet de flori într-o glastră; îl regăsim în ornamentica egipteană și în cea orientală. ] [2.6.8]
Ramură [ Creangă, fiecare dintre ramificațiile unui trunchi de arbore; motic decorativ de mici dimensiuni, reproducând în special ramuri de pomi fructiferi, întâlnit cu deosebire pe țesături și pe piesele de port. ] [2.6.9]
Spic de grâu [ Motiv decorativ care preia schematic imaginea unui spic de grâu, preferat în decorativismul tradițional din cauza alcătuirii lui geometrice (organizăre simetrică în jurul unui ax). ] [2.6.10]
Strugure [ Motiv decorativ care preia naturalist imaginea ciorchinelui de struguri, în special cei de culoare închisă; motivul îl regăsim cu precădere pe vasele din ceramică smălțuită folosite la consumarea vinului (căni, ulcele etc.). ] [2.6.11]
Trifoi [ Motiv decoratov care preia numai desenul frunzei de trifoi, plantă perenă sau anuală din familia leguminoaselor, cu frunze trifoliate. ] [2.6.12]
Vită de vie [ Motiv decorativ cusut sau brodat, având forma viței de vie, uneori cu frunze, ciorchini și vrej (evident un motiv preluat din realitatea înconjurătoare familiară). ] [2.6.13]
Vrej [ Motiv decorativ cusut sau brodat care are formă de vrej (evident un motiv preluat din realitatea înconjurătoare familiară). ] [2.6.14]
Collapse <b>Motive florale</b> [ Motive decorative care preiau desenul diferitelor flori (sau părți componente ale lor, în special petalele), în special al celor răsădite de mâna omului, dar care au și o semnificație simbolică regăsibilă în codul spiritual al comunităților locale: floarea soarelui, garoafă, trandafir, bujor, lalea etc. ] [2.7]Motive florale [ Motive decorative care preiau desenul diferitelor flori (sau părți componente ale lor, în special petalele), în special al celor răsădite de mâna omului, dar care au și o semnificație simbolică regăsibilă în codul spiritual al comunităților locale: floarea soarelui, garoafă, trandafir, bujor, lalea etc. ] [2.7]
Boboc [ Motiv decorativ înrudit cu floarea, dar surprinsă în faza nedeschisă, simbolizând tinerețea fragedă; de multe ori, motivul floral poate fi însoțit de unul sau mai mulți boboci. ] [2.7.1]
Buchet [ Motiv decorativ floral, în care florile sunt desenate în buchet, în grup, regăsibile în special pe țesături. ] [2.7.2]
Floare [ Motiv decorativ imitând forma diferitelor flori, fie dintre cele cultivate, fie dintre cele spontane. ] [2.7.3]
Floare de cicoare [ 1. Plantă erbacee cu flori albastre-trandafirii, folosită ca plantă medicinală (Cichorium intybus); 2. Înlocuitor de cafea preparat din rădăcina acestei plante; 3. Motiv ornamental care preia desenul și cromatica florii de cicoare. ] [2.7.4]
Floarea soarelui [ Motiv decorativ asemănător florii-soarelui - plantă cu tulpina înaltă, cu inflorescență mare, galbenă, cu semințe oleaginoase din care se extrage, prin presare, ulei comestibil (Helianthus annuus). ] [2.7.5]
Garoafă [ Motiv floral care imită conturul și coloristica florii cu același nume. ] [2.7.6]
Lăcrămioară [ Lăcrimioară și Lăcrămioară - plantă erbacee perenă din familia liliaceelor, cu frunze mari și cu flori mici, albe, plăcut mirositoare, numită și mărgăritar, mărgăritărele (în Muntenia), clopoței și suflețele (în Transilvania), georgițe (în Banat), cerceluși (în Dobrogea); ca şi ghiocelul, înfloreşte foarte timpuriu şi simbolizează puritatea; simbolizează iubita, fiind, în concepţia tradiţională şi în creaţia poetică a lui Vasile Alecsandri, o plantă care atrage, „fermecatoare". ] [2.7.7]
Lalea [ Motiv decorativ întâlnit cu deosebire în ornamentica transilvăneană, aparținând minorităților maghiare și săsești, având cromatismul obișnuit în albastru; motivul este des întâlnit în sculpturile în lemn (porți, uși, furci de tors, leagăne, unele obiecte de uz casnic etc.), în ceramica populară (culoarea albastră obținându-se cu ajutorul cobaltului), pe unele țesături. ] [2.7.8]
Nalbă [ Numele mai multor specii (peste o sută) de plante erbacee din familia malvaceelor, unele cultivate ca plante decorative sau medicinale; nalbă-galbenă=calcea-calului; nalbă-albastră=cicoare; motiv decorativ care preia imaginea florii de nalbă. ] [2.7.9]
Pansea [ Motiv ornamental care preia desenul plantei erbacee decorative din familia violaceelor, având flori cu cinci petale inegale, de culori variate; numită și panseluță. ] [2.7.10]
Trandafir [ Motiv decorativ care preia doar desenul florii de trandafir, plantă perenă din familia rozaceelor, cu lăstari spinoși și flori parfumate, de culori diferite, cultivată în scop decorativ. ] [2.7.11]
Collapse <b>Motive geometrice</b> [ Ornamentica tradițională românească se caracterizează prin geometrismul ei. De remarcat că și motivele decorative caracterizate ca fiind zoomorfe, avimorfe, antropomorfe, scheomorfe etc. au tot o tratare geometrică, uneori această soluție fiind determinată de tehnica folosită (în cazul tehnicii țesutului. de pildă); practic orice compoziție lineară (dreaptă sau curbă) conduce la un desen geometric: unghiuri, zig-zaguri, hașuri, linii paralele, cruci, patrate, dreptunghiuri, colți, cercuri, sectoare de cerc, spirale etc. ] [2.8]Motive geometrice [ Ornamentica tradițională românească se caracterizează prin geometrismul ei. De remarcat că și motivele decorative caracterizate ca fiind zoomorfe, avimorfe, antropomorfe, scheomorfe etc. au tot o tratare geometrică, uneori această soluție fiind determinată de tehnica folosită (în cazul tehnicii țesutului. de pildă); practic orice compoziție lineară (dreaptă sau curbă) conduce la un desen geometric: unghiuri, zig-zaguri, hașuri, linii paralele, cruci, patrate, dreptunghiuri, colți, cercuri, sectoare de cerc, spirale etc. ] [2.8]
Arc de cerc [ Între motivele geometrice des întâlnite sunt soarele și luna, sau numai fragmente ale acestora (mai des semiluna); când discurile celor doi aștri rămân neumplute cu broderie se obține doar conturul, adică cercul (sau fragment de cerc, în conformitate cu cerințele decorativismului tradițional). ] [2.8.1]
Cerc [ Motiv decorativ de foarte mare vechime. Când oamenii au început să creadă şi în puteri invizibile, dar ostile (duhuri necurate, spiritele morţilor etc.), ei nu şi-au putut imagina alt sistem de apărare decât cel existent în realitate, fiind într-adevăr eficient, astfel încât roata, cercul, ocolul au devenit mijloace magice de apărare, mergând până la „cercul magic” al magicienilor docţi. Cercul, roata, ocolul au devenit, în timp, mijloace magice de apărare, pornind de la distribuţia în cerc a aşezărilor primitive, care şi ele au preluat modelul de la aşezarea în cerc a animalelor în momentele de primejdie; este, în acelaşi timp, motiv solar. „Roata” făcută în jurul mesei gazdei colindate de către ceata junilor înarmaţi din Ţara Oltului este susţinută de credinţa că ea alungă duhurile necurate prin simpla formă a sa sau le opreşte să se apropie, purificând astfel masa, ca să se poată îndeplini cel de al doilea act ritual, incantaţia; colindatul are aceste două aspecte în întreaga lui desfăşurare: pe de o parte, constă în a merge din casă în casă, de a da ocol satului, „de a da roată prin sat”, de la un capăt la altul, de a intra în toate curţile şi casele şi de a da din nou „o roată”, de astă dată mesei de colaci (şi ei tot nişte roţi sau cununi împletite din aluat); pe de altă parte, el constă din cântece, chiuituri, strigături şi jocuri; ceata îşi termină activitatea, în unele sate, cu o „horă mare”, deci un dans circular, într-o regiune în care hora nu este un joc obişnuit; în alte părţi din aceeaşi zonă, ceata se termină cu jocul la răspântii şi la capetele aşezării, cu procesiuni prin sat, pe jos sau în căruţe, cu procesiuni de mascaţi sau chiar cu „baba roata”, rostogolită în flăcări de pe un deal; tot timpul se duce o luptă împotriva unor năvălitori invizibili (desigur, duhurile necurate şi sufletele morţilor), care vin să se înfrupte din bunătăţile sărbătorilor şi să participe la bucuriile oamenilor în viaţă; de remarcat că roata nu a fost întotdeauna un simbol solar, pentru că ea trebuie să fi fost mai veche decât cultul soarelui; nu trebuie să se facă referire numai la roata de car, ci la roată în genere, adică, mai exact, la cerc, la ocol; ca închidere circulară, ocolul este cunoscut din cele mai vechi timpuri, fie pentru adăposturile oamenilor (corturi şi case de formă circulară sau aşezate circular), fie pentru apărarea animalelor (ţarcurile); de aici a rezultat ideea străveche, primitivă, despre puterea de apărare a cercului; cercul magic şi-a căpătat toate puterile extraordinare (de a alunga duhurile rele din interiorul său, de a apăra pe cei dinăuntru de atacurile invizibile ale celor de afară, de a lega şi fixa ce este înăuntru etc.) de la ţarc, nu de la soare, de la „roata” câinilor de pază, nu de la roata soarelui; roata oamenilor în jurul focului, ocrotiţi, mai ales noaptea, de lumina şi căldura focului faţă de sălbăticiuni, iar mai târziu şi faţă de duhurile necurate care pândesc din întuneric, oferă încă un exemplu; ideile solare legate de roată sunt mult mai târzii şi ele au găsit un teren demult desţelenit, de care s-au folosit, dar cărora, în materie de cerc sau roată nu le-au mai adăugat nimic. Gestul de încercuire, executat de trei ori, a bourului, înainte sau pentru a fi vânat, îşi exercită funcţia magică prin faptul că forţa, curajul, virtutea animalului sunt „legate”, ca şi în ritualul, şi el magic, „de făcut”; se crede că, din acest moment, bourul nu se mai poate „desface”, nu-şi mai poate recâştiga „firea”, adică nu mai poate să sară afară din cercuri; astfel, tânărul căruia i se spune colinda capătă virtuţile animalului, transferul magic al puterii se realizează, el devenind „vânător”, adică intră în faza bărbăţiei iar fetele îl consideră bun de soţ; în altă ordine de idei, puterea magică a celor trei cercuri trase pe pământ, când se acordă nume copilului abia născut, devine şi el colind; de asemenea, dansul „Închinarea pruncului”, cu varianta sa „Vârdan” (=Iordan), este o „colindă magică” şi se practică la botezul copilului, deci oricând în timpul anului, însă înaintea serviciului religios, fiind un botez arhaic şi pur magic; trei feciori, numiţi strigători, încinşi cu brâie roşii, culoare ce anulează deochiul, iar la pălărie cu o unghie de lup, stau în faţa casei copilului; unul dintre ei trage cu unghia de lup un cerc în jurul casei, de la est la vest, iar, în clipa când închide cercul, al doilea fecior face în interiorul primului cerc un al doilea, apoi cel de al treilea strigător trage un cerc mai mic în faţa casei, în care se găsesc ei; apoi naşul sau naşa iese cu copilul în braţe, feciorii îl iau şi îl ridică în sus; în acest moment, unul dintre tineri strigă numele ce-i vine în minte spontan (sau asupra căruia s-au înţeles dinainte), care se adaugă numelui dat de naşi în acord cu părinţii; în caz că numele dat coincide cu acela al naşilor, atunci se crede că pruncul va avea noroc, având în nume „o puternică apărare”, numele devenind astfel un adevărat scut magic; apoi, fiecare fecior joacă pruncul în braţe de-a lungul cercului trasat de el; numai după aceasta are loc botezul creştinesc al copilului; rostirea numelui, odată cercurile fiind marcate, ţine de credinţa, destul de generală în România, că numele nou, rostit bine şi spontan, vindecă pe copil de boală sau, dacă este dat preventiv, îl fereşte de maladii posibile; însă acest nume este de dorit să fie de animale sălbatice: Lupu (Lupa), Ursu (Ursa), Vidra etc., existând credinţa că sălbăticiunile sunt „curate”, medical vorbind, deci exemplare ca sănătate şi posesoare a tuturor virtuţilor de curaj şi putere; ca să se ferească de ciumă, oamenii trag în jurul satului o brazdă, cu ajutorul a doi boi negri sau bivoli, din loc în loc aşezând pari pe care atârnă funii de usturoi. În basme, eroul aflat în împrejurări grele face un cerc în jurul său şi în felul acesta scapă de adversarul său malefic. În desfăşurarea tradiţională a jocului de căluş, există momente aparte, cu semnificaţie deosebită, când femeile îşi încredinţează copiii mici să fie jucaţi în horă, pentru a-i feri de boli; jocul în jurul unui drob de sare şi a unui smoc de lână este menit să aducă belşug în turme; desfăşurarea obiceiului cucilor (cu reminiscenţe de rit agrar) ţine din zori şi până la asfinţit, la amiază cucii înhămându-se la un plug şi trăgând în mijlocul satului trei brazde în formă de cerc. Locul de unde s-a ridicat în picioare, pentru prima dată, un copil mic se marchează cu un cerc imaginar, crezându-se că astfel se taie piedica de la picioarele copilului, iar acesta va putea merge mult mai uşor - Muntenia; ca bolile să nu pătrundă în sat, se trăgea o brazdă în jurul localităţii, cu un plug tras de doi boi gemeni - Vaslui; cu doi viţei gemeni înjugaţi la un plug să se tragă o brazdă în jurul casei, ca să nu se apropie nici o boală de ea - Moldova. În Sălaj, se crede că vrăjitoarele iau formă de cerc şi în acest fel se apropie, pe neobservate, de turmele de oi. În Banat, imediat după decesul cuiva, o femeie dă ocol întregii gospodării, rostind melopeic: „Ai plecat,/Plecat să fii,/Ai murit, mort să fii,/Pe aici să nu mai vii!”, trasând astfel imaginar un cerc protectiv, hotar de netrecut între două lumi; în dimineaţa zilei sorocite înmormântării, un număr de 7 sau 9 bărbaţi pornesc spre cimitir, însoţiţi de o femeie; aceasta ocoleşte de trei ori locul de groapă, tămâindu-l; unul dintre bărbaţi scoate cu sapa o bucată de glie pe care o pune alături, după care se sapă groapa; la întoarcere, unul din ei rămâne să păzească groapa; după înmormântare, gropaşii se aşează roată în jurul gliei rămasă de la săpare, iar o femeie le toarnă apă să se spele pe mâini, şi pe unelte, ea stând în mijloc pe bucata de glie; apoi oala în care a fost adusă apa este spartă de o piatră pe care se află semnul crucii, rezultat din scrijelirea cu un ciocan de zidărie în tot timpul cât este săpată groapa. ] [2.8.2]
Coarnele berbecului [ v. Berbec. ] [2.8.3]
Cruce dreaptă [ v. Cruce; în cazul crucii drepte, liniile perpendiculare au un desen rectangular. ] [2.8.4]
Cruce gamată [ Cruce ale cărei brațe se termină în forma literei majuscule grecești gama. ] [2.8.5]
Cruce în x [ Motivul decorativ în X, care este un semn foarte vechi, simbolizează unirea, prietenia. ] [2.8.6]
Dinti de fierăstrău [ Linia frântă orizontală, în dinţi de fierăstrău, cu alternanţa dinţilor în sus şi în jos, semnifică binele şi răul, coexistenţa lor în timp, iar linia frântă dispusă vertical simbolizează dominaţia, posesiunea. ] [2.8.7]
Dreptunghi [ Motiv decorativ reprezentând un patrulater cu unghiurile drepte și laturile opuse egale. ] [2.8.8]
Haşuri [ Grup de linii paralele sau întretăiate, prezent ca element decorativ pe suprafața unor obiecte (lăzi de zestre, furci de tors, leagăne pentru copii, corn de praf de pușcă etc.); plasa sau reţeaua, folosită pe o serie mare de obiecte, ca ornament, simbolizează separarea binelui de rău; plasa oblică, înscrisă într-un triunghi, semnifică sentimente omeneşti pozitive. ] [2.8.9]
Hexagon [ Poligon cu șase laturi; element decorativ având desenul unui hexagon. ] [2.8.10]
Linie [ În ornamentică, linia dreaptă verticală simbolizează forţa activă şi o elevaţie spirituală sau materială; linia verticală reprezintă viaţa; în schimb, linia dreaptă orizontală simbolizează moartea; linia dreaptă, fără meandre, utilizată ca linie de demarcaţie între registrele ornamentale sau de unificare a acestora simbolizează destinul; linia dublă dreaptă (panglică centrală, drum) este un ornament primitiv universal, simbolizând eternitatea; aceste linii duble, paralele, sunt folosite şi ca linii de separaţie între diverse planuri decorative; o linie formată dintr-o suită de dreptunghiuri (de fapt unghiuri drepte) simbolizează gândirea şi cunoaşterea; linia uşor ondulată reprezintă apa, deci purificarea. ] [2.8.11]
Linie curbă [ v. Linie. ] [2.8.12]
Linie dreaptă [ v. Linie. ] [2.8.13]
Linie frântă [ v. Linie; Dinți de ferăstrău. ] [2.8.14]
Meandru [ Motiv ornamental de foarte veche tradiţie, caracterizat printr-o linie sinuoasă, uneori compusă din volute sau spirale dispuse consecutiv sau secvenţial, simbolizând eternitatea, nemurirea; îl regăsim pe toate obiectele decorate şi în toate zonele etno-folclorice, pe elemente de arhitectură populară, ceramică, ţesături şi cusături, piese din piele şi os, feronerie, obiecte de uz gospodăresc, unelte şi ustensile, ouă încondeiate, obiecte de cult religios etc. ] [2.8.15]
Pătrat [ Pătratul şi rombul simbolizează inteligenţa; pătratul cu reţea semnifică înţelepciunea şi organizarea vieţii; triunghiul simplu sau cu franjuri simbolizează stăpânirea asupra sentimentelor. ] [2.8.16]
Punct [ Cel mai simplu motiv decorativ, el având doar rolul unor accente pe o suprafață cromatică uniformă, adică ternă; poartă numele de punct orice cerc umplut cu aceeași culoare, dar având dimensiuni reduse (cu un diametru de 0,2-1,5 cm., dimensiunea acestuia depinzând de suprafața piesei pe care este amplasat - covor, ștergar, ceramică etc.). ] [2.8.17]
Romb [ Model decorativ geometric de forma unui patrulater cu laturile egale, dar fără unghiuri drepte. ] [2.8.18]
Romb cu cârlige [ Model decorativ geometric de forma unui patrulater cu laturile egale, dar fără unghiuri drepte, dar având la fiecare colț câte o linie scurtă curbată la vârful exterior în formă de cârlig. ] [2.8.19]
Romb în trepte [ Model decorativ geometric de forma unui patrulater cu laturile egale, dar fără unghiuri drepte, dar având la fiecare colț o linie frântă, scurtă, cu unghiuri drepte. ] [2.8.20]
Rozetă [ 1. Motiv decorativ sau ornament în formă de roză; 2. Element decorativ pentru rochii, făcut din panglică sub forma unei roze; 3. Cusătură decorativă în formă de triunghi, făcută cu fire de mătase, la deschizătura buzunarelor. ] [2.8.21]
Semicerc [ Linia decorativă formată dintr-o suită de semicercuri simbolizează protecţia, siguranţa. ] [2.8.22]
Spirală [ Ca şi în cazul labirintului şi meandrului, motivul spiralei este deosebit de frecvent în ornamentica tradiţională românească, fiind întâlnit în toate zonele şi pe toate obiectele mai mult sau mai puţin decorate, indiferent de materialele din care sunt confecţionate; spirala, care, grafic vorbind, pleacă dintr-un punct pentru a se desfăşura la infinit, simbolizează eternitatea vieţii; voluta este o combinaţie de două spirale (spirală dublă), uneori cu aspect grafic simplu, aidoma unui S culcat, şi simbolizează legătura dintre viaţă şi moarte. ] [2.8.23]
Tablă de şah [ Motiv decorativ geometric compus din patrate bicromatice (alb-negru; alb-gri în mod obișnuit) dispuse alternativ pe țesătură; din astfel de țesături se confecționează de regulă desagii, învelitorile de pat, păturile care se pun sub șeile cailor etc. ] [2.8.24]
Triunghi [ v. Patrat. ] [2.8.25]
Unghi [ Motiv decorativ format din două linii, unite sub diferite deschideri,la un capăt; indiferent de denumire („colț”, „unghi”, „zimț” etc), acest motiv reprezintă un fragment desprins din ceea ce numim „colți de lup”, „dinți de fierăstrău” etc., comsiderate ca șiruri de „colți” sau „zimți”, motive decorative iterative. ] [2.8.26]
Val [ Nume dat unor motive decorative care imită valul sau sulul, cilindrul, amplasate în special în chenarul unor piese sau mărginind diferite registre decorative. ] [2.8.27]
Vargă [ În special la plural (vergi) - dungă, linie, fiecare dintre dungile (paralele) de culori diferite sau de altă culoare decât cea a fondului (într-o țesătură, pe suprafața unor obiecte etc.); v. și vârstă. ] [2.8.28]
Zig-zag [ Linie frântă sau șir de linii formând între ele unghiuri care intră și ies alternativ; motiv ornamental constând în prezența uneia sau mai multor linii frânte; motiv ornamental zigzagat. ] [2.8.29]
Collapse <b>Motive scheomorfe</b> [ Totalitatea motivelor decorative care preiau conturul, desenul, forma unor obiecte folosite curent de către om, fie în cadrul activităților gospodărești, fie cele de uz personal: furcă de tors, vârtelniță, foarfecă, pieptene etc. ] [2.9]Motive scheomorfe [ Totalitatea motivelor decorative care preiau conturul, desenul, forma unor obiecte folosite curent de către om, fie în cadrul activităților gospodărești, fie cele de uz personal: furcă de tors, vârtelniță, foarfecă, pieptene etc. ] [2.9]
Foarfecă [ Motiv decorativ rar întâlnit care preia forma uneltei folosite în croitorie (unealtă pentru tăiat compusă din două lame tăioase încrucișate, unite între ele la mijloc cu un șurub sau cu un nit). ] [2.9.1]
Furcă [ 1. Unealtă de lemn, de diferite dimensiuni, cu ajutorul căreia se filează fire din caierul de lână (sau bumbac, sau păr de capră) fixat pe partea cea mai de sus a furcii; după filare, firul este răsucit și înfășurat în final pe fus. 2. Motiv ornamental care preia desenul furcilor de tors, în special a celor cu aripi, acestea fiind mai spectaculoase. ] [2.9.2]
Furculiţă [ Fiind folosită și ca unealtă la țesutul covoarelor în războaie verticale (se bat cu ele, pentru uniformizare, firele de lână introduse printre firele de urzeală) era normal ca ea să fie introdusă în ornamentica tradițională, elementul preluat fiind partea cu dinți (3-4 sau cinci), la fel cum a fost preluat în ornamentică și pieptenele (în special cel de uz personal); preluarea a fost determinată și de aspectul schematic (liniar), mai ușor de reprodus. ] [2.9.3]
Pieptene [ Motiv decorativ care preia desenul unui obiect de uz personal; motivul este preferat din cauza geometrismului său, dar și pentru că are încărcătură simbolică, fiind în legătură cu părul omului. Se fac bube sau crăpături pe limbă, dacă se bagă pieptenele în gură, sau dacă se ating buzele cu el, sau măcar dacă se dă pe la nas cu mâna care a ţinut un pieptene - Muntenia; Vâlcea;Tecuci;Suceava; i se face pielea feţei aspră cui umblă cu pieptenele, nu se spală pe mâini şi apoi pune mâinile pe faţă - Teleorman; dacă îi cade pieptenul cuiva, când se piaptănă, înseamnă că: vine în casă un oaspete rar, dacă pieptenul cu dinţi rari cade jos; vine un oaspete obişnuit de-al casei, când cade pieptenul cu dinţii deşi - Suceava; i se va întâmpla un necaz celui care, pieptănându-se, îi cade din mână pieptenele, dar, dacă îl şterge imediat pe o pânză, nu se va întâmpla nimic - Botoşani; în zi de Paşte să nu se pieptene părul, fiindcă apoi cade - Ţara Oltului; se crede că acela care umblă cu pieptenele în ziua Sfântului Apostol Andrei (30 noiembrie) va fi mâncat de lupi, din care cauză femeile se feresc, în această zi, nu doar să pună mâna pe pieptene, dar chiar să-i rostească şi numele - Botoşani; femeile nu se piaptănă în ziua Sfântului Andrei, pentru că pădurea este a fiarelor sălbatice - Iaşi; soţul unui mort nu trebuie să se pieptene o săptămână, pentru că altfel moare şi el - Muntenia; se crede că, dacă a furat cineva un pieptene şi moare, apoi trupul lui se umple imediat de păduchi - Suceava; în caz că la păşunat se pierde o vacă, se iau doi piepteni de pieptănat inul sau cânepa şi se pun cu dinţii unul într-altul, pentru ca tot aşa să stea şi gurile lupilor la vederea vacii, până aceasta este găsită - Muntenia; se încleştează pieptenii de cânepă unii în alţii, ca şi gura lupului să nu se poată deschide şi să apuce vita sau oaia - Ţara Oltului. Dacă strigoaicele au luat laptele de la vreo vacă, femeile caută o ragilă (unealtă formată dintr-o scândură în care sunt înfipţi dinţi de fier, prin care se trage cânepa sau inul meliţat, pentru ca să se cureţe de puzderii şi de câlţi), scot un dinte din ea, îl bat în fundul doniţei în care este muls laptele, apoi mulg vaca şi „bat” cu puţin din laptele rămas după strecurare ugerul vacii, atingând ugerul cu vârful dintelui şi atunci cea care a luat mana animalului nu mai poate sta locului, o apucă un fel de mâncărime în tot trupul, nu mai poate dormi, lucra şi mânca, încât trebuie să întoarcă mana, pentru că altfel moare - Neamţ. În seara de ajun a Bobotezei (5/6 ianuarie), sub mai multe farfurii se pun diferite obiecte, fiecare având altă semnificaţie; astfel, se crede că flăcăul care indică farfuria sub care se află un pieptene va lua de soţie o fată bogată cu dinţii răriţi; se repetă de trei ori procedeul, pentru conturarea unui profil moral şi fizic mai complex al viitoarei soţii; mai nuanţată este interpretarea prezenţei pieptenului în Mureş şi Bucovina, unde semnifică om colţat, cu gura mare, dar poate însemna şi văduv sau atât de încrezut încât tinerii nu se vor putea căsători, ultima credinţă privindu-i în special pe flăcăi. Pieptenele nu este un semn prea bun, când este nimerit de către o fată sub strachina unde a fost pus acest obiect la obiceiul de aflat destinul, numit Vergelul, şi care se practică în noaptea sau a doua zi dimineaţa de Anul Nou, deoarece înseamnă că viitorul soţ al fetei va fi un bărbat cam colţos şi va veni de peste o pădure - Banat;Transilvania; când se spală în ziua de Crăciun, fetele pun apoi pieptenele şi săpunul sub pernă, ca să-şi viseze ursitul. Mai ales copiilor li se spune să nu-şi bage pieptenele în gură, pentru că li se înnegresc dinţii; pieptenul pus sub un blid, în jocurile practicate la şezători, ascunzându-se şi alte obiecte sub diferite vase, şi indicat de către o fată înseamnă că va lua un bărbat cu dinţii mari - Maramureş. Şi în Ţara Lăpuşului, la jocurile din ajun de An Nou, indicarea vasului sub care se află un pieptene înseamnă tot bărbat cu dinţi mari. Pieptenele şi săpunul folosite la toaleta unui mort nu se mai întrebuinţează şi se aruncă într-un râu - Sibiu; sau se îngroapă împreună cu mortul, punându-se în sicriu, sub perniţa celui decedat - Muntenia; sau se dau de pomană celui care a spălat cadavrul - Suceava. ] [2.9.4]
Vârtelniţă [ Motiv decorativ cusut sau brodat, având forma doar a crucii vârtelniței pe care se înfășoară firul tors (evident un motiv preluat din realitatea înconjurătoare familiară); motivul vârtelniței are legătură, din punct de vedere al semnificațiilor, cu meandrul, spirala, rozeta, svastica etc. ] [2.9.5]
Zăluţă [ Diminutiv de la za și denumirea cusăturii în formă de lănțișor, care se face pe o ie sau pe o catrință. ] [2.9.6]
Collapse <b>Motive zoomorfe</b> [ Totalitatea motivelor care preiau desenul (conturul) unor animale sau insecte, fie crescute de către om, fie sălbatice, aproape toate fiind dintre cele întâlnite în fauna locală, dar întotdeauna numai acelea care au aureolă simbolocă pregnantă, care semnifică ceva în codul spiritual al comunității respective (fie numai părți ale trupului acestor viețuitoare): cal, berbec (coarnele berbecului), cerb, câine, rac, șarpe, broască, pește albină, fluture etc.; prezența leului (de exemplu, pe covoare moldovenești) este un motiv importat din Asia Mică, pe fileră turcească și grecească. ] [2.10]Motive zoomorfe [ Totalitatea motivelor care preiau desenul (conturul) unor animale sau insecte, fie crescute de către om, fie sălbatice, aproape toate fiind dintre cele întâlnite în fauna locală, dar întotdeauna numai acelea care au aureolă simbolocă pregnantă, care semnifică ceva în codul spiritual al comunității respective (fie numai părți ale trupului acestor viețuitoare): cal, berbec (coarnele berbecului), cerb, câine, rac, șarpe, broască, pește albină, fluture etc.; prezența leului (de exemplu, pe covoare moldovenești) este un motiv importat din Asia Mică, pe fileră turcească și grecească. ] [2.10]
Albină [ Motiv decorativ care preia imaginea albinei. Dintre animalele care dau hrană pruncului Zeus sunt amintite destul de des şi albinele, care, în acelaşi timp, îl şi păzesc; sau se menţionează că nimfele îl hrănesc cu lapte şi cu miere; în unele variante, Zeus s-a născut într-o peşteră din Creta, locuită de albine, unde nici zeii şi nici oamenii nu puteau intra, fiind apărată de albine; Zeus prunc este conceput ca născându-se în fiecare an, la fel cu vegetaţia pe care o reprezintă în plan religios. Albina se bucură de un uriaş prestigiu mitologic şi simbolic, pentru că este singura vieţuitoare care transformă scârna în aliment; ajutând Creatorului la facerea lumii, ea a primit harul de a scoate din sine, după hrănire, nu o substanţă „necurată”, ci, din contra, substanţa cea mai dulce şi mai hrănitoare din lume, mierea, anulând astfel, în sens pozitiv, antinomia structurală ce defineşte procesul hrănirii, obţinând dintr-un aliment tot un aliment; este considerată ca o fiinţă aproape divină, dăruită cu puteri şi calităţi ieşite din comun; miturile şi legendele, credinţele şi practicile magice, datinile şi proiecţiile simbolice depun mărturie asupra prestigiului ei deosebit, a faptului că, încă din cele mai vechi timpuri, chipul ei a fost sacralizat, acordându-i-se şi o viaţă „secundă”, de ordin spiritual; despre rolul pe care îl avea creşterea albinelor în Dacia romană grăieşte, între altele, existenţa unui cult al divinităţii protectoare a albinelor: Diana mellifica; în acest context, nu trebuie uitat că majoritatea zdrobitoare a cuvintelor ce denumesc insecta, produsele ei şi uneltele stupăritului sunt de origine latină, că albina apare frecvent în zicători, proverbe, expresii idiomatice şi că numeroase denumiri toponimice şi onomastice se inspiră din sfera lexicală generată de numele insectei ori din activitatea stuparului; în cosmogonia populară românească, trei vieţuitoare au un rol decisiv în facerea lumii: broasca, ariciul şi albina; ele trudesc alături de sau în locul Demiurgului, pentru a duce la bun sfârşit munca titanică a făuririi întregului Univers; ele sunt considerate animale sfinte, albina ocupând însă o poziţie aparte, fiindcă ea nu făureşte lumea, dar este cea care aduce vestea salvatoare, fiind conotată cu miracolul secvenţei aliment-aliment (mierea), refuzând, în textele folclorice orice atingere cu animalele mai puţin „pure”; legendele spun că albina a fost trimisă de Demiurg să-l întrebe pe arici cum poate fi îndreptată lumea alcătuită „strâmb” de Creatorul divin; pentru că ariciul nu a vrut să-i dezvăluie taina cosmogonică, albina s-a ascuns după o frunză şi a tras cu urechea la mormăielile bătrânului înţelept şi morocănos; în felul acesta a aflat soluţia salvatoare şi i-a comunicat-o şi Creatorului; ariciul, văzând că l-a pândit şi l-a iscodit, mâniat pe albină, a blestemat-o, zicând că ea, cât va fi şi va trăi, să-şi mănânce baliga; însă Dumnezeu, văzând că albina i-a spus ce a auzit ea la arici, a binecuvântat-o ca, nu numai ea singură, ci şi oamenii să-i mănânce baliga şi aceea este mierea; tot legendele afirmă că mierea este scârna albinei, iar ceara este sudoarea ei, iar în alte legende se spune că mierea rezultă din transformarea sângelui albinei, iar ceara din sudoarea ei; veninul albinei este explicat astfel: albina este ispitită de şarpe, care o îndeamnă să-i ceară Creatorului o armă asemănătoare cu limba sa otrăvită; sau, insecta păcătuieşte prin dorinţa de a fi mai puternică decât orice fiinţă, de a poseda o substanţă prin care să poată omorî pe acela pe care îl va muşca; ca pedeapsă, Demiurgul i-a hărăzit ca nu acela să moară, pe care îl va muşca ea, ci ea să moară; alte două caracteristici ale albinei (curmătura de la mijloc şi dungile galbene şi negre) sunt puse în legătură directă cu atributele ei de „iscoadă”: pentru că a tras cu urechea şi a aflat tainele deţinute de arici, drac sau bogătan, ea a suferit fie blestemul, fie agresiunea acestora şi a rămas cu corpul vărgat de şiruri negre; puţine sunt legendele care istorisesc geneza albinei; asemenea ariciului, broaştei, cerbului sau boului, adică a animalelor consacrate, ea este prezentată ca un animal precosmogonic, există ca atare încă dinaintea facerii lumii; doar în două naraţiuni inconsistente, albina apare ca o metamorfoză a lacrimilor Maicii Domnului, ori a unor grăuncioare aruncate de Demiurg peste flori; deci albinele sunt tare iubite de Dumnezeu; câte gujulii sunt, nici una nu este aşa curată; dar nu oricine poate ţine albine, fiindcă trebuie să fie cineva curat, pentru că altfel nu le merge bine; se cere chiar ca prisăcarul nici să nu aibă soţie, pentru că, dacă nu este curat, roii fug sau albinele pier; în Vâlcea, prisăcarul nu umblă la stupi, dacă nu s-a abţinut de la relaţii sexuale şi dacă nu este curat îmbrăcat; când se umblă la ele, să nu fie omul necăjit, să nu rostească vorbe de ocară şi despre drac pe lângă ele; de la albină au avut oamenii miere, de s-au îndulcit, iar noaptea nu le mai era întuneric, căci făceau din ceară lumânări; albina, după credinţa românilor din cele mai multe zone ale ţării, zboară într-o singură zi peste şapte hotare, de aceea mierea ei este aşa de dulce şi de bună pentru toate leacurile, fiindcă este făcută de pe multe flori şi de prin multe părţi adunată; albina este sfântă şi fără ea omul nu poate nici la moarte, nici la naştere şi cununie; existenţa ei este calificată ca un miracol şi explicaţia stă în natura exclusiv economică a produselor sale (mierea şi ceara), care au reprezentat o importantă sursă de alimente şi produse derivate, esenţiale pentru bunul mers şi prosperitatea gospodăriei ţărăneşti; dracul îşi poate lua orice chip, în afară de cel de albină şi de oaie; dar albina se poate deochea, de aceea, când vin copii străini la o stupină, prisăcarul le spune să scuipe albinele, ca să nu se deoache; stupii descântaţi se stropesc cu apă descântată cu descântec de orice alt deochi; albina se deoache numai de către anumiţi oameni care au privirea fixă; albinele deocheate muşcă, nu mai pleacă după flori, devin rele, adică sunt nervoase; între animalele domestice, numai albina şi oaia se pot deochea, numai ele se caracterizează printr-o asemenea puritate, încât cea mai mică intenţie agresivă le tulbură, le îmbolnăveşte, le „spurcă”; dacă se fură din miere sau din ceară, se pricăjesc şi mor; în plus, se crede că acela care va fura miere ori stupi va fi chinuit pe lumea cealaltă, sau va fi blestemat să moară greu; totodată, atât albina, cât şi oaia sunt considerate ca fiind vieţuitoare sfinte, care aduc celui ce le îngrijeşte iertarea de păcate şi care purifică spaţiul înconjurător, respingând prezenţa duhurilor malefice; asocierea simbolică dintre albină şi oaie s-a produs din cauză că ambele vieţuitoare sunt, în egală măsură, harnice şi vulnerabile, ambele au cerut Demiurgului să posede o asemenea putere, încât omul să nu le poată face nici un rău, dar drept pedeapsă pentru nesupunerea lor, Creatorul le-a blestemat să trudească mereu, ca să-şi îndestuleze stăpânul, să fie slabe şi să aibă mulţi duşmani; se mai crede că, după moarte, sufletul omului se face albină, de aceea cine vede albine să ştie că sunt suflete care cer de pomană; în basme, albina figurează ca un animal-adjuvant, ea ajutându-l pe erou în timpul probelor la care este supus, îi arată calea spre tărâmurile inaccesibile de dincolo şi îi dezvăluie unele taine ale acestora; printre multele zile consacrate albinei sunt: Măcinicii (9 martie), Bunavestire (25 martie), Sânpetru (29 iunie), Sântilie (20 iulie), Macavei sau Macovei (1 august) şi Schimbarea la Faţă (Probejanie sau Probejenie - 6 august) etc. Adevăraţii prisăcari, cunoscând perioada aproximativă de roire a albinelor, ascultă în fiecare seară ţârâitul mătcii, care urmează să plece a doua zi cu roiul, şi pregătesc din timp coşniţele şi ştiubeiele, le ung cu florile cele mai căutate de albine, ei înşişi evitând să mănânce usturoi şi ceapă şi păstrând o deplină curăţenie trupească şi vestimentară; se spune că este bine să prindă roiul numai un om „curat”, un bărbat bătrân, blând şi bun la inimă, sau să nu se încumete să prindă roiul omul care este bolnav, sau nervos, precum şi cei răi la suflet să nu se apropie de albine, fiindcă nu-i suferă; dintre animale nu suferă în special caii şi, când intră vreun cal în prisacă, toate albinele îl muşcă; la români, credinţa generală este că, în jurul datei de 14 septembrie (Înălţarea Sfintei Cruci), albinele încep să se ascundă, să se adăpostească de frigul iernii; începând cu această zi, situată în preajma echinocţiului de toamnă, prisăcarii bagă stupii în bordeie sau alte lăcaşuri special amenajate, iernatul durând cam şase luni; deci anul agricol se întinde de la 17 martie (Cuviosul Alexie, omul lui Dumnezeu) până la 14 septembrie şi de la 14 septembrie la 17 martie; prima perioadă este perioada fertilă a stupului, cea de a doua este perioada sterilă; împărţirea anului în aceste două etape este similară cu aceea a anului agricol în general, pentru că îndeletnicirea albinăritului este strâns legată de flora meliferă; obiceiul numit „Retezatul sau tunsul stupilor” este fixată de tradiţie, în raport de zonă, la Sântilie (2o iulie), Macovei (1 august) sau la Schimbarea la Faţă sau Probejenie (6 august); ziua aleasă, de obicei joia, se împarte în două: recoltatul mierii dimineaţa şi ospăţul după amiaza; „Retezatul stupilor” este, în Moldova şi Bucovina, o adevărată sărbătoare a recoltei, când rudele, vecinii şi prietenii gustă miere şi beau ţuică îndulcită cu miere; dacă albinele se grăbesc să culeagă nectar şi polen dis-dimineaţă şi nu se depărtează de stupi, este semn de ploaie; dacă scot zi şi noapte în prisacă un zumzet permanent, timpul va deveni, din frumos, posomorât, ploios şi furtunos; dacă albinele zboară în apropierea stupilor, sau intră cu grămada înăuntru mai înainte de a se însera, este semn de ploaie şi furtună; când albinele devin rele, când năvălesc pe om şi îl muşcă, este semn că va ploua; când vin cu grămada de la câmp şi altele nu mai pleacă înseamnă că în curând va ploua; când albinele astupă toamna urdinişul, este semn că iarna va sosi timpuriu; tot semn de ploaie este şi când trântorii zboară dinaintea stupului - Suceava; primăvara şi vara, când albinele nu se depărtează prea mult de stupi, sau vin de la câmp în număr mare şi se bulucesc la urdiniş, este semn că, peste 4-5 ore, vremea va deveni furtunoasă, cu ploi abundente - Maramureş; roitul stupilor este localizat de apicultori ca având loc în mod obişnuit în perioada dintre Duminica Mare (Rusaliile) şi Sânpetru (29 iunie), sau, dacă iarna se prelungeşte în primăvară, între Sânpetru şi Sântilie - 20 iulie. Ca să fie curtate şi jucate de flăcăi mai insistent, fetele poartă cu ele o crenguţă ruptă din copacul pe care s-a prins un roi de albine - Muntenia; nu-i va merge bine celui care i se fură faguri din stupi - Ţara Oltului;Suceava; se crede că tânărul care visează albine zburând îi va merge foarte bine în perioada următoare, dar, dacă visul aparţine unui om bătrân, aceluia îi va lua foc gospodăria - Suceava; când albinele aglomerează urdinişul, sau zboară multe în jurul stupului, este semn că nu peste multă vreme va ploua abundent - Tecuci;Iaşi. În ornamentica tradiţională românească, albina, reprezentată în formă reală sau sub formă de puncte, simbolizează bunăstarea şi prosperitatea. Va fi bine pentru cine visează albine, dar se va trezi cu duşmanii intrând în casa celui care se visează atacat de albine; este semn de lipsuri, nevoi, secetă pentru cel care visează stup de albine - Suceava. ] [2.10.1]
Animal fantastic [ Motiv decorativ fantezist, reprezentând diverse animale închipuite (dragoni, centauri, sirene etc.), întâlnite în basmele populare. ] [2.10.2]
Berbec [ Motiv ornamental care imită forma animalului, simbol masculin; mai des se întâlnește în arta decorativă tradițională motivul cunoscut sub denumirea de „coarnele berbecului”, păstrându-și același sens simbolic, dar preluând metaforic numai partea din corp care îl caracterizează cel mai bine. ] [2.10.3]
Broască [ 1. Mecanism din metal care, aplicat la uși, sertare etc., permite închiderea sau încuierea lor. 2. Floare la capătul stâlpilor unui bordei. 3. Un fel de rindea. 4. Motiv decorativ zoomorf întâlnit cu precădere pe piesele ceramice și pe unele piese de port. Este prima vieţuitoare care apare în procesul cosmogonic, dar nu este implicată direct în actul facerii lumii, ea doar îl precede şi îl pregăteşte, aducând o veste bună, confirmând gândul sau bănuiala divinităţii supreme cum că, la fundul apei, este nisip sau pământ; în alte texte folclorice, rolul broaştei este mult mai mare, deoarece ea nu numai că vesteşte, dar şi făureşte, nu este doar martor pasiv, ci şi participant activ, cu un rost bine definit în procesul complicat al făuririi lumii: „Dumnezeu i-a poruncit să care apă cu gura şi să care ţărână pe nişte beldii de urzică; ea tot a cărat, până s-a făcut pământ destul de mare; pământul broasca l-a făcut”; deci, unele legende afirmă că broasca a vestit pe Demiurg de existenţa pământului (s-a scufundat o singură dată), iar Demiurgul a poruncit ca apele să se retragă (creaţie pe orizontală); în celelalte legende, broasca face numeroase drumuri, pe verticală, până ce reuşeşte să adune o turtiţă de pământ din care se va naşte lumea; rolul important al ei, în cosmogonia populară, se datorează poziţiei ei (naturale) de mediator între apă şi pământ, pentru că ea trăieşte şi într-un mediu şi în celălalt şi astfel „le ajută”, în plan simbolic, să comunice; în unele texte folclorice, broasca (animal care, atunci când pluteşte pe apă, se lăţeşte, mişcându-se surprinzător, deosebit de felul de a înota al altor fiinţe de baltă) apare ca suport al lumii: „Pământul este aşezat pe un picior şi acest picior este aşezat pe spinarea unei broaşte, mare cât toate zilele, iar broasca este pe apa unei mări fără margini, care este sub pământ; şi când broasca se mişcă de la un loc la altul, pe apă, atunci se mişcă şi pământul, mai tare sau mai încet, după iuţeala cu care se mişcă broasca”; ea nu face lumea de la început, ci reface universul, dând viaţă naturii, deci are loc la nivelul energiei vitale care animă universul; stăpânind viaţa şi mai ales tainele regenerării ei, broasca înfrânge blestemul divinităţii şi alungă tristeţea „de moarte” a acestuia, eliberând energiile stăvilite şi declanşează un nou ciclu vital, pentru care, drept răsplată a fost blagoslovită; ea este sfântă, consacrată, puternică: „E păcat s-o omori, pentru că e blagoslovită sau sfinţită, pentru că împreună cu ariciul a urzit pământul”; „În Moldova, broaştele şi aricii se socotesc sfinte şi nimeni nu se atinge măcar de ele; se îngăduie să umble şi prin case”; credinţele populare susţin că „acela care calcă sau ucide o broască, va ucide pe maică-sa”; „ori când omori o broască îţi moare mama”; cel care omoară broasca, omoară o fiinţă dotată cu puteri sacrale; cum broasca este fecundă şi regeneratoare, cum ea făureşte lumea şi ajută natura să renască, ea este o „mamă” a firii; deci, omorârea ei poate fi, în plan simbolic şi arhetipal, un matricid; deci consecinţa este logică, îi va muri mama; „Fiecare om are o broască-ştimă; pe ea când o omoară, moare şi el”; aici broasca are aceleaşi puteri şi funcţii cu şarpele casei, apărând ca o divinitate protectoare, de a cărei existenţă şi securitate depind existenţa şi securitatea omului, a familiei şi a casei sale; teama faţă de broasca sacră răzbate şi din precauţiile ce înconjoară întâlnirea cu ea; este bine, afirmă credinţele tradiţionale, ca broaştei să nu i se spună pe nume; atunci când sunt auzite cântând, trebuie să se exclame: „Cucoanele cântă” şi, drept răsplată, ele vor ura: „Să fii frumoasă ca o cucoană”; sau, văzând o broască, este bine să i se spună „cal”, „cal de apă”, ori „iapă”; mulţumită de respectul cu care este tratată, ea va răspunde: „Să fii tu tare ca calul”; se crede că acela care sapă o fântână şi dă acolo de o broască să fie sigur că va da şi de izvor; dacă, într-un izvor sau râu, există broaşte, atunci cu siguranţă apa aceea este bună de băut, faptul concret găsindu-şi explicaţia în conformitate cu sistemul legendelor (care ipostaziază realul într-o consecinţă a evenimentului mitologic), prin binecuvântarea unei divinităţi; astfel, drept mulţumire pentru faptele sale, acestei vieţuitoare i s-a hărăzit darul de a trăi numai în apele curate şi de a asigura, prin prezenţa ei, puritatea lor: „Apa unde trăieşte broasca e bună de băut, omului să nu-i fie scârbă, fără broaşte apa se-mpute şi apoi scade”; izvorul, apa abia ruptă din matcă, „nespurcată” de cele lumeşti, reprezintă puterea ingenuă a vieţii; primăvara, anotimpul începuturilor, când totul se schimbă şi renaşte, întrupează momentul de cumpănă fertilă, clipa când puterile naturii sunt intacte, pure, concentrate, gata să izbucnească; corelându-se, în plan simbolic, broasca şi primăvara asigură puterea magică şi bogăţia: „Când broaştele cântă întâi primăvara, e bine să te dai de trei ori peste cap, dacă vrei să fii sănătos peste an, sau dacă vrei să ai noroc”; „Broasca e din inelul Maicii Domnului; ea l-a pierdut toamna şi l-a găsit primăvara; l-a luat, l-a sărutat şi l-a lăsat printre buruieni”; de aceea, când este găsită, trebuie sărutată de trei ori, dată peste umăr şi printre picioare de trei ori; deci broasca se naşte primăvara, ca toate divinităţile vieţii; se crede că, dacă se omoară o broască, „se mânie Dumnezeu, care se porneşte pe ploi şi pe potoape, de nu se mai opreşte”, ba, se mai crede că aceluia care va omorî o broască îi va muri o vită; broasca mediază între dimensiunile şi polii ei opuşi, între pământ şi apă, ud şi uscat, fertil şi arid, viaţă şi moarte, pieritor şi nepieritor; pentru că broasca este pură, curată, ea poate fi folosită pentru a curăţa omul, lucrurile, de spurcăciuni; broasca e socotită ca având darul să absoarbă toate necurăţeniile din apă şi din aer; tot astfel se crede că poate extrage veninul din orice rană şi de aceea e deseori întrebuinţată în medicina populară; pe acelaşi mecanism analogic se bazează şi credinţele care susţin că broasca este bună contra frigurilor, a durerilor de şale, contra umflăturilor de buze, a înecului etc.; cel ce vrea să oprească grindina trebuie să prindă o broască, să o jupoaie de vie şi să o atârne în vârful unui arin, crezându-se că, omorând broasca, se omoară ploaia, sau că, punând în pom pielea vieţuitoarei ce tutelează ploile, sunt apărate câmpurile de puhoaiele dezlănţuite; există însă şi o broască malefică, anume broaştele râioase; despre ele se crede că sunt creaturi ale diavolului şi că ele întrupează adeseori strigoaicele şi fermecătoarele; „broasca râioasă e strigoaie şi, dacă o iei în mână, te umpli de râie”; în chip de broască râioasă, frigurile demonice pot aduce casei şi omului fel de fel de rele: ele poartă farmecele, duc bolile, fură mana şi bogăţia gospodăriei: „De multe ori strigoaica vine să fure tot grâul din şura omului, dar nu-l poate duce şi cheamă broscoii în ajutor şi tot neamul broştesc, cu gura cât o şură, de cară tot”; credinţele afirmă că, pentru a fi îmbunată, broaştei trebuie să i se spună „iapă”; în acelaşi timp şi în sens invers, descântecele spun o „iapă albă”, de la marginea lumii, ca să stăpânească şi să neutralizeze puterile malefice ale broaştei; astfel, broasca „bună” este iapă (are deci puterea şi fertilitatea acestui animal), iar broasca „rea” stă sub puterea iepei, este alungată şi înfrântă de aceasta; apa în care ea s-a scăldat vindecă pe cel bolnav; tăiată şi pusă pe rană are valori curative nemaipomenite; cea „spurcată” este Muma-pădurii; ori afirmaţia „Dracul mănâncă broaşte”, adică hrană spurcată; eroina pedepsită va scoate pe gură, ori de câte ori va vorbi, broaşte şi şerpi; cea bună declanşează ploile („să nu se omoare broasca, pentru că vin ploile mari”), purifică izvoarele, îmbunează şi înveseleşte divinităţile triste (inclusiv moartea) ale vieţii şi fertilităţii, vesteşte naşterea zeului-prunc (inclusiv a naturii reînnoite), aduce sănătate, putere şi noroc; dominantă în manifestările orale şi materiale (în ornamentică, o întâlnim prezentă pe cruci, ceramică etc.) este figura benefică a broaştei; nu are zile consacrate special ei, ca lupul, ursul etc., ci întreaga primăvară îi este consacrată. În unele legende, se spune că unul dintre animalele alese de Maica Domnului este broasca; aceasta ar fi fost cea care a vestit Sfânta Naştere şi, drept urmare, trupul ei nu putrezeşte, ci se usucă, nefiind mâncat de viermi; de aceea, a omorî o broască este un păcat mare. În Bucovina, se crede că broaştele sunt şi vestitoare de frig, omăt şi răceală, dacă ies şi cântă înainte de Alexii (17 martie); iar dacă ies ele la timpul cuvenit, adică după ce trec Alexiile şi după ce se încălzeşte, se poate spune: „Să n-ai frică/De nimică”. Să nu se omoare broasca, pentru că ea îşi adună palmele a rugăciune către Dumnezeu şi îl blestemă pe cel care a ucis-o - Ţara Oltului; este considerată sfântă şi de aceea nu trebuie omorâtă - Neamţ; primăvara, cine vede un brotăcel prin iarbă să-l ia, să-l scuipe de trei ori în gură şi apoi să-i dea drumul, pentru că nu se va mai îmbolnăvi de friguri peste an - Muntenia; se crede că omorârea broaştelor de către cineva atrage moartea mamei aceluia; sau că gestul de a le omorî echivalează cu uciderea propriei mame; de aceea, poate ucide o broască numai acela căruia i-a murit deja mama - Suceava; moare unul dintre părinţii celui care omoară o broască - Botoşani; sau îi va muri o rudă - Muntenia; este semn rău pentru cel ce calcă o broască - Galaţi; îi devine vaca stearpă aceluia care omoară o broască - Suceava; să nu se omoare broaşte, pentru că aluatul frământat de mâna ucigaşă nu va dospi - Bihor; să nu se vorbească seara, în preajma copiilor, despre broaşte, deoarece ele pot aduce răul asupra celor mici - Suceava; nu este semn bun, dacă intră o broască în casă - Suceava; când intră broaşte în casă e semn că un membru al familiei va muri - Suceava; sau că a fost trimisă cu farmece şi vrăji; în acest caz, cu un băţ este scoasă afară, adăugându-se: „Cu ce te-a trimis, dă lui şi de capul lui să fie" - Iaşi; dacă în casă este un bolnav şi, pe înserate, soseşte la uşă o broască sau intră în casă, este clar că a fost trimisă cu farmece; de aceea, este pusă într-o ţepuşă şi aşezată în pod ca să se afume - Suceava; este rău de moarte, când cântă broasca sub talpa casei - Vâlcea; se consideră că apa din fântâna unde nu trăiesc broaşte nu este potabilă - Muntenia;Suceava; de aceea, este păcat să fie omorâte broaşte de fântână - Galaţi; ca să închidă gura vecinilor prea clevetitori, femeile prind o broască din fântâna din care iau apă acei vecini şi îi leagă gura (sau îi cos gura) cu un fir roşu, după care o aruncă înapoi în fântână - Tecuci; când cântă de prima dată broaştele primăvara, este bine să se dea de trei ori peste cap cel ce le aude, pentru a fi sănătos peste tot anul şi a avea noroc - Teleorman;Vaslui;Iaşi; sau să se dea de trei ori peste cap, pentru a creşte bostanii mari - Vaslui; sau ca să nu fie anul secetos - Muntenia; sau ca să-i fie viaţa uşoară peste vară - Suceava; cine vede pentru prima oară, primăvara, ouă de broască să se frece cu ele peste tot trupul, pentru a fi ferit peste an de friguri; dacă vrea să fie ferit permanent de friguri, să se frece cu ouă de broască de-a lungul întregii primăveri - Suceava; ca să-i treacă frigurile, cel afectat de boală să pună o broască în sânul unui om fricos - Tecuci; nu va fi bolnav de friguri peste an cel care, văzând primăvara broască, pentru prima oară, o ia şi o scuipă în gură - Bihor; sau să fie sărutată pe spate de trei ori şi apoi aruncată peste cap - Suceava; broasca prinsă primăvara se dă de mâncare şi porcilor, pentru a le trece unele afecţiuni ale gurii - Argeş; cine se duce la scăldat, pentru prima oară în acel an, să-şi pună o broască în sân, ca să nu se înece - Arad; pentru diagnosticarea dalacului (antrax), se pune pe zona afectată o broască vie şi, dacă aceasta moare, este sigur că boala este dalac - Vaslui; este bine să se pună pe pântecele unei femei aflate în travaliu o legătură cu rămăşiţele pisate ale unor broaşte moarte, pentru ca naşterea să se producă uşor - Tecuci; negii se fac mai ales din cauză că broaştele din bălţi urinează pe mâinile şi picioarele unor oameni şi pot fi trataţi cu firimituri de mămăligă găsită - Tecuci; să nu se omoare broască, fiindcă plouă - Dolj; când cântă broaştele ziua este semn că va ploua - Muntenia;Buzău;Suceava; de cântă pe înserat e semn că vremea a doua zi va fi bună - Suceava; grindina poate fi alungată, dacă este prinsă o broască, este jupuită de vie, iar pielea i se agaţă într-un băţ de arin - Iaşi. În Maramureş, se crede că, dacă îşi doresc copiii să cânte frumos, să ţină o broască verde în sân; limba de broască pusă pe pieptul unei femei o face să spună tot; omul să se ferească de broască, să nu i se ude în ochi, pentru că orbeşte, iar dacă pune cineva mâna pe ea, să nu se atingă pe la ochi, pentru că orbeşte. Pentru a-şi face rost de iubit sau iubită, în Sălaj există următoarea vrajă: se prinde o broască, cu 9 zile înainte de Sângiorz, şi se pune într-o cană găurită în 9 locuri; cana cu broasca în ea se îngroapă în grădină, în dimineaţa zilei de Sângiorz; după alte 9 zile, se scoate cana în zori şi se vor găsi în ea două oase: unul având formă de cârlig, celălalt în formă de furculiţă; este apoi atins cu osul în formă de cârlig cel care este plăcut, iar cel care urăşte pe cineva îl atinge cu osul în formă de furculiţă (PRESA). Apa din fântâna în care sunt broaşte nu este bună de băut - Gorj. Dacă broaştele încep să orăcăie înainte de Alexii (17 martie), primăvara va fi lungă şi rea, cu zile friguroase. Înseamnă onoare pentru cine visează broască; broască orăcăind înseamnă desfrânare; primeşte o veste bună cel care se visează mâncând broaşte şi înseamnă nefericire pentru cel care visează broaşte multe - Suceava. ] [2.10.4]
Broască ţestoasă [ Motiv decorativ deosebit de rar, ea apărând accidental în arta decorativă tradițională, mai mult ca influență exterioară. ] [2.10.5]
Câine [ Câinele este cel mai vechi animal-tovarăş al omului şi probabil primul domesticit, de unde şi prezenţa lui în viaţa intimă a sa; miturile, riturile, credinţele şi superstiţiile ce-l privesc alcătuiesc singure aproape o cultură; numai calul, celălalt animal care a ajutat formării omului, dar pe o arie mai îngustă decât câinele, a incitat culturile tot atât de adânc. Întotdeauna fidel, câinele este imaginea exemplară a prieteniei, a devoţiunii; acest animal reprezintă ipostaza domestică a lupului, a celei mai aprige şi haine vieţuitoare a pădurii; îmblânzirea a transformat duşmanul în protector, agresivitatea în credinţă, natura în cultură; poziţia sa ambivalentă, locul său de graniţă, între natură şi cultură, faptul că animalul violent (lupul) se află atât de aproape de inima casei, de vatra ei, îl face să apară ca prieten şi apărător devotat al omului; utilitatea câinelui derivă din această agresivitate dirijată, pentru că el nu produce, nu oferă bunuri (din contra, el este un consumator), dar, în schimb, apără bunurile de feluriţii duşmani ai gospodăriei; astfel, animalele pădurii şi duşmanii gospodarului, precum şi duhurile rele şi bolile trebuie să se teamă de câine; totuşi, singurul aspect, care aminteşte de câinele infernal, cu aură malefică, chtoniană, îl găsim în unele credinţe în care câinele figurează ca animal cobitor, din care cauză urletul său, privirea fixă, sau unele mişcări ciudate sunt interpretate ca prevestiri funebre, ca semne ale morţii ori ale nenorocirilor; în plus, fiind un animal spurcat, câinele nu este plăcut mortului, uneori este considerat ca întrupare a diavolului, fiind gonit din casa în care este un mort; cultura populară românească ocoleşte atributul de paznic psihopomp al tuturor intrărilor şi ieşirilor din Hades; nicăieri nu întâlnim, la pragurile marii treceri, sau pe căile întortocheate ale lumii de dincolo câinele-ghid, câinele-frate şi sfătuitor al dalbului de pribeag; această lipsă se datorează faptului că, în gândirea tradiţională românească, comunicarea dintre cele două tărâmuri se face pe ape şi nu pe căile pământene sau subpământene; de aceea, în locul câinelui, apare, ca ghid psihopomp, vidra, numită uneori şi câinele de apă; câinele îşi păstrează funcţia de animal-ghid, de descoperitor al tărâmurilor necunoscute doar în cazul călătoriilor din lumea contingentă, cel mai cunoscut exemplu fiind acela al căţelei Molda, care îl conduce pe Dragoş până la limita unei ape şi a unui tărâm necunoscut şi cărora le împrumută numele său, adică apa şi regiunea Moldova; în general, cultura populară românească valorizează pozitiv figura câinelui, crezându-se că el este plăcut lui Dumnezeu şi că el se roagă pentru binele omului, sau depune mărturie în favoarea acestuia atunci când pisica îl acuză pe om că nu le dă suficientă mâncare; câinele este apărătorul omului şi duşmanul neîmpăcat al lupului, ceea ce este o ambiguitate, pentru că sunt înrudiţi, iar lupta lor este una fratricidă; deosebirea ar fi una de statut social, pentru că Dumnezeu a făcut câinele, pe când lupul este făcut de diavol; după alte legende, câinele ar fi rezultatul metamorfozei a două mere, sau a fluierului rupt al ciobanului, sau a furnicilor hrănite cu lapte; umbrit de lup (mult mai semnificativ din punctul de vedere al sistemului mitico-simbolic arhaic), câinele este privit ca un epifenomen, ca o entitate de ordin secund, creată şi justificată datorită existenţei unei alte fiinţe; în spaţiul ceremonial, câinele apare ca protagonistul unui ciudat şi incitant obicei popular, practicat numai în câteva sate cu populaţie mixtă, română şi bulgară, din Ilfov şi Ialomiţa: trasul în jujeu sau datul în tărbacă, obicei care se face lunea dimineaţa, după lăsatul de sec pentru intrarea în Postul Paştelui, practică nemiloasă de chinuire a câinilor; de altfel, câinele are ziua consacrată lui de lăsatul de sec; cu acest prilej, este consemnat un aspect de ordin ritual: în timp ce unii bărbaţi chinuiesc câinii, alţii umblă prin grupul asistent şi ung pe la gură cu mălai pe cei neatenţi, motivându-se gestul „ca să se facă mult mălai” (porumb); cu alte cuvinte, câinii sunt chinuiţi, bătuţi, uneori omorâţi, ca recolta să fie bogată; o legendă vine în sprijinul explicitării obiceiului: când a dat Dumnezeu grâul, l-a dat cu rod de la pământ şi până la vârf şi l-a încredinţat câinelui, care îl mânca însă numai la vârf, pentru că exista din belşug, ceea ce înseamnă că obiceiul este o pedeapsă aplicată câinelui pentru nesăbuinţa lui faţă de creaţia atât de venerată a lui Dumnezeu; legenda menţionată explică şi de ce grâul face spicul numai la vârful paiului, pentru că Dumnezeu i-a luat rodul; alte legende inversează această relaţie şi prezintă câinele în chip de salvator al grâului; spicul de grâu, ca simbol al hranei domestice, lăudat în textele colindelor, este al câinelui (tătarii au dat foc holdelor, iar un câine a luat un spic întreg, a trecut prin foc şi l-a adus stăpânului său); totuşi, câinele nu apare ca un spirit al grâului, ci doar ca un donator de grâu şi, indirect, de belşug şi fertilitate; în întreg acest context ceremonial şi legendar, animalul domestic joacă mereu rolul mediator între om şi creaţie: el este donatorul grâului şi totodată puterea invocată şi forţată să asigure belşugul holdelor; el salvează grâul de foc, dar stăpâneşte, în plan mitic, focul, care coace spicele şi dă recolta bogată; duce la pierderea spicului opulent, dar poate fi invocat şi forţat (prin bătaia rituală) să determine grânele să dea roade îmbelşugate; s-ar putea ca imaginea câinelui care trece purtând grâul prin foc să fie un ecou al Câinelui igneic, al câinelui care duce focul şi arde recoltele (le coace); de altfel, focul leagă figura simbolică a câinelui de aceea a grâului: primul, ca orice carnasier, relevă valenţe solare şi pirice; al doilea reprezintă imaginea predilectă a plantei, care, pentru a da rod, trebuie să ardă de două ori, o dată la soare, a doua oară la focul cuptorului domestic, pentru a produce alimentul atât de necesar - pâinea; în acest fel, se reconstituie o triadă câine-cereale-foc, ea având rădăcini adânci în civilizaţia est-mediteraneană. Când câinele urlă şi scurmă pământul din faţa casei unui bolnav, acesta prevesteşte moartea omului; dar trebuie să facă acest lucru ţinând capul în jos, pentru că, dacă îl ţine în sus, prevesteşte foc - Sibiu;Năsăud; Muntenia;Moldova;Suceava; din casele unde a decedat cineva, câinii şi pisicile sunt date afară, pentru că fiind prieteni buni cu mortul, se crede că sufletul acestuia nu poate ieşi din el şi nici din casă - Suceava; câinii şi pisicile sunt animale spurcate şi de aceea se ascund în ele spiritele necurate, din care cauză sunt alungate temporar din casa cu mort, ca să nu împiedice sufletul celui decedat să meargă la Dumnezeu - Muntenia; câinii, pisicile şi alte animale sunt ascunse sub vreo copaie, sau scoase afară din casă şi duse în beci sau chiar pe câmp, unde sunt lăsate trei zile, cât mortul este privegheat la locuinţa lui, pentru ca acestea să nu treacă peste trupul mortului, în care caz acesta s-ar transforma în strigoi şi ar veni noaptea la cei vii din casă, pentru a le mânca inima - Prahova; câinii şi pisicile nu trebuie să treacă nici pe deasupra, nici pe sub trupul celui decedat, fiindcă nu este bine - Banat; se crede că sufletul celui decedat stă ascuns în animalele din casă şi în alte lucruri încă o vreme bună şi apoi se duce la Dumnezeu - Suceava. ] [2.10.6]
Cal [ 1. La plural, denumește cele două lemne care sprijină coșul morii (și care, privite lateral, seamănă cu un cap de cal). 2. Scaunul cu patru picioare al dulgherului pe care se prelucrează diverse piese din lemn. 3. Piedică de la sulul din spate al războiului; 4. Motiv decorativ care preia imaginea calului, mai des fiind întâlnit însoțit de călăreț (v. Cal cu călăreț). ] [2.10.7]
Cerb [ Ca și în cazul berbecului (v. Berbec), motivul decorativ preia cu precădere imaginea „coarnelor cerbului”, ca simbol al vituților masculine. În folclorul românesc, cerbul şi ciuta beneficiază, în raport cu celelalte animale sălbatice, de un statut aparte, de un prestigiu ieşit din comun; conform unor atestări populare, aceste vieţuitoare sunt „considerate mai bune chiar decât vitele, plăcute munţilor: iarna, crengile copacilor singure se pleacă, ca să mănânce mugurii”; mai „bune” decât vitele nu trebuie înţeles în sensul de mai „utile”, ci de mai „curate” decât acestea; de altfel, ciuta şi cerbul hălăduiesc întotdeauna prin locuri inaccesibile, oprite omului, prin locuri fabuloase, în poieni îndepărtate, pe munţi sălbatici, acolo unde „iarba necălcată” şi „apa netulburată” simbolizează natura expansivă, pură, liberă, cu dimensiuni şi ecouri mitice; cele două vieţuitoare reprezintă imaginea emblematică a naturii, în ipostaza ei sălbatică, primordială; cu aceste valori, cerbul şi ciuta sunt folosite adesea pentru a semnifica ruperea de orizontul social, integrarea în stihial; în unele variante ale baladei „Meşterul Manole”, pruncul părăsit este crescut şi alăptat de ciutele fecunde, arhetipale; în doine, haiducul rupt de semenii lui se înfrăţeşte cu căprioara; trăind în adâncimile sacre ale codrului, fiind pure şi nepătate, cerbul şi ciuta polarizează numeroase atribute pozitive, benefice; de aceea, ele dispun de un surplus de sacralitate, fapt care le acordă un surplus de prestigiu şi autoritate; ele sunt animale „curate”, exemplare, animale „puternice” şi fecunde, donatoare de energie şi bunăstare; această determinare mitologică explică de ce ciuta şi cerbul se ivesc în acelaşi context epic - vânătoarea eroică; în universul de simboluri al colindei, vânarea cerbului tretior ori a ciutei „fără splină” constituie un gest ritual, un act eroic în măsură să ofere tânărului consacrarea, prestigiul social şi dreptul la căsătorie, legate de vechi rituri de iniţiere feciorească şi de credinţe cu caracter totemic şi magic; la rădăcina lor se află probabil urme ale unui cult autohton al cervidelor; există dovezi evidente că cerbul a fost vânat încă din paleolitic şi că oasele şi coarnele sale au fost intens folosite pentru realizarea unor unelte (ace, cuţite, brăzdare de plug) sau obiecte de cult; ulterior, vânarea cerbului şi a ciutei a devenit un privilegiu al domnitorilor şi al marilor boieri; de altfel, în Evul Mediu, căprioara constituie un dar ritual în cadrul sărbătorilor de iarnă; ipoteza care atribuie cerbului rolul de stihie a firii, de emblemă a naturii nedomesticite, este întărită de celălalt motiv declanşator al conflictului (din balade): agresiunea cerbului, care coboară din munte în sat, intră în livada ori câmpul eroului, îi mănâncă merele ori îi culcă la pământ spicele coapte; este aici o provocare, o intruziune; unele colinde păstrează probabil ecouri ale sacrificiului cerbului pentru asigurarea dăinuirii construcţiilor; vânarea cerbului, ca o etapă necesară a riturilor de trecere nupţiale, prin care mirele trebuie să-şi dovedească bărbăţia, şi-a păstrat ecoul în colinda din ţinutul Hunedoarei; deci sacrificiul asigură durata casei concrete, susţine în plan mitic temeinicia clădirii propriu-zise; totuşi „casa” nu are valoare „denotativă” în aceste texte, ci metaforică (conotativă): ea reprezintă „vatra”, familia şi, într-un sens superior, neamul, adică valorile tradiţionale care dau esenţa şi durata actului marital; deci: nuntă - început de lume; vânarea cerbului - sacrificarea animalului cosmic; făurirea „casei” din trupul acestuia - crearea cosmosului din corpul animalului mitic; cerbul reprezintă astfel un „strămoş totemic”, cu rol de „protector al familiei”, care oferă „viaţa”, o consacră, o face reală, integrând-o în antropocosmos; cerbul facilitează un salt ontologic, o rupere de nivel; el este deci un operator într-un act de depăşire a condiţiei iniţiale; eroul, aruncat de coarnele cerbului „peste munţi cărunţi”, pătrunde în altă lume şi aduce de acolo un obiect sau un personaj dotat cu atribute şi puteri fabuloase; în descântece, acelaşi gest permite intrarea pe tărâmul stăpânit de puterile malefice şi găsirea cauzei bolii; inversând aceste imagini, alte descântece utilizează „luatul în coarne” ca un act demonic, declanşator al bolii şi al suferinţei; în aceste cazuri, motivul „luatului în coarne” este „recitit” din perspectiva codului specific descântecului; acesta elimină conotaţiile mitologice (cerbul sacru, trecerea de pe un tărâm pe altul, saltul ontologic) şi păstrează numai nivelul referenţial, gestul concret, dureros, al luării în coarne şi al prăbuşirii la pământ; în felul acesta, zborul consacrator este înlocuit cu o cădere malefică, generatoare de boală şi suferinţă, iar cerbul stihial apare ca un animal răuvoitor, aproape demonic; o credinţă străveche şi general răspândită afirmă că animalul care conduce o haită sau o turmă nu este numai unul obişnuit, ci unul năzdrăvan, dotat cu atribute şi puteri ieşite din comun, această imagine mitologică este întărită de o realitate de natură biologică: cârdul este condus de o ciută care merge în frunte mereu cercetând; toată grija conducerii cârdului cade în grija unei ciute de 6-7 ani, cunoscătoare şi trecută prin multe; urmărirea şi vânarea ciutei reprezintă un sacrificiu fertilizator prin omorârea animalului arhetip, a „mumei-ciutelor”, eroul hrăneşte pământul cu sângele vieţuitoarei sacre şi asigură bogăţia şi fecunditatea câmpurilor; în ordinea mitului, vânătoarea capătă ecouri cosmogonice, deoarece fără ea pământul ar fi sterp şi holdele nu ar rodi: „Şi-n suliţi o luară/Şi pe mal o aruncară,/Frumuşel gâtu-i tăiară,/Dete sânge locului/Şi mană pământului,/Dete păr la trăistari,/Pielea pe la tăbăcari,/Carnea pe la măcelari,/Oasele la fluierari,/Maţele pe la strunari,/Unghele la păhărari!”; finalitatea întregii acţiuni nu mai este acum una iniţiatică, nu mai vizează dobândirea prestigiului individual şi consacrarea eroică; viteazul îndeplineşte actul ceremonial nu pentru sine, ci pentru colectivitatea întreagă; rostul vânătorii este unul de factură agrară, animalul-victimă fertilizând întreaga fire şi asigurând belşugul recoltei; rolul de animal arhetip, de fecundator al întregii naturi, este asumat, în egală măsură, şi de cerb; tot în sensul asigurării fertilităţii trebuie interpretate şi textele în care cerbul este chemat „să sară” peste lanuri şi câmpuri; în limbajul popular, „a sări” înseamnă, atunci când verbul se referă la animal, „a fecunda”; pornind de la această constatare, invitaţia la sărit este legată de speranţa pentru „roada codrului”, „mana grânelor” etc.; cerbul divin, divinitatea din brădet, fecundează vântul şi pământul, muntele şi ţarina şi asigură roade bune tuturor şi sănătate pentru oameni; deci cerbul stimulează energiile naturii printr-un gest magic, gest care are la bază contactul direct între animalul sacru şi pământul sterp sau uscat; sacrificiul întemeietor este astfel înlocuit printr-un model analogic al fecundării; coarnele bogate ale cerbului inspiră, în folclorul românesc, această laudă a animalului care pretinde „Că el îşi întrece/Cu coarnele lui/Fala bradului!”; şi tot ele, precum şi atributele fecundatoare ale acestei figuri mitologice, susţin, în plan simbolic, riturile şi jocurile de Anul Nou consacrate măştii de cerb; cercetătorii consideră că masca de cerb reprezintă întruparea pământească a soarelui, personificat ca zeu, în mersul lui prin zodiac; totodată, masca de cerb este văzută şi ca un simbol al junelui prin excelenţă, principiul însuşi al tinereţii masculine, care asigură, prin coborârea lui în sat, fecunditatea, vigoarea şi sănătatea tuturor; într-un cântec de jelire a cerbului bolnav, cauza suferinţei sale este de natură erotică; renaşterea animalului-mască, a figurii sacrale care întrupează energiile firii, reprezintă o explozie de vitalitate, un surplus necesar de putere care duce la sporirea fertilităţii naturii, a câmpurilor şi holdelor; acest cerb, care aminteşte de taurul „ferecat”, aduce cu sine obiectele sacre, pe care ceata le dăruie familiei gospodarului: covor, brâu, bani, şi, alteori, arme, masă, cunună; ca şi masca, cerbul fantastic posedă un surplus de putere stihială, putere care se concretizează fie printr-un act magic (săritul - în text, jocul - în ceremonial), fie printr-un dar magic (intrarea lui în curte - în rit, aducerea unor obiecte sacre - în text); fiecare dintre darurile pe care cerbul le poartă pe spinarea sa individualizează o categorie a familiei, simbolizează o dimensiune a miticului şi anticipează împlinirea unui destin individual: masca - gazda mare - bogăţie - viaţă îmbelşugată; armele - feciorii - putere eroică - consacrarea socială; cununa - fetele –fecunditate - împlinirea maritală; fata, viitoarea soţie, aflată în leagănul din coarnele cerbului, este condusă de acesta, prin apele revărsate, către mirele ei, incertitudinea condiţiei ei liminale este conotată mitologic, în colindă, prin imaginea potopului (haosul ce precede facerea lumii, adică, în acest context, întemeierea familiei) şi prin sacrificiul cerbului (animalul primordial prin jertfa căruia ia fiinţă cosmosul, mutans mutandis, casa, familia şi destinul tinerilor căsătoriţi); luat în sine, cerbul cu leagăn în coarne este un simbol al vieţii veşnice, al renaşterii firii, al fecundităţii şi belşugului; dar adesea el apare şi călătorind de la un tărâm la altul; astfel, chipul său se completează cu o nouă dimensiune, aceea de animal-ghid şi, eventual, psihopomp; revenind mereu, exprimând ciclurile veşnice ale naturii, cerbul trebuie „să treacă” de la un nivel la altul al existenţei, de la împlinire la pieire, de la lumea „cea neagră” la lumea „cea dalbă”; ca animal funerar, el apare drept purtător şi conducător, în leagănul său, al sufletelor celor „pribegi”; singular, apare în bocetele din Gorj, probabil din contaminarea cu colindele (adică un cerb cu leagăn în coarne, urmând a duce în el pe cel mort); se pare deci că ori de câte ori apare cerbul cu leagăn în coarne, călător peste marile praguri, finalitatea traseului său este una direct maritală şi, implicit, fertilizatoare: animalul fabulos duce sau conduce pe unul din participanţii la căsătorie către alesul său; în transformarea cerbului în animal psihopomp, un rol deosebit revine imaginilor „trecerii mării”, cu vădite semnificaţii funerare, şi „leagănului”, utilizat deseori, în bocete, ca mijloc de acces dintr-o lume în alta; cu excepţia acestor contexte, singulare totuşi, cerbul nu conturează, în folclorul românesc, profilul unui animal psihopomp; cerbul şi ciuta, aşa cum apar ele în folclorul românesc, relevă numeroase conotaţii simbolice arhaice, pe firul cărora se coboară spre mituri de factură cosmogonică, spre imagini ale fiinţelor primordiale, ale vieţuitoarelor stăpâne peste energiile şi tainele firii, ale animalelor fecunde, donatoare de viaţă şi putere, călătoare şi ghid între diversele paliere ale lumii, protectoare ale tinerilor iniţiaţi. ] [2.10.8]
Coropişniţă [ Motiv decorativ imitând forma insectei care trăiește în pământ și produce stricăciuni mai ales cartofului, dar și altor legume de grădină (Gryllotalpa vulgaris). ] [2.10.9]
Fluture [ 1. Motiv decorativ imitând forma unui fluture; Textele folclorice susţin că toate sufletele curate şi, cu deosebire, ale copiilor mici se prefac în fluturi pe lumea cealaltă; de acolo, ele trec, sub această înfăţişare, în lumea celor vii; uneori, sufletele răposaţilor vin pe la casele unde au trăit sub formă de fluturi; aceasta se întâmplă cu sufletele copiilor, dar şi cu cei de o vârstă mai mare; este aşezat, în legendele populare, la începutul creaţiei universale; astfel, Dumnezeu s-a născut din aer, ca şi cariul din lemn; apoi, din cariu s-a făcut fluture şi din fluture s-a făcut om; în unele genuri folclorice, fluturele apare ca mesager erotic, fără să i se adauge alte conotaţii simbolice; invers decât striga, datorită prezenţei sale primăvăratice, fluturele roşu (Aglais urticae) este considerat o apariţie benefică, fiind un semn de sănătate şi voioşie; fluturele numit inelariul este temut pentru pagubele sale pe care le produc omizile sale; dar ouăle sale sunt considerate a fi „stupitul cucului”; astfel, conform credinţelor tradiţionale, după ce mănâncă orz, cucul „stupeşte” boabele pe crengi, în forma unor inele suprapuse; după aceea i se leagă limba şi nu mai poate cânta; aceste inele au numeroase puteri magice, ele aducând iubire fetelor care le culeg, noroc târgoveţilor, prestigiu bărbaţilor şi somn uşor copiilor; într-o legendă din Ialomiţa, se spune că fluturii au fost la început oameni fericiţi, care trăiau înainte de potop muncind şi închinându-se lui Dumnezeu; atunci, Împăratul Ceresc, dorind să-i salveze de la înec, a trimis pe Arhanghelul Gavril să le dea dreptul în Rai; însă unii dintre oameni s-au rugat să mai fie lăsaţi să stea pe pământ, neîndurându-se să părăsească lumea şi atunci Domnul i-a transformat în fluturi; în timpul potopului, Arhanghelul Gavril a vegheat deasupra norilor, cu aripile pline de fluturi, iar, când apele s-au retras, a coborât cu ei pe pământ şi le-a dat drumul printre florile care tocmai se deschideau; se crede că primul fluture văzut primăvara trebuie neapărat prins - Ialomiţa; nu este bine să fie omorât fluturele care zboară prin casă, pentru că el este sufletul vreunui copil din familie decedat - Galaţi; poate fi orbit de colbul aripilor cel ce pune mâna pe un fluture - Suceava; cel ce vede primăvara, pentru prima dată, fluture de culoare albă va fi bolnav toată vara - Bihor; Muntenia; sau poate să fie şi semn că va fi sănătos peste întregul an - Ialomiţa; fluturele alb este prevestitor de bine, dar poate să indice şi o anume slăbire a sănătăţii - Neamţ; fluturele alb prevesteşte că omul va fi bolnăvicios - Suceava; fluturele colorat, în special cel colorat în roşu, este prevestitor de bine - Neamţ;Suceava; cine va vedea fluture de culoare roşie este bine să se frece pe faţă, pentru a fi roşu - Bihor; când se zăreşte fluture roşu înseamnă că acel om va fi sănătos - Iaşi;Suceava; sau că recoltei de cereale îi va merge bine - Galaţi; când se zăreşte fluture de culoare galbenă este semn că omul va fi bolnav şi galben la faţă - Ialomiţa;Iaşi;Suceava; sau că recolta de cereale va fi slabă - Galaţi; prinderea unui fluture roşu poate să însemne că, peste vară, vor fi prinse cu uşurinţă roiurile de albine - Vaslui; este semn de bine, dacă seara zboară fluturaşi în jurul luminii - Suceava; unele fete nemăritate poartă, între mărgelele de la gât, şi stupitul cucului, crezând că astfel ele vor fi plăcute şi scoase mai des la joc - Suceava; să nu fie omorât fluturele din subspecia „cap de mort”, pentru că el este cel care duce apă morţilor - Ialomiţa; în Hunedoara, Ialomiţa şi Suceava, se crede că acela care vede, primăvara, pentru întâia dată fluture alb va fi toată vara alb, adică palid, bolnav, dar în caz că vede fluture roşu va fi roşu la faţă, sănătos; despre fluturele roşu şi despre fluturele de zi cu ochi de păun (Inachis io) se crede că acela care îi va prinde prima dată va prinde peste vară un roi de albine; inelarul sau fluturele inelat (Malacosoma neustria) stă şi el la baza unei legende din Transilvania, conform căreia acesta este concretizarea unui blestem adresat de Dumnezeu, în urma căruia un tânăr hoţ, care furase inelul Sfintei Ana, a fost transformat în fluture inelat; tot despre acest fluture, românii din unele părţi ale Transilvaniei cred că „Inelarul, primăvara, pe crengile ramurilor de vei afla, pune-l la grumazul copiilor care nu pot dormi şi ei vor dormi de aici încolo”; sau „când vezi fluturele inelat, este semn că are să fie vreme bună şi secetoasă”, adică uscată; în Maramureş, se crede că acela care vede fluture galben sau alb pentru prima oară, primăvara, înseamnă că tot anul va fi bolnav, iar dacă vede fluture roşu este semn de sănătate şi voioşie, deci el fiind, în acest caz, o apariţie benefică; în contexte decorative, fluturele semnifică renaşterea. 2. Disc metalic sclipitor cu care se împodobesc diferite piese de port, în special cămășile (iile) femeiești. ] [2.10.10]
Leu [ Leul este un animal străin faunei românești, dar prezent în unele țesături (vezi covoarele moldovenești „cu leu”), în care medalionul central al piesei este ocupat în întregime de imaginea leului, evident un simbol importat din zona mediteraniană datorită prestigiului său. ] [2.10.11]
Măgar [ Motiv decorativ rar, care preia desenul asinului. În concepţia tradiţională românească ocupă o poziţie ambiguă, situându-se între o zonă privilegiată şi una banală, degradatoare chiar, deoarece el simbolizează prostia, încăpăţânarea, indolenţa, stângăcia şi urâţenia; într-un plan secund, se bucură totuşi de simpatie, fiindcă „are cruce pe spate, pentru că a adus pe spate pe cel care a purtat crucea”, credinţă cu răspândire la toate popoarele creştine; pornind de la această ultimă ipostază, măgarul întrupează ideea de modestie, de renunţare (idee centrală şi polemică a creştinismului), trecând în folclorul românesc ca un animal „plăcut lui Dumnezeu”, „blagoslovit”, protejat de divinitatea supremă; de aici începe construcţia imaginii sale benefice, în sensul că diavolul nu se poate preface în măgar; la fel ca oaia, cocoşul şi albina, măgarul se vădeşte a fi pe deplin pur şi pe deplin benefic; el exclude orice contract cu lumea malefică, rezistă asaltului forţelor demonice şi apără casa omului de intruziunea periculoasă a puterilor întunericului; în Moldova, se crede că nimănui nu i se poate întâmpla ceva rău, deşi se află într-un loc primejdios, dacă are lângă el un măgar; nu este omorât de nici o fiară sălbatică, iar o credinţă din Maramureş chiar subliniază această idee: se spune că măgarului i-a fost ursit să nu moară ucis de jivinele pădurii, să nu moară niciodată la casa omului; când simte că i se apropie sfârşitul, pleacă şi moare prin păduri sau pe câmp; de aceea, piele de măgar nu se va găsi niciodată de vânzare; înfăţişarea sa are mai multe explicaţii: fie a fost tras de urechi de Dumnezeu, pentru că şi-a uitat numele, fie pentru că a fost obraznic, fie pentru încăpăţânarea avută, vrând să demonstreze tuturor că el ştie să cânte mai bine decât privighetoarea; plimbarea celui vinovat pe spinarea măgarului, aşezat invers sensului de deplasare, practicată cu asiduitate în Evul Mediu, semnifică umilinţă şi batjocură nu atât din cauza purtătorului urecheat, ci mai ales din cauza modalităţilor călăritului, care este opus celui triumfător, practicat la intrarea într-o cetate; în Banat, cu ocazia obiceiului numit „Jocul cornilor” (care se desfăşoară în Duminica Lăsatului de sec), din convoiul care se deplasează prin sat face parte uneori şi un măgar, care trage după el un car-atelier de meşter drege-strică; măgarul poartă pe cap o caschetă, pe faţă o mască, la picioarele din faţă i se pun bocanci şi obiecte lungi, cum ar fi mânecile unor veşminte deteriorate, pe picioarele posterioare i se trage o pereche de pantaloni, iar pe spate i se aşează o tunică; de căpăstru îi atârnă o coadă de vulpe şi o coadă de mătură; în basmele cu şi despre animale, măgarul este unul dintre cele care reuşesc să-l păcălească pe lup; în deplin consens cu aureola de simboluri şi credinţe, măgarului i se consacră o singură zi într-un an, aceea din Duminica Lăsatului de sec. ] [2.10.12]
Melc [ Motiv decorativ zoomorf care preia doar spirala cochiliei melcului, mai ușor realizabilă și integrabilă în caracterul geometric al decorativismului românesc. ] [2.10.13]
Muscă [ Motiv decorativ care redă conturul unei muște, insectă din ordinul dipterelor, dintre care cea mai cunoscută (Musca domestica) trăiește pe lângă casa omului. Legendele populare afirmă că musca are ochii mari pentru că râde tot timpul de oameni, care încearcă zadarnic să o prindă, se agită, fac gesturi bruşte şi caraghioase, dar musca le scapă, iar ulterior, găsind aceste întâmplări pline haz, izbucneşte într-un râs de nestăvilit; despre musca albastră, „musca morţilor” (Callifora vomitoria), se spune că atunci când uriaşii au luat cu asalt înălţimile văzduhului ar fi împiedicat să se agaţe de toartele cerului, prin bâzâitul ei supărător, pe cel mai puternic dintre uriaşi, din care cauză i s-a dat voie să mănânce numai din trupurile celor morţi; într-o altă legendă ni se spune că „musca columbacă” s-ar fi născut din capul (sau trupul) balaurului ucis de Iovan Iorgovan, ceea ce înseamnă că ea reprezintă răzbunarea monstrului învins de om, din care cauză moşteneşte şi firea balaurului, fiind înclinată spre rău, spre spurcăciune, spre demonic; în general, musca poate să aducă şi să împrăştie bolile şi în special turbarea printre animalele şi vitele din gospodărie, prezenţa ei în roiuri mari fiind considerată ca un semn de nenorocire; omul se apără de ea prin magie: musca este prinsă, uscată, pisată, amestecată cu rachiu, pusă sub icoană, în speranţa că insecta astfel înfrântă şi domolită va speria şi alunga pe celelalte surate ale sale. Ca omul să se vindece de friguri, să se prindă trei muşte de cal, puse apoi în trei vişine, care să fie mâncate dimineaţa pe stomacul gol - Dolj; când muştele apar înainte de Sfântul Alexie (17 martie), este semn că vremea rece va mai dura - Suceava; se strică vremea când umblă muştele pe lângă foc - Suceava; este semn de vijelie, când muştele înţeapă rău - Botoşani; va ploua, când muştele, aşezate pe pielea omului, înţeapă - Ţara Oltului; tot semn de ploaie este şi când muştele au corpul puţin umed şi rece, se lipesc de pielea omului şi înţeapă tare, iar gonite revin cu insistenţă în acelaşi loc - Muntenia;Bucovina. Când înţeapă muştele tare este semn că va ploua - Teleorman. Când pişcă muştele tare este semn că vremea se va schimba în rău - Maramureş. Nu va avea spor şi chiar va regresa cu treburile pe care le are de rezolvat cel care visează muşte - Suceava. ] [2.10.14]
Pajură [ Pasăre răpitoare mai mică decât vulturul, care trăiește în regiunile de munte; acvilă; este de presupus că motivul pajurei a intrat în ornamentica tradițională prin prestigiul simbolic pe care l-a căpătat această pasăre prezentă ca semn convențional pe stemele, pecețile, steagurile sau monedele care au circulat în diferitele țări românești. ] [2.10.15]
Peşte [ Element decorativ întâlnit pe diferite piese textile, pe ceramică, pe unele obiecte din lemn și care trebuie să-i justificăm prezența și prin contaminare cu simbolul creștin. Una dintre cele mai surprinzătoare constatări ale cercetării tradiţiilor româneşti constă în concluzia că vieţuitoarele de apă ocupă un loc şi o pondere extrem de reduse, contrar bogăţiei şi diversităţii faunei ţării; în universul culturii orale, peştele reprezintă o categorie uniformă, nediferenţiată; faptele şi puterile atribuite peştilor nu impresionează, iar implicaţiile simbolice ale acestor vieţuitoare sunt departe de varietatea şi complexitatea cu care ne-au obişnuit alte reprezentări, singura fiinţă a apelor, cu adevărat pertinentă în plan simbolic, fiind un mamifer şi anume vidra; cel mai adesea, peştele este invocat în ipostaza sa fabuloasă, de suport al lumii; astfel, pământul stă pe unul sau patru peşti gigantici, numiţi Începător, Ascultător, Arătător şi Somnoros, care susţin lumea, conduc soarele şi luna pe cer, dezleagă apele şi provoacă, prin mişcările lor neaşteptate, cutremurele; acest aspect conotează două ipostaze majore (sprijin al lumii şi animal sacrificial), care însă, prin caracterul lui incert şi prin frecvenţa redusă, nu conduc la considerarea peştelui ca o reprezentare cosmogonică deplină; unele legende afirmă că aripile peştelui sunt în fapt acele bradului, corpul lui agil este făcut din trupul unei râme, solzii provin de la un voinic împlătoşat, care s-a metamorfozat în vieţuitoare de apă; mai des invocată, cu deosebire în cântecul bătrânesc, este mreana, ca reprezentare a fetei curate, care, ca să nu cadă în mâna turcilor, sau ca să nu comită incestul, aceasta se aruncă în mare şi se transformă într-o mreană, mediind astfel între universul uman şi cel divin. Conform unei legende, în tot timpul Postului Paştelui nu se mănâncă peşte, pentru că ar fi spurcat, cu excepţia zilelor de Blagoveştenii (Buna-Vestire, 25 martie) şi Duminica Floriilor - Suceava; dacă peştii, când cerul este senin, sar peste apă, sau plutesc la suprafaţa apei, de li se văd ieşite din apă spinările, este semn că va ploua - Suceava. Se crede că atunci când se cutremură scoarţa terestră înseamnă că bat din cozi cei doi peşti pe care se sprijină Pământul, sau se întoarce pe partea cealaltă peştele pe care este aşezată Terra - Suceava; în ziua de Paşte, se consumă mai întâi peşte prins în sâmbăta din ajun, pentru ca, peste an, oamenii să se mişte uşor - Bihor; sau, pur şi simplu, trebuie să se mănânce la început peşte, ca oamenii să fie iuţi peste vară - Argeş; în Duminica Paştelui, este bine să se mănânce mai întâi peşte, apoi alte bucate, pentru ca oamenii să fie vioi ca peştii peste tot anul; se consumă mai întâi peşte sau carne de pasăre şi în ziua de Crăciun (25 decembrie), pentru ca să fie vioi ca peştele şi uşori ca pasărea; în acest scop, copiii usucă în hornul vetrei peşte mărunt şi îl mănâncă în ziua de Crăciun - Suceava; cine, în Duminica Paştelui, rosteşte „peşte prind", ca replică la mărturisirea preotului „Hristos a înviat”, acela va prinde, peste vară, mult peşte, dar comite, în acest caz, şi un mare păcat - Iaşi; cine mănâncă peşte în zi de vineri îi va curge sânge din nas în timpul verii - Tecuci; femeile care mănâncă peşte crud vor da naştere la copii sprinteni - Tecuci; femeile însărcinate să nu mănânce peşti şi melci, pentru că vor da naştere unor copii cu salivă şi mucozităţi abundente - Vâlcea; femeia însărcinată să nu mănânce cap de peşte, pentru că noul născut nu îi va vorbi aşa curând - Galaţi; să nu se dea peşte copiilor mici înainte de a începe să vorbească, pentru că rămân muţi - Bucovina; este bine ca bolnavii de friguri să ia un peşte mic, găsit în măruntaiele altuia mai mare, să-l usuce, apoi să-l piseze şi să bea praful obţinut, pentru a se vindeca - Bucovina; acelaşi efect s-ar obţine şi cu peştele mic scos dintr-o ştiucă - Neamţ; se crede că nu este bine să se arunce apa în care au fost spălaţi peştii, preparaţi pentru consum, în calea vitelor, pentru că acestea pot deveni sterpe - Bucovina; pentru a se realiza mai lesne monta, vacilor li se pune în tărâţe un peştişor viu - Bucovina; pictat pe firmele unor localuri (hanuri, birturi), sculptat pe porţile gospodăriilor şi pe troiţe, imprimat în stucatura frontoanelor caselor şi pe talerele de ceramică din centrele Oboga (Olt) şi Horezu (Vâlcea), amplasat pe diverse recipiente, ustensile şi unelte sau confecţionat din tablă sau lemn şi montat, cu rol de giruetă, la coama caselor şi pe prăjini înalte ridicate lângă morile de vânt, imaginea peştelui este des întâlnită în Vâlcea, Dolj, Olt, Ialomiţa, Tecuci, Constanţa şi Tulcea; când peştii sar din apă după insecte înseamnă că va fi cald - Vaslui; cine visează peşte mărunt înseamnă că va avea noroc, iar cel ce se visează că prinde peşte mare va avea parte de o deosebită silă - Vaslui; apărut în vis, peştele semnifică ploaie - Tecuci;Suceava; sau ger - Bucovina. La masa de Anul Nou, se mănâncă puţin peşte, pentru ca anul care vine să lunece uşor, cum lunecă peştele prin apă. Se crede că pruncii, care mănâncă peşte înainte de a vorbi, rămân muţi - Maramureş. Peştele este reprezentant al mării, ca element originar al vieţii, dar în acelaşi timp el are şi o puternică încărcătură simbolică adjudecată pe filieră creştină. În ornamentica tradiţională românească (a se vedea ceramica pe care este desenat peştele, anturat de x-uri, vârtejuri solare, pătrate etc.), peştele aparţine contextual mai repede cultului solar, decât unui cult creştin din primele secole de după Iisus. La 25 martie, de Blagoveştenii (Bunavestire), este obiceiul să se consume peşte, pentru ca oamenii să fie sănătoşi tot anul - Braşov; cine visează peşte în cantitate mare va avea parte de un câştig îndestulător, dar visarea peştelui de mari dimensiuni înseamnă clevetiri; cine visează că mănâncă peşte fiert va avea parte de o pagubă, iar cine visează că mănâncă sardele se va îmbolnăvi peste patru zile de friguri şi va zăcea mult timp bolnav; urmează un timp destul de amestecat ca sentimente pentru cine visează că vede sau că mănâncă peşte de mare; cine visează icre roşii va avea parte de boală cu vomismente, iar cine visează că prinde peşte cu undiţa să fie atent să nu fie înşelat - Suceava. ] [2.10.16]
Rac [ În ornamentica tradițională apare mult mai des preluarea formei cleștilor decât a racului întreg; totuși, pe unele scoarțe și textile de interior (ștergare) este prezent și racul în întregime. ] [2.10.17]
Şarpe [ Motiv decorativ prezent pe numeroase obiecte (ceramică, obiecte din lemn, ouă încondeiate etc.), înrudit cu „torsada”. Ca şi în cazul credinţei privind balaurii, pentru farmecul textului trebuie reprodusă relatarea unui om al satului românesc: „În păduri mari şi pă sub pământ se ascund şerpii; dacă nu-i vede nime, ei cresc şi la şapte ai fac aripi şi să ridică la cer; să fac balauri; dacă îi vede cineva, pică la loc şi rămân şerpi; dacă nu-i vede nime, ei se ridică la cer, balaurii poartă norii şi umblă vremile şi cresc aripile; vai de capu bieţilor oameni; dar şi oamenii au noroc cu o păsărică mică; ea închepe prin toate boartele, pă sub cloambe, pă sub rădăcini şi îi vede; oamenii o cinstesc şi-i zic Piţi-împărătuş; şi şerpii nu mai pot creşte de frica ei”; se crede că şerpii întâlniţi în câmp trebuie omorâţi; cine nu-i omoară face păcat, fiindcă un şarpe care trece de doi ani şi nu-l vede nimeni se face balaur; de asemenea, şerpii sunt de două feluri: curaţi şi necuraţi; şerpii de câmp şi de pădure sunt, în exclusivitate, malefici; în schimb, făptura plăpândă a şarpelui de casă (Natrix natrix) este totdeauna privită cu bunăvoinţă; se spune că fiecare om îşi are şarpele lui, pentru că este, de regulă, măsurat când este copil şi, dacă nu scuipă jos, se măsoară şi şarpele împreună cu ei şi astfel mor; în general, şarpele conotează înţelesul de întuneric şi prezenţa lui este malefică; nedorit, alungat şi omorât de îndată ce este văzut, temut totuşi, şarpele conturează profilul unei figuri generice, nediferenţiate pe familii şi subordine zoologice; este deci o fiinţă temută, din următoarele motive: 1. pentru prejudiciile şi relele pe care le face omului; 2. pentru ameninţarea, de natură mitologică, adusă umanităţii, ameninţare pentru binele şi echilibrul lumii în general; textele folclorice româneşti relevă puţine legături directe ale şarpelui cu universul reprezentărilor infernale, ca animal dotat cu atribute vădit funerare; el apare într-un singur context folcloric şi anume în „cântecele mortului”; la pragul ce desparte lumea de aici de cea de dincolo stă, ca paznic şi vameş, şarpele; bradul refuză să-şi aplece crengile pentru a-l trece pe „cel călător” peste „marea cea mare”, deoarece în el a „încuibat” şarpele, iar mortul se va speria de el, va cădea în mare şi se va îneca; şarpele funcţionează, în „cântecele mortului” ca o întruchipare vădit malefică, fiind duşmanul „dalbului de pribeag”, este cel care se opune intrării sale în tărâmul funerar; spre deosebire de vidră sau lup, el nu se leagă „frate” cu cel călător, nu devine ghid şi sprijin al acestuia; un alt text aduce o nuanţă suplimentară: şarpele apare nu numai ca paznic al lumii funerare, ci şi ca agent al morţii; asemenea păsării negre (corboaica), el vine să-l ia pe cel hărăzit plecării veşnice, să îl „dezrădăcineze” şi să-l mute din „lumea cu dor” în cea „fără dor”; această dimensiune chtoniană pune şarpele în contact cu adâncurile subpământene, cu zonele în care zac energiile ascunse ale firii; de aceea, numeroase credinţe recomandă prinderea şi „prepararea” lui magică, pentru dobândirea acestei energii, pentru realizarea transferului ei de la şarpe la om; textele orale afirmă că acela care mănâncă un şarpe fermecat capătă darul de a înţelege graiul plantelor, al florilor, al animalelor şi al păsărilor; mai mult, cine doreşte să-şi schimbe chipul, să devină mai tânăr sau mai bătrân, adică să aibă altă faţă, este suficient să fiarbă un şarpe şi să zică nişte cuvinte şi, de la a treia bucăţică înghiţită, începe să se schimbe; atunci se strâng toţi şerpii şi vor să-l muşte pe acela, dar nu pot, pentru că este deja parte din neamul lor; prinderea şi „prepararea” lui magică permite nu numai contactul cu lumea neînţeleasă, dar şi cu aceea nevăzută, pentru că, este ştiut, cei mai mari duşmani ai gospodăriei omului sunt strigoaicele, care fură laptele şi mana vitelor, strică gospodăria, aduc bolile şi poartă „faptu”, totodată, ele fiind nevăzute, iar omul nu are cum să preîntâmpine acţiunea lor malefică; totuşi, cine prinde un şarpe până de Sfântul Gheorghe (23 aprilie), îi taie capul, îi pune un căţel de usturoi în gură, îi îngroapă capul şi, când răsare usturoiul, îl pune pe acesta la pălărie şi îl poartă, atunci el poate vedea strigoaicele călare pe taur, când iese la câmp cu ciurda de vite; consumarea şarpelui fiert reprezintă imaginea inversată a unei alte credinţe străvechi, aceea a şarpelui care, el însuşi, intră pe gura omului; numeroase documente etnologice arată că una din manifestările predilecte şi agresive ale şarpelui constă în intruziunea în vintrele celor ce dorm, aceşti şerpi ascunşi în stomac, care provoacă boli şi dureri cumplite, pot fi alungaţi numai prin magia laptelui: se spune că omul bolnav trebuie ţinut cu capul în jos deasupra unui vas cu lapte abia fiert şi că, atras de aburii acestuia, şarpele iese din stomac şi se repede la lapte; este interesant că şarpele se asociază mereu cu laptele, el fură laptele de la vaci, încolăcindu-se pe picioarele lor şi sugându-l direct din uger; se hrăneşte, alături de copiii casei, cu laptele din farfuria lor; şarpele fiert în lapte dă omniscienţă; muşcătura lui se vindecă prin lapte etc.; intrarea şarpelui prin gură este un topos frecvent întâlnit în mitologie; cel mai adesea, victimele acestei intruziuni sunt femeile, deoarece o credinţă, şi ea cu un caracter cvasi-universal, afirmă că şarpele este fecundator şi că femeia care înghite şarpele va naşte în curând un copil fermecat, aşa cum s-au născut Alexandru cel Mare, Augustus şi Scipio cel Bătrân; legendele stabilesc o seamă de greşeli „originare”, datorită cărora el a fost blestemat şi hărăzit să fie o întrupare a răului; în sens biblic, el este unealta dracului, el este cel care a ispitit omul şi l-a făcut să-şi piardă puritatea şi locul din Rai; astfel, se crede că şarpele este sau a fost drac, este făptura lui Satana, duh rău; iniţial, şarpele ar fi fost om, ar fi avut picioare şi chiar aripi, dar, în urma blestemului divinităţii, el a devenit cea mai neajutorată făptură, fără membre, fără aripi, fiind condamnat la o locomoţie penibilă, primitivă; în planul funcţiilor epice, şarpele figurează nu numai ca subiect al vânătorii, ca agresor victorios, ci şi ca obiect al ei, ca victimă a unei înfruntări eroice; în unele colinde de fecior, voinicul trebuie să înfrunte, pentru a salva lumea de răutatea lui, un şarpe uriaş; această ultimă imagine poate fi sursa unei posibile analogii: eroul călare, purtând în suliţă capul şarpelui uriaş, duce cu gândul spre străvechile divinităţi geto-dacice, care, aşa cum susţinea Vasile Pârvan, înfruntau demonii văzduhului şi purtau în suliţele lor capul monştrilor ucişi; de aici ar fi derivat stindardul dacic, acel „draco” (şarpe), care confirma victoria asupra puterilor întunericului şi furtunii; toate credinţele populare legate de şarpe afirmă, ca gest necesar şi imperativ, datoria omului de a omorî, oriunde şi oricând, şerpii: „Pe şarpe, când îl vezi, întâi să-l omori, c-apoi îţi ia puterea şi rămâi tot anul fără putere; nu e păcat să-l omori, dimpotrivă, ţi se iartă un păcat”; soarele şi luna, aştrii luminii, atacaţi de şarpe sau scârbiţi de răutatea lui, îl blestemă şi îl condamnă să-şi ducă viaţa în întuneric şi în ascuns; la rândul său, pământul refuză să adăpostească şarpele malefic, pentru că se crede că şarpele care a muşcat nu mai este primit de pământ pentru păcatul făcut şi atunci iese la drum, ca să-l ucidă oamenii şi să-i ia păcatul; altă legendă leagă chipul şi atributele şarpelui de o ascensiune eşuată; ar fi umblat prin 24 de locuri să-şi facă un cuib, de aceea şarpele, după ce muşcă, „la 24 de ceasuri moare”; s-ar fi urcat într-un brad să-şi facă un cuib, dar a coborât Sfânta Lună şi l-a alungat, el a sărit la ea şi ea l-ar fi blestemat; legendele preiau imaginea şarpelui încuibat într-un brad, ca şi în bocete, dar îi inversează termenii: şarpele nu-şi mai poate face cuib în brad, el nu coboară la rădăcina lui, ci vrea să se urce spre vârf; nu este reprezentant al stihiilor lumii, ci duşman al lor; de altfel, în folclorul românesc, gestul care defineşte atitudinea şarpelui şi îl condamnă este „muşcatul”; oriunde ar fi, şarpele muşcă, înveninează pe toţi cei din preajma sa; comportamentul său stârneşte atâta repulsie, încât „Sfântul Soare zice că tare se supără când vede că şarpele a muşcat pe vreun om şi se întoarce cu faţa, ca să nu-l vadă”; numai o singură vieţuitoare mai stârneşte atâta adversitate şi suportă un astfel de tratament (omorârea obligatorie), păianjenul; în general, cultura populară evită să recomande uciderea animalelor, adoptând o atitudine de mijloc, între glorificarea vânătorii eroice şi condamnarea lăcomiei şi a risipei prădătorilor, fie ei oameni sau carnasiere; cu toate acestea, în cazul şarpelui şi al păianjenului, se postulează obligativitatea omorârii lor şi justifică acest gest afirmând că el nu este un păcat, ci un act purificator; această sancţiune îşi are originea, probabil, atât în consideraţii de ordin practic (teama de acţiunea distrugătoare a lor), cât şi în motivaţii de natură mitologică (ipostazierea lor în animale blestemate, întruchipări ale răului şi demonilor, duşmani învederaţi ai omului); de altfel, imaginea şarpelui strivit, ca întruchipare arhetipală a înfrângerii răului ori a demonilor întunericului, este extrem de veche, deoarece, pe tabletele cavalerilor danubieni, unul dintre eroi zdrobeşte duşmanul, iar altul calcă sub picioarele calului şarpele malefic; muşcătura şarpelui este cea mai temută, pentru că acolo, în colţii lui veninoşi, stă întreaga sa putere; putere de natură malefică, în măsură să pricinuiască mari rele nu numai omului, ci şi fiinţelor stihiale; „Gerul zice că ar fi fost mai tare, dar l-a muşcat un şarpe de deget”; agent ascuns al morţii, şarpele înveninează pe omul sau divinitatea care cad victime; felul său de a ataca, faptul că puterea sa nu stă în mărime, ci în viclenie, nu în gura aprigă, ci în veninul ascuns, au făcut ca el să apară ca un animal al perfidiei, al înşelăciunii, al loviturilor piezişe, furişate; acestea sunt valorile pe care le prezintă şarpele în basmul despre animale, în care încearcă să înşele pe omul care l-a încălzit la sân sau pe ţapul care l-a trecut apa; interesant este că toate energiile şarpelui sunt strânse în „capul” său, acesta fiind sursa puterii şi a veninului, în el găsindu-se şi piatra fermecată, din el se naşte mărgeluşa, prin el, hrănindu-se cu substanţa sa magică, creşte usturoiul, care oferă purtătorului său puterea stăpânirii duhurilor malefice; capul tăiat al şarpelui uriaş este adus ca trofeu de vânătorul victorios; în sfârşit, capul este cauza suferinţelor şi, dintr-o povestire, aflăm că şarpele avea dureri cumplite de cap şi nu găsea nici un leac pentru ele; câinele îl sfătuieşte să iasă la drumul mare, pentru că acolo îşi va afla alinare, dar acolo şarpele este călcat de o căruţă şi scapă de toate suferinţele; capul şarpelui, spun credinţele, este viu, chiar dacă i se ucide corpul şi de aceea şarpele trebuie zdrobit la cap, pentru că aici se află ascunse toate puterile lui; teama de şarpele malefic, de muşcătura lui, marchează şi structura sărbătorilor dedicate şarpelui; calendarul său cunoaşte două momente principale: dezmorţirea sa, marcată de Mucenici (9 martie), de Alexii (17 martie) ori Blagoveştenie (25 martie), când, se crede, întreaga fire se trezeşte din somnul iernii şi reîncepe ciclul vieţii; tot acum, o seamă de interdicţii şi prescripţii vizează obţinerea imunităţii în faţa şarpelui; nu se rosteşte numele lui, se înconjoară casa şi acareturile cu cenuşă, ca să se împiedice intrarea şarpelui, se fac focuri dinaintea casei şi se afumă împrejur; alteori, printr-un simulacru de sacrificiu, şarpele este conjurat să ocolească omul: „Şi apoi te duci la un soc, cu mămăligă, şi o laşi acolo; dai de mâncare la şerpi, ca să nu ai grijă toată vara”; al doilea moment al calendarului şarpelui este Probejania (6 august), când, odată cu plecarea berzelor, şerpii intră în pământ şi încep hibernarea; alte credinţe aşează acest moment la 14 septembrie (Ziua Crucii); contracararea acţiunii malefice a şarpelui se realizează nu numai prin respectarea prescripţiilor fixate de calendarul şi datina tradiţională, ci şi prin actul direct de anihilare a puterii sale, înfăptuit cu ajutorul descântecului „de şarpe”; muşcătura poate fi vindecată prin invocarea unor stihii şi obiecte magice mai puternice decât şarpele, acestea fiind alunul („naşul şarpelui”), apa curată, ori ploaia, fierul, „soare-apune” şi calul; uneori, chiar şarpele este pus să mărturisească unde stă leacul dorit; cel mai frecvent, aceste texte creează un conflict (de obicei, foc – ploaie), care serveşte ca model pentru imprecarea şi alungarea şarpelui: aşa cum apa stinge vâlvătaia focului şi descântecul va alina arsura muşcăturii; prestigiul malefic al şarpelui este atât de puternic încât şi alte întrupări ale răului iau chipul său; descântecele descriu felul în care zmeoaica, moroiul, junghiul sau chiar cuţitul se transformă în „şarpe veninat”, şarpele care atacă omul, se încolăceşte în jurul bolnavului, îl muşcă şi îl înveninează; atacul şarpelui joacă aici rolul unei imagini arhetip a intruziunii răului, iar muşcătura sa al unei embleme a agresiunii malefice; pentru că este agent al răului, şarpele poate fi utilizat nu doar de întruchipările bolilor, ci şi de către omul care doreşte să pedepsească pe cineva: descântecul, care funcţionează ca un blestem inversat, cere şarpelui să meargă în lume şi să stârnească suferinţe în inima şi trupul „ursitului” care şi-a părăsit aleasa; şarpele pedepsitor nu este unul natural, ci unul fermecat, fiindcă el se naşte prin metamorfoza magică în animal malefic a stelei, a focului ori a brâului; în consecinţă, din perspectiva unei clasificări generale, şarpele este îndeosebi teluric, chtonian şi, totodată, profund malefic. Se spune că, la începuturi, şarpele umbla pe coadă, dar Dumnezeu l-a blestemat în Rai să se târască pe pântece şi să pândească mereu călcâiul omului, iar omul capul şarpelui - Suceava; el iese din pământ în ziua prăznuirii celor 40 de Sfinţi Mucenici (9 martie) şi reintră în pământ în dimineaţa prăznuirii Zilei Crucii (14 septembrie) - Tecuci; dacă şarpele nu este văzut de nimeni timp de şapte ani, el se preschimbă în balaur - Transilvania; şarpele are picioare, pe care le scoate de sub solzi numai în cazul că este pus de viu pe jeratic - Tecuci;Suceava; în toate zonele etno-folclorice, se crede că Dumnezeu iartă din păcatele celui care omoară un şarpe; se crede că primul şarpe văzut primăvara trebuie neapărat omorât, ca să nu ia puterea celui care îl vede - Galaţi; sau pentru ca să nu mai fie văzuţi şi alţi şerpi peste vară - Vaslui; i se vor jupui de piele palmele celui care pune mâna pe un şarpe - Tecuci;Iaşi; comite un mare păcat cel care, în clipa când îl vede, nu omoară şarpele - Iaşi; cine vede şarpe primăvara să-l omoare, fiindcă numai aşa îi poate prelua puterea, iar, dacă şarpele scapă, atunci ia el puterea omului - Muntenia; sau şarpele scăpat va suge el sângele omului care nu l-a ucis, când l-a văzut - Bihor; cine găseşte primăvara un şarpe mort îşi pierde puterile - Tecuci; să nu fie ridicat de jos şarpele găsit mort, pentru că va bătea vântul şase săptămâni la rând - Dolj; dacă prin lanul de cereale se află vreun şarpe, este semn că moare cineva din familie, iar parte bună din recoltă se va da de pomană - Mehedinţi; va face bătături la picioare cine calcă pe oase de şarpe - Tecuci; cine umblă desculţ să se păzească să nu calce pe oase de şarpe, fiindcă s-ar putea să le intre în călcâi şi de acolo, după un timp oarecare, oasele vor ieşi prin creştetul capului - Suceava; toată vara va ieşi în calea celui care rosteşte cuvântul şarpe în luna martie, de aceea este interzis să i se pronunţe numele în această lună - Vâlcea; cine pomeneşte de şarpe în ziua prăznuirii Cuviosului Alexie (17 martie) va fi muşcat de această târâtoare în vară - Suceava; se crede că muşcătura de şarpe se poate vindeca, dacă se pune pe rană o piele de şarpe - Suceava; sau se ia şarpele ucis, se pune la foc într-un ceaun, ca să ardă, iar cenuşa rezultată este folosită ca leac în vindecarea muşcăturii de şarpe - Bacău; este bun de leac şarpele prins în luna mai - Suceava; cine vede şarpe prima dată în luna martie să-l prindă, să-i taie capul cu o monedă de argint, în gură să-i pună un căţel de usturoi şi să-i îngroape capul sub pridvorul unei biserici, după nouă zile să se caute ce fel de buruiană a crescut acolo, aceasta să fie luată şi purtată peste tot, fiindcă astfel toate ierburile şi copacii vor vorbi şi vor spune la ce leac sunt bune şi cum se numesc ele - Constanţa;Suceava; sau se procedează identic, iar firul de usturoi care răsare să fie purtat la brâu, în ziua de Paşte, în biserică, numai astfel purtătorul firului de usturoi va putea vedea toate femeile care sunt înzestrate cu puterea de a face farmece, deoarece ele nu pot intra în biserică, fiindcă au coarne; în această zi, diavolul stă retras într-un ungher şi notează în catastiful şi pe pielea sa de bivol pe femeile fardate, pe cele rele, pe cele care vorbesc sau râd în timpul slujbei din biserică - Vâlcea; tot purtătorul firului de usturoi, crescut din capul şarpelui, vede şi femeile adultere, care se închină, dar acestea îşi pleacă nu din evlavie capul, ci pentru a le intra coarnele pe uşa bisericii - Vâlcea; sau, dacă se vede un şarpe până în ziua prăznuirii celor 40 de Sfinţi Mucenici, să fie prins, să i se bage în gură un căţel de usturoi şi o monedă, după care să i se taie capul, pe care să-l păstreze până în Duminica Paştelui, când trebuie să meargă cu el la biserică, pus într-o pălărie, iar oamenii-strigoi vor veni la cel care are capul şarpelui, încercând să-l ispitească, întrebându-l, de pildă, de unde are el o pană aşa de frumoasă - Transilvania; primăvara, să fie prins şarpele, să fie omorât, iar în capul acestuia să fie pus un căţel sau trei de usturoi şi apoi să fie îngropat în grădină, usturoiul încolţit fiind apoi folosit în ziua de Sfântul Gheorghe (23 aprilie), la ieşirea din sat, unde este dusă cireada de vite ale sătenilor, iar acolo pot fi zărite strigoaicele venite să ia laptele vacilor - Ţara Oltului; cine vede şarpe înainte de Paşte, să-l prindă, să-i taie capul cu un ban de argint, să pună în el trei fire de usturoi şi, în ziua de Paşte, să meargă cu el, pus în sân, la biserică şi va vedea strigoii - Bihor; sau, ca să poată cineva vedea strigoii care iau laptele de la vacile oamenilor, se prinde primul şarpe văzut înainte de Sfântul Gheorghe (23 aprilie), i se taie capul cu o monedă de argint în chiar ziua prăznuirii Sfântului şi i se pune în gură un căţel de usturoi - Transilvania; celui care omoară şarpele în pădure îi iese în cale lucrul-slab - Ţara Oltului; când şuieră, se spune despre şarpe că s-ar afla în primejdie de moarte - Suceava; se crede că şarpele ucis nu moare până la apusul soarelui - Moldova; din cauză că a muşcat un om, şarpele nu mai este primit toamna în pământ şi îngheaţă în timpul iernii pe afară - Tecuci; şarpele care a muşcat vreo vietate sau vreun om, de Ziua Crucii, nu-şi găseşte intrarea făcută în pământ şi rămâne pe afară, ieşind la drum, unde omul îl pedepseşte omorându-l - Vrancea; muşcătura de şarpe trece, dacă rana este spălată cu apă strecurată prin piele de şarpe - Ţara Oltului; pe şarpe îl apucă durerea de cap, când traversează un drum - Suceava; ca să se lecuiască de friguri, bolnavul trebuie să bea apă trecută prin pielea năpârlită a unui şarpe - Tecuci; dar contra frigurilor este indicată şi afumarea cu piele de şarpe a bolnavului - Tecuci; există femei care îşi otrăvesc bărbaţii, punându-le în mâncare zeamă de şarpe fiert - Tecuci; este semn că va fi vânt a doua zi pentru cine visează şarpe - Vaslui;Suceava; cine visează că a ucis un şarpe, înseamnă că a scăpat de un duşman, dar, dacă nu a reuşit, în vis, să-l omoare, înseamnă că potrivnicul îl va duşmăni în continuare - Vaslui. Cine prinde un şarpe înainte de Paşte să îi taie capul cu o monedă de argint, să-i pună în gură trei fire de usturoi şi în ziua de Paşte să îl ţină în sân, la slujba de la biserică, atunci acela poate să vadă strigoaicele, fie şi stând pe o punte, şi tot în ziua de Paşte poate să vadă strigoaicele-femei şi toate vrăjitoarele - Năsăud. În Mehedinţi, se crede că, în caz că un om este muşcat de şarpe în partea dreaptă a corpului, îi moare cineva din familie, iar, dacă este muşcat din partea stângă, îi moare o rudă mai îndepărtată. În Maramureş, este interzisă pronunţarea numelui şarpelui, iar când se vorbeşte despre ei li se spune „gândaci”, „codaţ” sau „zierni” (viermi); interdicţia este atât de severă încât, în timp, numirea adevărată a fost uitată şi în unele localităţi li se spune numai „gândaci”; totuşi, se crede că acela care omoară un şarpe mai are de trăit doar şapte ani (BOGDAN,p.83). Cine vede un şarpe, înseamnă că are noroc; este simbolul ispitei, înşelăciunii, dar şi al înţelepciunii; în artă, şarpele care îşi muşcă coada, formând un inel, este simbolul infinitului - Bucovina; se crede că prezenţa şarpelui ca ornament pe diferite obiecte, ca şi „colţii de mistreţ” sau „secerea”, alungă duşmanii turmelor prin însăşi imaginea lor; simbol al lui Zalmoxis, îl găsim împreună cu soarele pe porţile locuitorilor din Scheii Braşovului. Este semn de ploaie când iese şarpele în cărare sau în drum. Şarpele casei (Natrix natrix). Mentalitatea tradiţională socoteşte că şarpele de casă este, prin însăşi apartenenţa sa la spaţiul, geografic şi spiritual, al gospodăriei, o fiinţă „bună”, favorabilă omului, pentru că, deşi sălbatic, vine să stea în preajma casei sale; este o vieţuitoare dotată cu puteri sacrale, benefice, din care cauză ea valorizează pozitiv specia din care face parte, aruncând, în acelaşi timp, toate accentele negative asupra şerpilor din natură; „curat” înseamnă deci nedăunător, util, tolerabil, dar mai ales pur, sacru, bogat în puteri divine; se spune că „şarpe e la toată casa; unde e şarpe, e noroc la casă, merge bine şi nici un rău, nici un farmec nu se apropie…Acela se cheamă şarpe de casă; s-au văzut astfel de şerpi bând lapte din strachină de-a valma cu copiii; copiii îi dădeau cu lingura peste cap, plângând că le mănâncă laptele, dar şarpele mânca-nainte, nu se supăra”; această vieţuitoare reprezintă „norocul” casei şi de aceea moartea sau plecarea şarpelui este sinonimă cu risipirea familiei, cu pierderea norocului, cu moartea întregului neam; are deci rolul de duh protector al căminului, al familiei, al gospodăriei, el garantând sănătatea, bogăţia şi fertilitatea acesteia, apără de boli şi de farmece, se înfrăţeşte „candid” cu copiii, în jurul blidului cu lapte; această ultimă imagine, evident un produs poetic, are o deosebită forţă, pentru că şarpele care se amestecă printre copii este practic un membru al familiei; din acest punct de vedere este pe acelaşi plan cu câinele, alt protector al copiilor, pentru că acesta din urmă se roagă pentru sănătatea lor; dar, în plus faţă de câine, şarpele casei are acces direct la sacralitate, este chiar sursa acesteia, din moment ce garantează bunăstarea gospodăriei; în general, este unanimă părerea că şerpii sacri sunt una din mărcile spiritelor chtoniene; totuşi, documentele folclorice româneşti nu permit asimilarea şarpelui casei cu nici o figură chtoniană, nu există dovezi că ar fi gândit ca o întrupare ori ca un trimis al duhurilor subpământene; el nu este invocat la „zilele morţilor”, nu participă la chemarea moşilor şi nu beneficiază de hrana rituală oferită lor, nu cunoaşte atribute ori determinări de natură funerară; pentru că este protector al casei, îl găsim sculptat pe stâlpii porţilor, îl întâlnim pe numeroase obiecte ceramice, nu lipseşte de pe pereţii caselor, unde este pictat sau modelat în tencuială; în Oltenia şi în Transilvania, şerpi executaţi din argilă smălţuită sunt prinşi pe pragurile intrărilor sau pe podea. Este păzitorul gospodăriei şi trăieşte sub pragul uşii, sub talpa sau în pereţii casei; uneori se aude ticăind, drept pentru care i se mai spune şi Ceasul casei; locuinţa părăsită de şarpele ei este considerată ca fiind necurată, atrăgând asupra ei spiritele malefice; nu trebuie ucis, pentru că el poartă noroc întregii familii, îi păzeşte pe membrii acesteia de certuri, de boli, de incendii, de cutremure şi de alte necazuri; dacă, din nebăgare de seamă, este călcat, el muşcă, dar îşi poate arăta imediat intenţiile bune prin aceea că indică ierburile de leac împotriva muşcăturii de şarpe; îşi poate părăsi locul şi, în acest caz, ia parte la jocurile copiilor, uneori împărţindu-şi hrana cu ei; apare sculptat pe stâlpii pridvorului, pe canatul uşii sau pe meşter-grinda casei; mai apare pe stâlpul sau crucea de la mormântul ultimului stăpân al casei, în care caz are rolul de a însoţi sufletul acestuia pe cărările celeilalte lumi. Toate casele au un şarpe, care nu este bine să fie văzut, iar, dacă acest lucru se întâmplă, este bine să fie făcut semnul crucii, fiindcă altfel moare fie şarpele, fie cel care l-a zărit; nu atacă pe nimeni şi nu trebuie omorât, pentru că sau moare bărbatul (stâlpul casei), sau se întoarce alt şarpe care, supărat, muşcă vitele din gospodărie; nu este bine să fie omorât pentru că rămâne casa pustie (şarpele părăseşte curtea) - Ţara Oltului. Orice casă are un şarpe, care este blând şi nu muşcă şi trăieşte în pereţii casei, fiind mare păcat să fie ucis - Tecuci;Suceava; şarpele casei este aducător de bine gospodăriei unde trăieşte - Botoşani; sunetul de ceas care ticăie, auzit din pereţii unei case, provine de la şarpele casei şi este un semn că acea casă este norocoasă - Suceava; se spune că acela care omoară şarpele casei omoară norocul - Suceava; şarpele casei este figurat pe porţile gospodăriilor şi în decorul exterior al caselor - Banat;Transilvania. Este înfăţişat uneori ca un şarpe alb, care, dacă este omorât de către cineva, acela va vieţui numai în pierdere şi se va stinge treptat; şarpele casei este considerat ca un spirit protector, uneori chiar ar reprezenta spiritul strămoşesc, din această cauză unii cercetători îl mai numesc şi „şarpele totem”; de aceea nimeni nu îndrăzneşte să omoare şarpele găsit în casă, chiar dacă ar fi o viperă - Caraş-Severin; şarpele reprezintă norocul casei; se spune că suge la vacă, iar aceasta vine răgind de la deal, călcând într-un mod special, pentru a-l lăsa să sugă - Covasna; şarpele de casă, spre deosebire de cel al pământului, este şarpele omului şi este semn de fericire pentru cine îl vede în noaptea de Înviere - Gorj; dacă este omorât, după 15 zile cel care l-a omorât se face strigoi, iar şarpele se face balaur şi porneşte în luna martie la munte - Gorj. ] [2.10.18]
Collapse <b>Decor naturalist</b> [ Decor care copiază diferite realități ale lumii înconjurătoare (antropomorf, zoomorf, fitomorf etc.), chiar dacă și acesta este ușor geometrizant, din pricina tehnicii de realizare a suportului decorat (este cazul textilelor la care decorul este zig-zagat, impus de tehnica țesutului). ] [3]Decor naturalist [ Decor care copiază diferite realități ale lumii înconjurătoare (antropomorf, zoomorf, fitomorf etc.), chiar dacă și acesta este ușor geometrizant, din pricina tehnicii de realizare a suportului decorat (este cazul textilelor la care decorul este zig-zagat, impus de tehnica țesutului). ] [3]
Antropomorfizat [ Există piese confecționate în mod voit având o formă antropomorfizată (stâlpi de poartă, spătare de scaune, vase ceramice etc.) și motive decorative antropomorfizate (lanț de bărbați și femei prinși de mână precum într-o horă, constituind chenarul unor covoare din Maramureș); desigur că imagini antropomorfe se pot întâlni pe cele mai diverse piese și în foarte multe feluri (omul în întregime, numai chipul uman, numai ochii, numai palmele etc.); v. și Om. ] [3.1]
Însemn de breaslă [ Semn distinctiv al unei demnități, al unui rang, al unei organizații mai mult sau mai puțin secrete (în genul semnelor organizațiilor masonice); siglă; însemnele de breaslă sunt frecvente, în Transilvania medievală, pe steagurile și pe lăzile de breaslă; steagurile se păstrau la sediul breslei (sau la un atelier recunoscut) sau la biserică; lăzile de breaslă conțin documentele breslei, împuterniciri administrative de circulație teritorială și comercială, certificate de recunoaștere a meseriilor, uneori fonduri bănești lichide etc.; breslele aveau, ca semne de recunoaștere, efigii, sigle etc., unele cu valoare heraldică (prin preluarea unor sigle ale seniorului care conducea un teritoriu și care i-a acreditat), alteori doar inițiale literale, anturate de ghirlande, torsade etc. ] [3.2]
Collapse <b>Motive antropomorfe</b> [ Totalitatea motivelor decorative care întruchipează silueta umană, în totalitatea ei, numai anumite părți ale corpului uman (cap, față, ochi, palmă, inimă etc.) sau în asociere cu elemente decorative aparținând altor categorii, în special celor zoomorfe (călăreț). ] [3.3]Motive antropomorfe [ Totalitatea motivelor decorative care întruchipează silueta umană, în totalitatea ei, numai anumite părți ale corpului uman (cap, față, ochi, palmă, inimă etc.) sau în asociere cu elemente decorative aparținând altor categorii, în special celor zoomorfe (călăreț). ] [3.3]
Bărbat [ Motiv decorativ care preia trăsăturile antropologice ale bărbatului; mai des, imaginea bărbatului decorează țesăturile de diferite dimensiuni. ] [3.3.1]
Cal cu călăreţ [ Motiv decorativ destul de răspândit pe țesăturile de interior (păretare, ștergare) și care se constituie fie în frize amplasate drept chenar, fie imagini în medalion, în care caz este posibil ca omul călare să fie un oștean cu suliță în mâna dreaptă. ] [3.3.2]
Femeie [ Motiv decorativ care preia trăsăturile antropologice ale femeii; mai des, imaginea femeii decorează țesăturile de diferite dimensiuni; referitor la concretizarea ideii de om, este de observat că adeseori ea este reprezentată, în arta populară românească, printr-o imagine feminină; aceasta se leagă de străvechi credinţe şi rituri ale fertilităţii şi fecundităţii; de altfel, imaginile feminine apar de cele mai multe ori pe obiecte legate de interiorul casei şi de îndeletnicirile femeieşti, marele număr de scoarţe, în care imaginea femeii este prezentă, ilustrând această situaţie; un argument în privinţa perenităţii motivului se găseşte în celebrele figurine sau idoli de la Cucuteni, Cârna, Gumelniţa, Verbicioara etc., care sunt întotdeauna reprezentări feminine, legate de cultul fertilităţii şi fecundităţii; ca motiv de sine stătător, Maica bătrână are numeroase paralele în folclorul neogrec, albanez, ucrainean, ba chiar şi în cel francez, putându-se prelungi lista cu aproape toate civilizaţiile globului; femeia-mamă este un excepţional impuls cultural, căci, identificată cu stihiile apa şi pământul, îndeplineşte în civilizaţiile arhaice un rol primordial în apariţia şi perpetuarea vieţii, de unde şi prezenţa ei unanimă în riturile de fertilitate. ] [3.3.3]
Horă [ Hora este un dans popular românesc, cu ritm domol, în care jucătorii se prind de mână formând un cerc închis; ca element decorativ, hora este prezentă cu deosebire pe țesăturile mari din Maramureș (păretare, covoare), formând chenarul acestor piese. Hora, cercul dinamic, imitând mişcarea astrului zilei, are multiple funcţii magico-simbolice, printre care şi pe aceea de integrare a polarităţilor şi de armonizare a părţilor antitetice; hora se joacă în momentele hotărâtoare din desfăşurarea nunţii, parcă pecetluind valabilitatea şi durata în timp a actelor consumate; la ea participă aproape întreaga lume prezentă la nuntă, ca semn al aderenţei la întemeierea noii familii. Prevesteşte o mare bucurie celui care visează şi se visează jucând într-o horă - Suceava. ] [3.3.4]
Inimă [ Motiv decorativ care preia imaginea simbolică (și nu anatomică) a inimii așa cum a fost ea însușită și recunoscută în conștiința tuturor popoarelor; este prezentă pe țesături, piese de mobilier, ceramică etc. ] [3.3.5]
Mână [ Motiv antropomorf care preia doar o parte componentă a trupului uman; nu este vorba de reproducerea mâinii în întregimea ei, ci numai de palme, pentru că, în concepția tradițională românească, palma reprezintă „chipul omului”, adică firea lui; regăsim palmele pe unele porți maramureșene, pe unele „rugi” (cruce de sat, amplasată la încrucișarea unor drumuri sau la marginea hotarului comunității respective). ] [3.3.6]
Ochi [ Ca motiv decorativ, ochiul a apărut în ornamentica tradițională poate și sub influența imaginilor creștine din pictura bisericească; oricum, ochiul îl reprezintă pe OM, tot așa cum îl reprezintă numai chipul său sau palmele sale. Importanţa văzului, a ochilor în percepţia şi înţelegerea lumii, în comportamentul uman, este atestată de numeroase expresii şi locuţiuni populare: „pe ochii mei”, „a i-o spune verde-n ochi”, „a închide (a deschide) ochii”, „a mânca din ochi”, „a scoate (cuiva) ochii (pentru ceva)”, „ochi rău”, „a arunca praf în ochii (cuiva)”, „a sorbi din ochi” etc.; ochii, la fel ca şi inima, devin o instanţă de sine-stătătoare, ele suferă împreună, iar lacrimile vărsate sunt, de fapt, cele ale inimii; de aceea, plânsul este considerat, în poezia populară, nu doar manifestarea unei anumite stări psihice sau o modalitate catartică, ci o pedeapsă, un fel de autoflagelare; în vremurile de demult, cazna cea mai cumplită aplicată oamenilor era orbirea, de unde şi expresia menţionată mai sus şi păstrată în multe limbi (a scoate ochii cuiva); de remarcat că psihanaliza consideră orbirea echivalentă castrării; puterea malefică şi distructivă a ochilor, întrupată, la vechii greci, în simbolul Gorgonei, monstrul care ucide pe oricine cu privirea sa, şi-a găsit reflectarea şi în credinţa cvasiuniversală în deochi; superstiţia deochiului, mai ales la perechile tinere, poate fi întâlnită la un obicei condamnabil, acela de a scoate praf sau tencuială din ochii sfinţilor pictaţi în interioarele bisericilor, cu scopul de a face farmece bărbaţilor, spre „a-i orbi”, ca să nu vadă ce fac soţiile lor necredincioase, dar s-ar putea ca magia să fie făcută şi pentru „a deschide ochii” asupra farmecelor iubitei; dar vigilenţa soţului gelos poate fi înşelată şi dacă nevasta îi serveşte un pahar de vin în care a introdus, în prealabil, o monedă care a stat deasupra ochilor închişi ai unui mort; dragostea începe mai totdeauna de la ochi, acesta fiind un agent deosebit de activ în textele folclorice, ocupând chiar primul loc, pentru că tot de la ochi vin şi toate nenorocirile; de remarcat că ochiul are o dublă funcţie, el este în acelaşi timp organ receptor, cât şi organ emiţător, ultimul fiind aproape în exclusivitate de genul feminin; în cântecul popular, ochii reprezintă organul atotputernic al iubirii; ei subjugă, varsă foc, vorbesc, ucid, rănesc şi vindecă în chip miraculos; sunt în acelaşi timp principalul canal de comunicare între micro şi macrocosmos, o adevărată fereastră a sufletului deschis spre lumea Erosului; dar ochii sunt şi cei care emană teroare; femeia foloseşte vraja ochilor, puterea lor magică pentru a fermeca iubitul, este gata să încerce forţa paralizantă a lor spre a imobiliza calul sau boii flăcăului; uneori înlocuiesc metonimic întreaga făptură a iubitei; sunt ca două oglinzi în care se reflectă toate stările sufleteşti, sunt apţi să înlocuiască organul vorbirii sau alte semne prin care se comunică dragostea; căutătura de la distanţă sau privitul ochi în ochi formează programul minim la care se reduc revendicările îndrăgostiţilor în faza incipientă a iubirii; sunt organul predilect de la care începe cosmicizarea femeii, prin faptul că deseori sunt comparaţi cu stelele; ar mai fi de subliniat că, deoarece în textele folclorice predomină culoarea neagră a ochilor, unii cercetători au ajuns la concluzia că aceasta ar fi o trăsătură etnică distinctivă, numai că aceleaşi texte reliefează şi înclinarea spre ochii albaştri. În ornamentica populară, ochiul ocupă un loc important în repertoriul motivelor antropomorfe, investit şi el din cele mai vechi timpuri cu puteri benefice sau malefice, expresie a însăşi puterii spirituale omeneşti sau supraomeneşti. Ornamentul reprezentând un ochi are rolul de apărare, de veghe împotriva spiritelor aducătoare de rău. ] [3.3.7]
Om [ În arta decorativă tradițională românească, omul poate să apară fie doar ca siluetă, fie să fie reprezentat doar prin unul dintre părțile componente ale trupului său (cap, ochi, palmă), regăsibile pe țesături, mobilier, piese de arhitectură tradițională, ceramică etc.; nu apare pe piese de port. ] [3.3.8]
Collapse <b>Motive astrale</b> [ Totalitatea motivelor decorative care preiau desenul geometrizant al corpurilor cerești cunoscute la nivelul comunităților locale: soare, lună, stea (Luceafărul). ] [3.4]Motive astrale [ Totalitatea motivelor decorative care preiau desenul geometrizant al corpurilor cerești cunoscute la nivelul comunităților locale: soare, lună, stea (Luceafărul). ] [3.4]
Luceafăr [ Este numele popular al planetei Venus; personificat, în tradițiile populare, el este considerat fiul Soarelui, îndrăgostit de fete muritoare (v. „Luceafărul” de M. Eminescu); din această credință a trecut ușor, sub formă tot de stea (v. Stea), în decorativismul tradițional românesc. ] [3.4.1]
Lună [ Luna face parte dintre realitățile observate de țăran care respectă cel mai bine cerințele geometrismului, fiind înrudită, ca desen, cu cercul, arcul de cerc, soarele, semiluna etc., de unde și apariția ei între motivele decorative. ] [3.4.2]
Roată [ Motiv decorativ astral, numit și „roata stelelor”, constelație de stele din emisfera boreală (de nord). ] [3.4.3]
Semilună [ Motiv decorativ care preia imaginea astrului nopții așa cum este el văzut în primul și în ultimul pătrar. ] [3.4.4]
Soare [ Corpul ceresc central al sistemului nostru planetar, asemănător, din punct de vedere ornamental cu „steaua”, dar având partea luminoasă (discul) incomparabil mai mare; preferat în decorativismul tradițional pentru aureola spirituală cu care este înconjurat (în multe zone ale României este considerat un mare păcătos cel care înjură de soare, pentru că, spun țăranii, de la el ne vin lumina, căldura, bucatele, în fond viața. ] [3.4.5]
Stea [ Motiv decorativ (singular, organizat în șir sau în grup), reprezentând convențional o stea, așa cum este ea vizibilă de pe Pământ noaptea (formă aproximativ sferică cu irizații circulare). ] [3.4.6]
Steaua ciobanului [ Motiv decorativ care preia conturul astral al constelației numită și „cobanul cu oile”, vizibilă în emisfera boreală, septentrională, de nord. ] [3.4.7]
Collapse <b>Motive avimorfe</b> [ Totalitatea motivelor decorative care preiau desenul (conturul) păsărilor; în ornamentica tradițională românească, este de la sine înțeles că vor predomina păsările din fauna locală, cu precădere a celor domestice, dar totdeauna cele cu încărcătură simbolică: cocoș, păun, cuc, pupăză etc.; prezența struțului pe ștergarele dobrogene este un motiv importat din Asia Mică, pe filieră turcească și grecească. ] [3.5]Motive avimorfe [ Totalitatea motivelor decorative care preiau desenul (conturul) păsărilor; în ornamentica tradițională românească, este de la sine înțeles că vor predomina păsările din fauna locală, cu precădere a celor domestice, dar totdeauna cele cu încărcătură simbolică: cocoș, păun, cuc, pupăză etc.; prezența struțului pe ștergarele dobrogene este un motiv importat din Asia Mică, pe filieră turcească și grecească. ] [3.5]
Acvilă bicefală [ Vultur mare, pasăre răpitoare de zi; stemă reprezentând un vultur; pajură; acvila bicefală reprezintă vechea stemă a Munteniei și a fost preluată ca element heraldic în steme sau stindarde ulterioare. ] [3.5.1]
Cocoş [ 1. Pentru că se comportă într-un anume fel ziua şi altfel noaptea, cocoşul beneficiază de două moduri distincte de a fi: cel diurn, caracterizat prin condiţia profană (cântă neregulat şi nu are puteri ieşite din comun) şi cel nocturn, definit de dimensiunea sacrală (separă, prin cântecul său, intervalul benefic de cel malefic şi pune stavilă acţiunii răuvoitoare a duhurilor întunericului); cocoşul nu este numai un vestitor al luminii, ci şi un aducător de ordine în însuşi „imperiul” dezordinii, aceasta din urmă fiind noaptea şi întunericul; el ritmează scurgerea timpului, dând semnale la intervale fixe, de la „cumpăna” nopţii şi până la ivirea zorilor, funcţionează ca un „împărţitor” al acestuia şi ca un ceasornic al sătenilor; opoziţia sacru/profan îl individualizează în raport cu păsările care cântă în timpul nopţii, care nu anunţă nimic şi glăsuiesc la întâmplare, iar opoziţia benefic/malefic îl desparte de buhă, cucuvea, huhurez; este totodată pasăre credincioasă şi năzdrăvană; este singura dintre toate vieţuitoarele care vede noaptea când se deschide cerul şi tot el aude toaca în cer; când cântă noaptea de trei ori, alungă duhurile necurate, zmeii, strigoii, când cântă dinspre ziuă, sperie dracii şi scorpiile, care astfel pier; este mai năzdrăvan, mai puternic decât celelalte vieţuitoare, mai plin de har şi mai curat; de aceea, dracul poate lua orice chip doreşte, numai acela de oaie, albină şi cocoş nu; dar credinţele populare spun că nu orice cocoş este năzdrăvan, ci doar aceia care ies mai repede din ou, îşi fac auzit glasul chiar de sub cloşcă, în a treia zi după ieşirea din ou, cântă de 12 ori la miezul nopţii, sunt în întregime negri etc.; în ordine temporală: „Noaptea, după ce a cântat cocoşul, poţi merge oriunde şi n-ai de ce te teme, căci e curat peste tot pământul”; în ordine spaţială: „De casa unde e cocoş nu se apropie nici o necurăţenie”; deci el este o marcă a lumii „de aici”; pe tărâmul celălalt, definit de o normă total diferită, nu există cocoşi şi, implicit, nici cântatul lor aducător de echilibru şi puritate; pentru că asigură saltul de la malefic la benefic, cocoşul apare frecvent în riturile de trecere; penele sale se pun în scalda copilului, pentru a-l apăra de rău; la nuntă marchează, simbolic, părăsirea unui mod de a fi şi integrarea în altul; D. Cantemir afirmă că, înainte de sfârşitul nunţii şi de momentul nupţial, se aduce un cocoş fript; în acelaşi timp, unul dintre nuntaşi „se ascunde sub masă şi, imitând cântatul cocoşului, anunţă că se face ziuă”; sosirea cetei de Juni este asociată cu glasul cocoşilor, deoarece colindă toată noaptea, marcând trecerea de la un timp nefast la unul fast; are însă şi semnificaţie de pasăre psihopompă, menită să conducă şi să apere pe cel plecat în lungul său drum: „Cocoşul se dă peste sălaşul mortului de sufletul acestuia, ca pe lumea cealaltă să-i anunţe sufletului orele, va înspăimânta şi va îndepărta, prin cântatul său, pe diavoli; când sufletul va trebui să treacă peste foc, cocoşul îl va stropi şi răcori cu apă, ca să poată trece mai departe”; datorită cântecului său, „pe cea lume e clopot; el cântă în Rai; dacă dai 12 cocoşi de pomană, pe cea lume şi se fac clopot şi te scoate de la pedeapsă”; alteori, el cântă pentru cel aflat „în marea trecere”; de asemenea, pentru că vesteşte ivirea zorilor şi goneşte întunericul, el devine substitut al luminii: „Cine moare fără lumânare să i se dea un cocoş de pomană, că pe ceea lume cocoşul se face lumânare şi-l trezeşte”; în Banat, se jertfeşte un cocoş, iar capul lui se pune la unul din colţurile casei, iar din carnea lui se face o ciorbă şi se dă de mâncare maistorilor; nu există nici o legendă care să istorisească apariţia acestei păsări, deci nu este o pasăre de „gradul II”, provenită din metamorfoza altei fiinţe; deci el are de la început prestigiu sacral, se bucură de o existenţă plenară, de sine stătătoare, „datând” chiar de la începuturile firii; de altfel, este întâlnit în diverse istorioare, deoarece aşa cum broasca, prin urâţenia ei, provoacă râsul Maicii Domnului întristate, tot aşa şi cocoşul, prin povestirile lui, îl face pe Sfântul Simeon, stăpânul vânturilor, să râdă; chipul său este frecvent întâlnit în arta populară, pe ştergare şi ii, pe blide smălţuite, pe ulcioare şi butoiaşe, pe coamele caselor sau luând formă de jucării; în general, cocoşul conotează sensul de lumină. Având darul de a cânta în preajma miezului nopţii, moment de cumpănă, de confruntare a spiritelor bune cu cele rele, poporul l-a pus paznic la hotarul dintre forţele malefice şi cele benefice; după cântatul lui, spiritele necurate îşi pierd puterea, se ascund; cântecul cocoşului simbolizează trecerea momentului critic şi anunţă victoria Soarelui şi a luminii asupra nopţii, precum şi curăţirea spaţiului nocturn de forţele ostile omului; în basme, cocoşul este un personaj fantastic, cu forţe miraculoase: aduce bogăţii imense stăpânului, este sfătuitorul lui Făt-Frumos, avertizează pe Ileana Cosânzeana de venirea Zmeului sau a lui Făt-Frumos; are rol ritual: în ceremonialul nupţial, cocoşul fript este adus la masa cea mare şi simbolizează apropierea zorilor, moment când invitaţii trebuie să se ridice şi să plece acasă; la înmormântare este dat de pomană peste sicriu sau peste mormânt; se crede că atunci când cocoşul cântă pe pragul casei vin musafiri în vizită; cocoşul indică cel puţin trei momente ale nopţii: miezul nopţii, la primul cântat; trei ore înainte de ziuă, la al doilea cântat; şi crăpatul de ziuă, când cântă mai des şi când apune Găinuşa şi apare Luceafărul de dimineaţă. Românii calculează orele după cântarea cocoşilor; ei sunt cei dintâi vestitori ai luminii şi ca atare sunt şi cei mai mari şi mai neîmpăcaţi duşmani ai tuturor spiritelor necurate şi răutăcioase, care umblă noaptea şi comit o mulţime de fapte rele şi înspăimântătoare; când cântă cocoşul atunci dispar toate spiritele necurate şi toate nălucile; în Bucovina se crede că însuşi diavolul cel mai mare peste toate spiritele necurate, cum aude cocoşul cântând, îndată se face şi el nevăzut; de aceea, cocoşul se dă peste sălaşul mortului, pentru că el va anunţa sufletului trecerea orelor; va înspăimânta şi alunga, prin cântarea sa, pe diavoli, ca să nu se apropie de sufletul răposatului pentru care a fost dat de pomană; va ţine în pliscul său cumpenele de la vămile văzduhului şi nu va lăsa pe diavoli să facă vreun vicleşug; trecând sufletul prin foc, el va zbura peste foc, va stropi sufletul cu apă şi îl va răcori, ca să poată trece mai departe; dar se mai crede că dracii se ţin de cocoş, tocmai pentru că acesta îi trezeşte din somn şi nu-i lasă liniştiţi; cu toate acestea, dracii, cum aud cântecul de cocoş, îndată crapă; dereticând prin casă, măturând în aşteptarea copiilor care vin să colinde „cu semănatul” în dimineaţa Anului Nou, fetele adună gunoiul, îl duc în curte, îl pun peste movila de gunoi mai vechi şi, suindu-se cu picioarele pe el, stau şi ascultă şi dincotro aud cocoşii cântând, într-acolo cred ele că se vor mărita; în Muntenia se crede că atunci când cocoşii cântă seara devreme înseamnă că va fi timp frumos; în Bucovina se spune că, iarna, când cântă cocoşii foarte mult peste zi este semn că vremea se va înmoina şi va fi mai cald. Se crede că acei cocoşi care cântă de douăsprezece ori la miezul nopţii sunt năzdrăvani - Suceava; cocoşii cântă regulat la aceleaşi ore, pentru că numai ei aud toaca din cer - Tecuci; la construirea unei case noi, este bine să fie îngropat de viu un cocoş, în mijlocul locului pe care îl va ocupa construcţia, pentru că numai aşa nu se va apropia diavolul de ea - Suceava; nu se iese din casă până la întâiul cântat al cocoşilor dimineaţa, pentru că numai glasul cocoşului alungă din jur duhurile rele - Moldova; din ce parte a satului se aude cântat de cocoşi în dimineaţa de An Nou, în acea parte se va mărita fata din casă - Ţara Oltului; omul care taie cocoş să-i jumulească şi penele de la aripi, pentru că, dacă nu o face, se va bate cu el pe lumea cealaltă - Vâlcea; cocoşul de culoare neagră este aducător de bine la casa omului - Iaşi;Suceava; pentru a scăpa de puricii din casă, se taie un cocoş negru în Duminica Paştelui, iar cuţitul mânjit de sânge se înfige după uşă, puricii urmând să se strângă la acel cuţit - Mehedinţi; femeile să nu mănânce cap de cocoş, pentru că nasc apoi prunci malformaţi - Tecuci; nasc copii răi femeile care mănâncă inimă de cocoş - Teleorman; ziua va fi de bun augur, când cocoşii cântă de cu noapte şi până se luminează - Teleorman; când cântă seara este semn că în noaptea aceea tâlharii vor umbla prin sat - Suceava; când cântă cocoşul iarna spre seară este semn că va fi ger - Suceava; când cântă cocoşii de cu seară este semn că vremea se va strica - Dolj; dacă doi cocoşi se bat este semn de ceartă, aşa că este bine ca unul dintre ei să fie tăiat - Galaţi; când cântă cocoşul pe pragul casei este semn că va sosi veste fie de bine, fie de rău sau este semn că unul dintre stăpânii casei va muri curând - Vâlcea; casa la care cocoşul îi cântă pe prag va primi musafiri - Muntenia;Vaslui; Suceava; când cocoşul se suie pe poartă şi cântă, având capul îndreptat spre drum este semn că un membru al familiei va face un drum, dar, dacă este îndreptat spre casă capul cocoşului, înseamnă că vor sosi oaspeţi - Suceava; oricum, cântatul cocoşului pe pragul casei nu este de bun augur şi de aceea el trebuie gonit; dar, de se mută şi cântă de pe gardul gospodăriei, înseamnă că îşi laudă stăpânul, că om ca el nu există altul de bun ce este - Teleorman; când cântă cocoşii pe gard, este bine să se vadă în ce parte privesc ei, pentru că din acea direcţie vor sosi oaspeţi - Galaţi; sărăceşte cel care suflă pe beregata unui cocoş - Vâlcea; să nu se lase cocoş străin să intre în ogradă, fiindcă nu mai ies ouăle puse la clocit - Tecuci; să nu se dea cocoş de pomană peste groapă, pentru că se face mortul strigoi - Galaţi; se crede că este bântuită de nenorociri casa pe lângă care trăieşte un cocoş negru - Suceava; dar se crede şi că este bine, pentru că de locul unde a călcat cocoş negru nu se prinde nici un fel de vrajă - Suceava; confecţionat din tablă, cocoşul este amplasat la coama acoperişurilor caselor - Neamţ; dar se pun şi pereche, la un capăt de acoperiş se amplasează un cocoş, la celălalt capăt o găină, confecţionaţi din tablă sau lemn - Ialomiţa;Suceava; dacă într-o familie mor mereu copii, la cea mai apropiată naştere, se ia un cocoş, în cazul că pruncul este băiat, şi se îmbracă cu placenta în care s-a născut copilul, apoi se face o groapă în camera în care a avut loc travaliul mamei şi se îngroapă cocoşul acolo, după ce i s-a legat pliscul cu o aţă rezistentă, adăugându-se în groapă şi câteva boabe de tămâie albă şi neagră, sacrificiu însoţit şi de enumerarea părţilor corpului care sunt oferite spiritelor malefice, pentru ca voinţa lor de moarte să fie satisfăcută: „Dau cap pentru cap, ochi pentru ochi, gură pentru gură etc.” - Banat; când cântă înainte de miezul-nopţii, vremea se va înmoina - Suceava; dacă vor cânta după apusul soarelui, vremea se va schimba a doua zi - Teleorman; se va înmoina a doua zi, când cocoşii cântă de cu seară - Suceava; se îndreaptă vremea, când cocoşii cântă la culcare - Suceava; este semn de încălzire a vremii, când cântă cocoşii în timpul zilei - Suceava; când vor cânta cocoşii în pătul, este semn că vremea se va schimba - Iaşi; dacă, într-o zi de iarnă, cocoşii cântă necontenit sau cântă înainte de miezul nopţii este semn că vremea se va înmoina - Suceava; se îndreaptă vremea când cocoşii cântă la culcare - Suceava; se schimbă vremea, când cântă cocoşul la miezul zilei sau când se urcă în pătul seara devreme şi începe să cânte - Suceava; este semn de ploaie, când cocoşii cântă ziua - Suceava; când cocoşii umblă ziua cu cozile lăsate, este semn de ploaie - Teleorman. Când cântă cocoşii în afara vremii lor, în Maramureş se crede că ei vestesc vreme moale, adică vreme rea. În Sălaj, se crede că, dacă cocoşul cântă în noaptea înstelată, înseamnă că vin femei răufăcătoare, din satele vecine, să fure laptele vitelor; ele pot fi oprite din drumul lor, dacă se pun cărbuni luaţi din cuptor în prispa casei. În Teleorman, se crede că atunci când cocoşii cântă pe pragul casei vin neamurile în vizită. În zona Bârladului, atunci când cântă cocoşii mult se crede că va ploua. Ca simbol, cocoşul este vestitor al începutului de zi, al răsăritului. Apariţia cocoşului în ornamentica populară (în special, pe talerele din centrele Horezu şi Oboga), dar şi în arhitectura tradiţională, amplasat pe coama acoperişului, trebuie pusă în legătură cu conotaţiile lui simbolice, el fiind socotit un orologiu popular; fiind sacrificat şi capul aşezându-i-se la temelia noilor construcţii, cum se întâmplă în Banat şi Hunedoara, dar montat şi la coama caselor, demonstrează că această pasăre este un spirit tutelar, resimţit în mentalitatea tradiţională ca o prezenţă protectoare. Înseamnă veste sau supărare pentru cel care visează cântat de cocoş; este semn de veselie pentru cel căruia îi apare în vis un cocoş - Suceava. ] [3.5.2]
Cuc [ 1. În universul culturii tradiţionale româneşti, cucul se bucură de un prestigiu deosebit, fiind considerat o pasăre „sfântă”, „a bucuriei”, „plăcută lui Dumnezeu, „haiducă”; în consecinţă, „e păcat să-l omori, căci nu face rău nimănui; îţi seacă mâna, dacă-l omori”; fireşte, cucul nu este un demiurg, nu are rol cosmogonic; totuşi, prin cântecul său, el consfinţeşte şi păstrează ordinea firii, fiind ca şi cocoşul, un însemn al rânduielilor şi al ritmurilor eterne ale naturii; G. Coşbuc observa că „este un fapt curios că românului nu-i place cântecul ciocârliei, al privighetorii etc. şi nicăieri în poezia populară nu se vorbeşte despre aceste păsări cântăreţe; cântăreţi pentru români sunt numai cucul şi mierla, probabil pentru că numai acestea cântă prin păduri…şi nici o pasăre n-are cântec răsunător şi puternic cum are cucul; ciocârlia are cântec slab, privighetoarea cântă numai noaptea”; practic lucrurile stau altfel, deoarece cucul cântă numai primăvara şi numai în crengile proaspăt înfrunzite; de aceea, el a fost ipostaziat ca purtător al energiilor regeneratoare, o fiinţă care aduce puterile ce asigură renaşterea naturii şi care apoi dispare odată cu consumarea exploziei vegetale; conform credinţelor populare, cucul nu cântă la întâmplare, ci după un „program”, aflat în consonanţă cu marile cicluri ale naturii; el se face auzit la Bunavestire (25 martie, dată ce marchează, în calendarul tradiţional, începerea primăverii), când „i se dezleagă limba”, fie pentru că a mâncat din primii muguri, fie pentru că a cântat în poarta Raiului şi încetează să glăsuiască de Sânziene (24 iunie), ori de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie), momente care consfinţesc pragul dintre primăvară şi vară, creştere şi coacere, înverzire şi ofilire, când cucul „răguşeşte”, fie pentru că a mâncat boabe de cireş sau orz, fie pentru că a auzit şuieratul coasei; asociat deci primăverii, el preia atributele acesteia: putere, vitalitate, sănătate, promisiune a bogăţiei, elan tineresc; fiind un declanşator al renaşterii firii, cucul este şi un consacrator al ritmurilor şi etapelor specifice muncilor câmpului; textele folclorice lirice îl descriu ca pe o pasăre protectoare, care, prin prezenţa sa, consfinţeşte şi aşează sub o zodie benefică aratul şi, prin acesta, întreaga activitate a gospodarului; astfel, cântecul cucului îndeplineşte rolul unei urări, care anunţă şi consacră un eveniment, beneficiind deci de atribute augurale şi propiţiatorii; prin extensiune, cucul este considerat un „prevestitor de belşug” şi un „înmulţitor” al roadelor; în virtutea unor asemenea atribute, cucul este frecvent opus morţii şi întrupărilor ei; el se opune astfel corbului şi morţii, acestea încercând mereu „să schimbe glasurile” cu cucul, sau măcar să-l îngâne, să-i imite viersul sonor şi vesel; deci cucul şi corbul intră în antinomie, creând opoziţie între renaştere, binefacere şi bucuria vieţii cu stricăciunile provocate de moarte; deci cucul funcţionează ca un simbol al puterii naturii de a renaşte mereu, al vitalităţii şi tinereţii; cu toate astea, glasul său dispare odată cu venirea verii; deoarece deţine atributele şi puterile specifice unei păsări-mesager, cucul este frecvent utilizat ca un mediator între un tărâm cunoscut şi unul necunoscut, între aici şi dincolo; nu are însă valorile unei vieţuitoare psihopompe, din contră, el participă numai la un dialog, care are menirea să stabilească prăpastia dintre cei vii şi cei plecaţi pe drumul fără întoarcere; în cântecele funerare, cucul, ca mediator între lumi, poartă veştile dintr-un tărâm în altul, dar nu permite trecerea protagonistului peste vămile hărăzite; în doine, el nu este numai un aducător de „informaţii”, ci şi un declanşator al plecării şi un însoţitor (temporar sau permanent) al celui ce se îndreaptă spre lumile străine; în cântecele epice, se comportă ca o pasăre-ghid, conducând eroina peste hotarele care separă lumea necunoscută de cea cunoscută; cucul şi turturica reprezintă, în sistemul de simboluri, două imagini antinomice: cucul conotează iubirea nestatornică, în timp ce a doua întrupează „văduvia castă”; în schimb, asocierea cucului cu ciocârlia apare ca o alegorie a iubirii neîmplinite, a suferinţei cauzată de plecarea fiinţei dragi; relaţia dintre cuc şi mierlă permite o ipostaziere mai largă: prin ambiguitatea ei (cele două păsări se aseamănă ca penaj şi mărime) generează valori emblematice, care exprimă şi codifică situaţii dramatice ale existenţei umane de zi cu zi; pot fi frate şi soră, văr şi vară, sau soţ şi soţie, peţitor şi peţită; în prima ipostază, fratele îşi întreabă sora ce boală are, în a doua, cucul preia atributele de nestatornicie şi indiferenţă, iar mierla este victimă, având grijă de copiii cucului; cucul mascul nu trăieşte împreună cu femela decât foarte puţin şi în mod „tainic”; de asemenea, aceasta nu cloceşte ouăle, ci le depune în cuibul altor păsări (mierlă, graur, măcăleandru, presură), care îngrijesc şi cresc puii cucului; de aici, naşterea atâtor credinţe şi imagini folclorice menite să-l ipostazieze în arhetip comportamental, ca simbol al infidelităţii, egoismului, înşelătoriei; „Când auzi cucul întâi şi nu vei fi mâncat, te spurcă şi cucăi toată vara”; „Dacă te spurcă cucul, e rău de pagubă”; conform unor credinţe larg răspândite, cucul are puterea de a profeţi mersul vieţii, numărul de ani care vor trece până la un anumit eveniment, norocul sau nenorocul oamenilor, bogăţia sau sărăcia, împlinirea erotică sau singurătatea, sănătatea sau moartea; funcţia oraculară derivă din virtuţile augurale specifice cântecului (ori manifestărilor) tuturor păsărilor migratoare, pentru că ele venind primăvara, consfinţind acest început, au puterea de a vesti rânduiala lucrurilor şi (chiar) de a aşeza evenimentele într-o anumită matcă; din perspectiva culturii populare, traiul şi destinul cucului sunt sinonime cu ideea de singurătate, de neîmplinire şi precaritate; fără a anunţa un eveniment anume, cântecul cucului circumscrie o anumită situaţie de viaţă sau chiar o anume condiţie umană, marcată, de obicei, de pecetea eşecului şi a suferinţei; în aceste cazuri, pasărea nu vesteşte, ci impune o sentinţă existenţială, declanşând uneori, prin însăşi prezenţa ei, o succesiune de întâmplări nefericite; cu alte cuvinte, cucul nu anunţă ceva situat în afara lui, ci asimilează omul în modul lui de a vieţui; între toate vieţuitoarele, cucul beneficiază şi de cel mai bogat corpus de legende, încetarea bruscă, la începutul verii, a cântecului acestei păsări a fost pusă în legătură cu acea zi consacrată şi acel patron eponim care se aflau, din perspectiva calendarului tradiţional, cel mai aproape de acest eveniment; în consecinţă, legendele atrag în ţesătura lor narativă figura Sfântului Petru, care determină pedeapsa acestuia, pentru că fură caii, vitele şi chiar şi cheile Raiului aflate în posesia sfântului; în obiceiurile populare, cucul este invocat în două contexte: „Răscucitul” şi „Jocul cucilor”: primul obicei are ca scop apărarea manei oilor şi vacilor şi se bazează pe respectarea glasului apotropaic al acestei păsări; cea de a doua datină se practică primăvara, la Lăsata secului, şi cuprinde o înscenare rituală: deghizarea în „cuci”, jocul măştilor, simulacrul unei nunţi, lovirea sătenilor cu beţe sau bice (şi multe alte gesturi cu virtuţi magice, menite să asigure sănătatea şi puterea), ruperea şi distrugerea măştilor; prin intermediul măştii, cucul alungă, cu zgomotul clopotului, spiritele rele, iar atingerea cu opinca ori prin arderea fulgilor din glugă alungă boala. Legendele afirmă că animalele şi păsările s-ar fi născut, prin metamorfozare, din oameni; cucul din femeie, câinele din bărbat, lupul din boieri, cocostârcul din oameni care s-au înrăit. În povestiri populare, cucul apare antropomorfizat: argat, slugă, tâlhar, haiduc, părinte, soţ, amant etc.; Sfântul Petru blestemă pe Cucu (tâlhar de cai) să se prefacă în pasăre neagră, să fie cobe rea şi singur să-şi spună numele; de atunci, hoţul Cucu a rămas pasăre neagră şi blestemată şi când „ţi-a cânta în spate, pe casă ori în curte, moarte înseamnă”; primul cântat al cucului este întâmpinat prin cuvinte care invocă sănătatea, fericirea, norocul şi avuţia: „Mulţi ani buni, cu sănătate/Şi noroc să am la toate,/Să fiu orişicând voios,/Fericit şi bucuros!”; la auzul primului cântec al cucului, toţi oamenii trebuie să fie veseli, curat îmbrăcaţi, bine mâncaţi şi cu bani în buzunar; încetatul cântecului cucului la Sânziene indică vremea cositului, întrucât el „părăseşte ţara şi se duce de îndată ce aude bătutul şi fâşâitul coasei”; dar încetatul cântecului înainte de Sânziene poate să fie semn că vara debutează întâi cu căldură şi apoi va fi secetoasă; supremul simbol al cucului este scurgerea neîntreruptă a timpului şi repetarea anuală a scenariului din ciclul vieţii; de aceea, el are tainice legături cu viaţa omului; în cântecele de dor şi jale el este o sursă de inspiraţie melancolică. Cucul, conform credinţelor tradiţionale româneşti, este o pasăre misterioasă care are tainice legături cu soarta omului; când este auzit prima dată primăvara cântând, meneşte totdeauna de bine, dacă răsună în dreapta sau în faţa celui care îl aude, dar meneşte de rău sau chiar de moarte, dacă răsună în stânga sau în spate - Suceava; în Muntenia, Moldova şi Bucovina, se crede că prezice de rău dacă glăsuieşte de pe vârful casei, înaintea sau în apropierea acesteia, precum şi de pe o fântână, de pe o claie de fân sau otavă, de pe toaca din clopotniţă şi de pe crucile din cimitir sau sus, de pe o moară. Se spune că, la origine, erau doi băieţi pe lângă Sfântul Petru, dar, pentru că s-au apucat să taie un bou şi l-au mâncat, au fost blestemaţi şi prefăcuţi în cuci - Vaslui; se crede că, de la Sânziene (Drăgaica, 24 iunie) şi până la Bunavestire (25 martie), cucii se prefac în ulii şi redevin cuci abia după 25 martie - Suceava; se mai crede că numai până la Sânziene cântă cucul, fiindcă după aceea mănâncă cireşe, vişine şi seminţe de orz, din care cauză răguşeşte - Suceava; în alte legende, ni se narează că băieţii i-au furat calul Sfântului Petru, iar acesta încearcă să-i prindă şi de aceea cucii cântă doar până la ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie) - Buzău; în general, se crede că ar fi fiinţe omeneşti fermecate - Suceava; semnalarea prezenţei cucului primăvara trebuie salutată cu multă bucurie, rostindu-se totodată: „Sănătate, viaţă nouă şi la mulţi ani!”, făcându-se concomitent semnul crucii - Ialomiţa;Galaţi;Neamţ;Vaslui;Iaşi; se crede că este spurcat din clipa în care cineva aude, pe nemâncate, primăvara, pentru prima dată, cântecul cucului, motiv pentru care îi va mirosi gura toată vara - Muntenia;Teleorman;Ilfov; sau va deveni un om păgubos în tot ceea ce face - Vâlcea;Argeş;Vaslui; de aceea este bine ca omul să ia ceva în gură, de dimineaţă, măcar puţină sare - Dolj; când este auzit primăvara, pentru prima dată, omul să aibă bani în buzunar, ca să îi aibă şi peste tot anul - Galaţi;Suceava; de câte ori cântă cucul, când este auzit pentru prima oară, atâţia ani va trăi cel ce îl ascultă - Ilfov;Ialomiţa;Suceava; fetele şi flăcăii cred că pasărea le dă răspunsul, cu cântecul ei, asupra numărului de ani pe care trebuie să-i treacă până la căsătorie, dar, dacă pasărea tace, înseamnă că fericitul eveniment se va petrece în acel an - Suceava; nu va fi bine pentru acela căruia îi cântă cucul din partea stângă - Moldova;Galaţi;Iaşi;Suceava; dar îi va merge bine, dacă îi cântă cucul din partea dreaptă - Galaţi;Suceava; tot bine îi va merge şi aceluia căruia îi cântă cucul din faţă - Moldova;Iaşi;Suceava; dacă omul, care a auzit pentru prima dată cântecul cucului, este bolnav de ceva, bolnav va fi de-a lungul întregului an - Suceava; când este văzut pentru prima oară primăvara, dacă stă cucul aşezat pe o creangă verde, omul va fi sănătos peste an, dacă stă pe o creangă uscată, va fi bolnav, iar, dacă stă pe pământ, în acel loc va avea de pătimit unele neplăceri - Suceava; când cucul cântă în apropiere de casa în care se află un bolnav sau în grădina acestuia, acel om nu va mai trăi mult - Suceava; va muri sigur în acel an omul care vede cucul stând pe un lemn putregăit - Suceava; creanga, pe care stă cucul, să fie luată şi purtată în sân, pentru ca purtătorul ei să fie ascultat de ceilalţi oameni, cum este ascultat cucul - Dolj; sau se ia creanga, pentru că ea este bună de făcut descântece de dragoste - Argeş; sau se pune de către fete în apa pe care o folosesc la spălat, ca să fie plăcute flăcăilor - Suceava; se ia craca şi, împreună cu puţină sare, este folosită la făcutul farmecelor de dragoste - Vâlcea; tot la farmecele de dragoste sunt folosite picioarele, limba şi penele cucului - Iaşi; este semn de moarte, când cântă cucul aproape de casă - Galaţi; sau se va muta familia din acea casă - Suceava; în cazul că se va auzi glas de cuc şi după Sânziene sau pe timp de noapte, înseamnă că va urma un an de foamete şi războaie - Suceava; dar se mai crede şi că va fi un an îmbelşugat, dacă este auzit cântecul cucului noaptea - Suceava; îi mor părinţii sau se prăpădesc din vitele celui care omoară ori împuşcă un cuc - Suceava; dar, ca vorba omului să aibă trecere printre semenii săi, este indicat să se împuşte un cuc, înainte de Sânziene, să fie fript şi mâncat, fără pâine şi sare, iar capul să fie purtat permanent cu sine - Suceava; ca să placă feciorilor, fetele să poarte cu ele un cap de cuc - Suceava; se crede că grăsimea de cuc vindecă durerile de inimă - Suceava; este semn că va ploua, când cucul cântă seara - Argeş. În Maramureş, se crede că atunci când se aude prima dată cucul, este bine ca omul să aibă în buzunar bani şi, scuturându-i, să zică: „Bani, cucule, bani,/Pe câţi bolovani;/Ţie frunza şi iarba,/Mie bani toată vara;/Ţie frunze şi codru,/Mie bani cu felderu;/Ţie frunza cea de tei,/Mie plin jăbu de lei!”; dacă omul este surprins fără bani la el, nu va avea toată vara; pasărea cântă până când vede primul snop de bucate pe câmp, după care se face uliu; copiii şi tinerii cred că pasărea le ghiceşte vârsta sau că peste atâţi ani se vor mărita fetele câte glasuri cântă cucul o dată. În Bucovina, se crede că atunci când cântă cucul pe un măr din grădină este semn că un membru al familiei din acea casă. În textele folclorice, cucul este mesager al dragostei, purtând vorba către mândra, la fel cum fac şi rândunelele, dar într-un grad mai mic; este considerată şi ca vietate oraculară, prezenţa lui fiind obsedantă în toată creaţia populară; este vestitor al primăverii, dar şi pasăre misterioasă, care cunoaşte destinele omului şi are puterea de a-i determina soarta; dar este şi imaginea omului înstrăinat şi dezrădăcinat, pentru că el nu-şi face cuib niciodată, femela lui fiind însoţită pentru o foarte scurtă perioadă, la împerechere, depunându-şi ouăle în alte cuiburi; din cauza nestatorniciei sale, el este şi întruchiparea dragostei senzuale şi nestatornice, fiind în acelaşi timp ipostazierea dorului, sub formula dorului-cuc. Va auzi vorbe rele cel care visează cuc cântând - Suceava. 2. Motiv ornamental foarte frecvent în decorativismul tradițional românesc din pricina încărcăturii simbolice pe care o înmagazinează această pasăre. ] [3.5.3]
Curcan [ Se crede că, dacă se pun în borş „mărgelele” de la curcan, femeia care o face nu va avea noroc la curci - Galaţi. Îşi va zidi casă cel care visează curcan umflându-se în pene - Suceava. Motivul decorativ care preia desenul curcanului apare destul de rar în ornamentica tradițională românească. ] [3.5.4]
Lebădă [ Gen de păsări acvatice din ordinul anzeriformelor, mai mari decât gâsca, cu pene albe sau negre, cu gâtul lung și arcuit (Cygnus); legendele spun că lebăda s-ar fi ivit dintr-o fată mândră, pe care Demiurgul ar fi pedepsit-o şi ar fi prefăcut-o în pasăre, pentru comportamentul ei nesocial; în general, conotează puţine şi palide semnificaţii funerare; apariţia ei în vis înseamnă semeţie, mândrie şi uneori ceva foloase în urma acţiunilor întreprinse - Suceava. ] [3.5.5]
Nagâţ [ Motiv decorativ avimorf care preia imaginea păsării migratoare de baltă, de mărimea unui porumbel, de culoare neagră-verzuie pe spate, albă pe pântece și cu moț negru în creștet; numită și „ciovlică” (Vanellus vanellus). ] [3.5.6]
Pasăre [ Nume dat vertebratelor ovipare, cu corpul acoperit cu pene și cu aripi (pentru zbor); motiv decorativ care preia desenul sau forma unor păsări, cele mai frecvente fiind cocoșul și cucul. ] [3.5.7]
Pasăre de baltă [ Păsări migratoare sau nu care trăiesc în preajma suprafețelor de apă stătătoare sau cu curgere lentă și care se hrănesc obișnuit cu pește (iazuri, bălți, lacuri, delte etc.) cum ar fi nagâții, pelicanii, pescărușii etc.; motiv decorativ care preia imaginea acestor vietăți. ] [3.5.8]
Păun [ Motiv decorativ care preia fie conturul păsării (masculului) în întregime, dar cu coada desfăcută, fie numai pana (penele) păsării, ca simbol al mândriei, al făloșeniei, al frumuseții masculine; v. Coadă de păun. ] [3.5.9]
Porumbel [ Motiv decorativ care copiază desenul porumbelului cu aripile desfăcute (în zbor), de obicei de culoare albă; conform unei legende, porumbeii s-ar fi născut din intestinele Sfântului Apostol Petru, care suferea totdeauna de foame şi se plângea mereu din această pricină, drept pentru care Dumnezeu i-a scos maţele şi i le-a aruncat pe un pom, de unde au devenit păsările flămânde care sunt porumbeii, condamnaţi astfel să nu-şi satisfacă niciodată foamea; este una dintre cele mai bine conturate reprezentări ambivalente, comparabile doar cu imaginea calului, pendulând permanent între benefic şi malefic, pur şi impur, augural şi cobitor; este în acelaşi timp pasăre plăcută lui Dumnezeu, curată, blândă şi nevinovată, de ea nu se prinde nici un fel de vrajă sau farmec şi, din această cauză, este păcat să fie omorâtă, dar totodată cobeşte moartea, nenorocirea sau boala celui care îl creşte pe lângă casă, fiind în general semn al sărăciei şi pagubei; în acelaşi timp, porumbelul este şi emblemă a îndrăgostiţilor; fiind o pasăre fecundă devine şi simbol al elanului erotic, conotând valori ca fidelitatea, iubirea curată, fertilitatea, ca ipostaze curente ale perechii de îndrăgostiţi; pe linie creştină, porumbelul simbolizează Sfântul Duh, dar înţeles tot ca o pasăre a dragostei prin excelenţă, pentru că ea face parte dintr-un complex de semnificaţii complementare: porumbeii în stoluri mari sunt asemănători norilor, ei umbrind soarele şi pământul, aidoma Sfântului Duh care tutelează peste toată firea; norul fecundează cu ploaia sa pământul, conducând la următoarele serii simbolice paralele: porumbel-nor-fecunditate-juni (care reprezintă principiul dragostei); Sfântul Duh-nor- fecunditate-botez-busuiocul preotului-stropitul cu apă sfinţită a oamenilor, vitelor, semănăturilor; când imaginea porumbelului apare în colinde, el simbolizează Sfântul Duh; porumbeii sunt consideraţi ca şi junii (porumbeii=feciori; porumbiţele=fete), iar, într-o colindă din Ţara Oltului, ni se narează că ei sunt primiţi în casă precum produsul agricol cel mai de preţ, grâul, care, fiind vânturat, este curat; în oraţiile de nuntă, porumbiţa o reprezintă pe mireasă, urmărită în zborul ei de către colăcerii mirelui; în lirica de dragoste, perechea de porumbei, ca şi pomii înfloriţi, simbolizează pe cei doi tineri îndrăgostiţi; dar porumbeii întruchipează şi ceea ce este negativ şi împotriva lor trebuie dusă o adevărată luptă - Bacău; hulubii nu sunt buni la casa omului, fiindcă ei iau toată dragostea dintre soţi şi până la urmă îi desparte; dar carnea porumbelului consumată devine leac împotriva singurătăţii, pentru că ea stârneşte dragostea cuiva; în basme, porumbelul este un animal-mesager, conducând eroul spre tărâmurile fermecate, purtând veştile dintr-o lume în alta, pătrunzând în locuri inaccesibile şi îndeplinind şi alte numeroase munci diferite; sau este metamorfozarea unui erou divin, fiind uneori mesager al lui Dumnezeu, vestind primul că dincolo de ape este pământ, sau ajută alte vieţuitoare, din postură divină, la facerea lumii; este o pasăre-mesager, dar nu este niciodată o pasăre funebră, precum este corbul, veştile pe care le aduce sunt de bun augur, chiar şi în contexte ceremoniale în care nota dominantă este moartea; în unele texte folclorice, porumbelul este atestat ca pasărea-suflet, adică acea întruchipare executată din lemn, care este aşezată în vârful crucilor şi al unor însemne de mormânt, denumită local porumb şi porumbel, având penajul colorat, spre coada răsfirată, în tonuri vineţii; dacă un om moare fără lumânare, se prind doi porumbei, cărora li se pun între aripi câte o lumânare şi li se dă drumul să zboare, în credinţa ei vor duce lumină mortului - Banat; important este că porumbelul nu se pune la mormântul fetelor, ci doar la cel al tinerilor necăsătoriţi, nelumiţi, preluând astfel funcţia de mediator între lumea de aici şi cea de dincolo, precum funcţie asemănătoare o are şi bradul de înmormântare; cu această semnificaţie, porumbelul apare şi pe scoarţele ţărăneşti, pe alte ţesături de interior, pe ceramica populară, în contexte simbolice vădit psihopompe, fiind o reprezentare a sufletului care se întrupează compensatoriu, ca să-i viziteze pe cei rămaşi în viaţă; dar şi pentru a-l înlocui pe cel decedat, astfel că porumbelul poate să-i ducă celui mort, în lumea de dincolo, împărtăşania pe care i-o încredinţează preotul; tot la nivel metaforic, ceata de colindători este simbolizată de ceata de porumbei, care se aşează pe acoperişul casei gospodarului, de unde îi laudă hărnicia şi belşugul, sau peţesc tânăra nemăritată, sau urcă spre ceruri, pentru a transmite lui Dumnezeu rugăminţile gazdei colindate; în Vâlcea, se crede că, la casa unde se înmulţesc şi unde sălăşluiesc porumbei va rămâne totul pustiu, că acolo va veni sărăcia şi alte nenorociri, sau pur şi simplu oamenii se feresc să-i crească, pentru că ei sunt aducători de boală, în special a unor boli de plămâni, ultima credinţă fiind atestată şi în Muntenia; când mireasa pleacă la biserică pentru cununie, să se uite spre răsărit şi să spună: un porumbel şi o porumbiţă, adică să aducă pe lume ulterior un băiat şi o fată - Muntenia; este semn bun pentru acela căruia îi iese în cale un porumbel - Dolj; Teleorman;Prahova;Ialomiţa;Constanţa;Neamţ;Botoşani; porumbelul la casa omului este semn de bine, dar unii consideră că este şi aducător de necazuri - Neamţ;Suceava; imaginea lui apare amplasată frecvent, cu rol de giruetă, la coamele caselor, sau pictat pe firmele de la hanuri şi birturi - Dolj;Ialomiţa;Tecuci;Constanţa; se crede că hulubii sunt atât de curaţi, încât de ei nu se prinde nici un fel de farmece sau vrăji - Bucovina; cine are porumbei în curte să nu vorbească despre ei în timpul mesei, pentru că fug şi nu se mai întorc - Moldova; se crede că este bine ca tinerii ce se iubesc să mănânce împreună inimă de porumbel, pentru a trăi fericiţi ca hulubii - Tecuci; se vor îndrăgi din nou cei certaţi vremelnic, dacă li se dă să bea apă din vasul din care obişnuit beau porumbeii - Transilvania; dar, în acelaşi timp, se crede că nu este bine să creşti hulubi în casă, pentru că ei trag a sărăcie - Suceava; şi nici să fie înmulţiţi în casă, pentru că aduc pagubă - Muntenia; să nu se mănânce cap de porumbel, pentru că acela ce o face se poate îmbolnăvi de plămâni - Teleorman; dacă le merge bine porumbeilor de pe lângă o casă, atunci fetele din acea familie nu vor avea noroc - Bucovina; când gânguresc îndelung hulubii, este semn de ploaie - Suceava; visarea unui porumbel ucis semnifică moartea unui prieten; cel ce visează că prinde un porumbel înseamnă că se va căsători, sau va fi invitat la o căsătorie, sau la o întâlnire cu un prieten; cine visează că are porumbei să se aştepte la musafiri şi tot la musafiri să se aştepte şi cine visează porumbei de dimensiuni mari; cine visează porumbei sălbatici să se aştepte la răutăţi din partea unor femei - Suceava. ] [3.5.10]
Pupăză [ Pupăza apare pe ștergarele de pe Valea Prahovei, bătrânele chestionate afirmând că aceasta ar aduce noroc, deoarece își face cuibul din tot felul de murdării (excremente, din care cauză penajul ei degajă un puternic miros neplăcut); iar când se visează excremente sau se calcă în murdărie de câine, se spune că aceasta înseamnă că omul respectiv va avea noroc. ] [3.5.11]
Struţ [ Buchet de flori, mănunchi de pene (de struț) purtat ca podoabă la pălărie; în Transilvania, este și denumirea unui colac (cozonac) împletit (din germ. strauss); există și motive decorative (șir de struți) amplasate la capetele unor ștergare confecționate în Dobrogea, dar motivul este rar. ] [3.5.12]
Collapse <b>Motive decorative diverse</b> [ Motive decorative care nu pot fi încadrate într-o categorie bine delimitată (antropomorfă, zoomorfă, fitomorfă etc.). ] [3.6]Motive decorative diverse [ Motive decorative care nu pot fi încadrate într-o categorie bine delimitată (antropomorfă, zoomorfă, fitomorfă etc.). ] [3.6]
Calea rătăcită [ Motiv ornamental de foarte veche tradiţie, caracterizat printr-o linie sinuoasă, uneori compusă din volute sau spirale dispuse consecutiv sau secvenţial, simbolizând eternitatea, nemurirea; îl regăsim pe toate obiectele decorate şi în toate zonele etno-folclorice, pe elemente de arhitectură populară, ceramică, ţesături şi cusături, piese din piele şi os, feronerie, obiecte de uz gospodăresc, unelte şi ustensile, ouă încondeiate, obiecte de cult religios etc.; ca simbol, trebuie pusă în legătură cu semnificațiile pe care le conțin „spirala” și „labirintul”. ] [3.6.1]
Cârja ciobanului [ Motiv decorativ care preia forma toiagului cu partea de sus încovoiată pe care se sprijină ciobanii când merg. ] [3.6.2]
Cârligul ciobanului [ Cârligul ciobanului, numit și cață, este o unealtă din lemn, în fapt un băț lung îndoit la un capăt, cu ajutorul căruia ciobanii prind oile de câte un picior; motiv decorativ care preia forma acestei unelte. ] [3.6.3]
Cleştii racului [ Motiv decorativ care preia forma cleștilor racului (a picioarelor anterioare ale racului). ] [3.6.4]
Coadă de păun [ Motiv decorativ care preia forma (și cromatica) de la coada păunului; se crede că necuratul ia adesea chipul păunului, din care cauză păuniţa îşi ascunde ouăle, fiindu-i teamă ca el să nu le vadă şi „să le spurce“; din pricina penajului său, păunul simbolizează măreţia şi frumuseţea, în colinde fiind chiar simbolul bărbatului frumos; în descântecele populare, penele păunului pot alunga răul şi readuce lumina soarelui; în vrăjile „de frumuseţe“, fata îşi pune în păr o pană de păun, în credinţa că aceasta îi va aduce o înfăţişare plăcută şi atrăgătoare; pana sau penele păunului, prinse la pălăria flăcăilor, au nu doar funcţie decorativă, ci şi rosturi magice, în sensul că pana „cu o mie de ochi“ reprezintă un fel de talisman, destinat să ferească făptura posesorului de „ochiul rău“ şi totodată să atragă atenţia iubitei; în cântecul liric popular din Ardeal, apare sub diminutivul „păunaş“, reprezentând pe flăcăul îmbrăcat în haine de sărbătoare; pe linia unui simbolism solar, credinţele subliniază prezenţa păunului ca pasăre multicoloră şi benefică, implicată în riturile de prosperitate, fertilitate şi nemurire; pe unele obiecte, păunul apare asociat cu „arborele vieţii“ astfel: doi păuni sau un păun şi o păuniţă sunt dispuşi simetric, de o parte şi de cealaltă a arborelui cosmic, simbolizând în acest fel unitatea ce stă la baza tuturor formelor de manifestare a vieţii; păunul posedă deci semnificaţii benefice şi malefice, dovadă fiind credinţa conform căreia este bine să-l ai la casă - Neamţ, sau este de rău augur şi nu trebuie crescut pe lângă gospodăria omului - Suceava; glasul său urât anunţă vreme ploioasă - Bucovina; cine aude, în vis, strigăt de păun înseamnă că va fi chemat de un superior al său, iar dacă, în vis, se zăreşte un păun este semn că propria mândrie (orgoliul) îi va determina deciziile - Suceava. ] [3.6.5]
Coada rândunicii [ Motiv decorativ care preia desenul (forma) cozii de rândunică. ] [3.6.6]
Colţii porcului [ Motiv decorativ care preia forma colților de la porcii mistreți. ] [3.6.7]
Copita calului [ ] [3.6.8]
Creasta cocoşului [ v. Cocoș; motiv decorativ care preia forma crestei cocoșului, mai ales a părții superioare a acesteia. ] [3.6.9]
Decor în tablă [ v. Decor amplasat în table. ] [3.6.10]
Decor in table [ v. Decor amplasat în table. ] [3.6.11]
Desaga popii [ Desagii-popii - plantă care produce tuberculi comestibili (Orchis moris); motiv decorativ care imită forma acestei plante. ] [3.6.12]
Fierul plugului [ Motiv decorativ care preia desenul cormanei plugului (cormană - parte a plugului care desparte și răstoarnă brazdele; din ung. kormany). ] [3.6.13]
Floarea paştelui [ Motiv decorativ asemănător florii-paștelui - plantă erbacee care face o singură floare albă sau roz (Anemona nemorosa). ] [3.6.14]
Funie [ Funie răsucită - torsadă: motiv decorativ de forma unei frânghii răsucite, întâlnită cu deosebire la porțile maramureșene și gorjene și la bisericile din lemn din aceleași zone. ] [3.6.15]
Ghirlandă [ Element decorativ având forma unei împletituri de flori sau de frunze înlănțuite (sau de amândouă, alternativ). ] [3.6.16]
Hieruvim [ Corect HERUVIM; Înger care urmează ierarhic după arhangheli, precum și reprezentarea simbolic-picturală a unui astfel de înger (în pictura bisericească). ] [3.6.17]
Laba gâştii [ Notiv decorativ care preia doar conturul urmei lăsate de laba gâștei, de unde și denumirea acestuia. Bobocii de gâscă, după ieşirea din ouă, se scot afară din casă numai după trei zile şi numai după ce au fost stropiţi cu chinovar (sulfură de mercur, de culoare roşie, folosită drept colorant sau medicament), pentru a nu fi deocheaţi - Tecuci; gâsca de culoare albă este privită ca o sfântă - Suceava; când copilul mic începe să facă eforturi de a se ridica pe verticală, i se dă mai întâi cu o pană de gâscă peste picioare, ca să fie uşor ca pana - Dolj; când gâştele, toamna, zboară drept în sus, fără să se mai întoarcă la casa de unde au plecat, este semn că norocul de la acea casă s-a dus şi nu se va mai întoarce - Suceava; este semn de an bogat în roade, când se văd toamna multe gâşte sălbatice - Ialomiţa; este semn de ploaie, când gâştele bat cu aripile în pământ - Suceava; este semn că vremea se va înmoina, când gâştele fac ca şi cum s-ar scălda - Iaşi. Despre gâsca dată de pomană se crede că ducându-se la apă, după ce se scaldă, vine înapoi cu penele de pe aripi pline de apă şi astfel stropeşte sufletul foarte însetat al răposatului şi îl răcoreşte - Bucovina. Semn că vremea va deveni ploioasă este comportamentul neliniştit al gâştelor, care îşi înalţă şi îşi scutură aripile, sar şi ies din apă în mod repetat, sau merg pe uscat şi se întorc brusc din drum - Bucovina. Laba gâştei, ca ornament pe ouăle încondeiate, semnifică ceartă. Este semn de noroc pentru cine visează gâşte la casa lui; are o familie unită cel care se visează hrănind gâşte; pe cel care se visează văzând gâşte îl aşteaptă o adunare de femei; iar când le visează zburând înseamnă că va întâlni oameni care nu-i vor fi de nici un folos; dacă se visează auzind glas de gâşte este semn că va auzi în curând vorbe deşarte; este semn de iarnă bogată în zăpadă sau prevestire de bine pentru cel care visează gâşte albe - Suceava. ] [3.6.18]
Mănăstire [ Motiv decorativ arhitectural, întâlnit cu precădere pe obiectele care sunt destinate „îmbrăcării” unor edificii de cult; este prezent mai ales pe piese textile și pe ceramică. ] [3.6.19]
Morişcă [ Motiv decorativ care preia doar desenul aripilor de la morile de vânt, deoarece acestea pot fi realizate și integrate mai ușor în caracteristica geometrică a decorativismului românesc. ] [3.6.20]
Motivul frânghiei răsucite [ v. Funie. ] [3.6.21]
Ochiul boului [ Motiv decorativ care preia imaginea și cromatica plantelor cu același nume; ochiul-boului este numele mai multor plante din familia compozitelor, cu flori mari albe sau viu colorate (margaretă). ] [3.6.22]
Păianjen [ Legenda spune că, la început, păianjenul şi albina erau frate şi soră; fiind nevoiaşi, ei au plecat din casa părintească, pentru a-şi câştiga singuri pâinea; băiatul s-a angajat ucenic la un ţesător, iar fata a ajuns să lucreze la zidari, cărând piatră pentru construcţii; după un timp, mama lor s-a îmbolnăvit şi a trimis pe cineva să-i cheme; fata a alergat într-un suflet la căpătâiul mamei, în timp ce băiatul a refuzat să vină, spunând că este prea ocupat cu ţesutul şi nu poate pierde vremea, ceea ce a făcut să atragă blestemul mamei, fata făcându-se albină, iar băiatul păianjen; de atunci, păianjenul trăieşte singur, fără fraţi, fără surori şi fără familie; el fuge de lumină, îşi ţese pânza în locuri întunecoase şi este mereu posomorât şi supărat, iar oamenii îl urgisesc, îi strică pânza şi îl omoară; albina însă este veselă, zboară de pe o floare pe alta şi trăieşte cu părinţii, cu fraţii şi surorile împreună, iar oamenii o iubesc, fiindcă ea împarte cu toţii mierea pe care o adună; casa îi este fagurul cel galben ca soarele, iar din ceara albinelor oamenii fac lumânările care se aprind în ceasul morţii; o altă legendă spune că păianjenul este rău şi că el trebuie omorât, pentru că Dumnezeu, când a urzit lumea, a făcut pe Sfântul Soare, ca oamenii să aibă lumină; păianjenul însă s-a apucat şi a urzit pânză pe sus, pe copaci, pentru ca oamenii să nu mai vadă şi astfel să nu mai fie lume; atunci Dumnezeu a făcut vântul, fiindcă până atunci nu fusese vânt, ca să rupă pânza lui, să o cureţe pe unde există şi astfel vântul a scăpat omenirea de lucrarea rea a păianjenului; deci primul rost al acestei stihii, care este vântul a fost să scoată lumea de sub imperiul întunericului şi al fricii; pentru că vântul primordial a distrus prima pânză a păianjenului, de atunci mereu boarea de vânt trebuie să frângă toate pânzele păianjenului, fie ele cât de mici şi neînsemnate. Se spune că diavolul s-a transformat în păianjen, a intrat sub copita calului Sfântului Sisoe (Cel Mare, părinte al bisericii creştin-ortodoxe, prăznuit pe data de 6 iunie), când acesta se ducea la sora sa, Meliţa, iar, după ce sfântul a adormit la casa acesteia, i-a furat copilul femeii, drept pentru care sfântul l-a afurisit şi astfel, de atunci, păianjenul este o vietate necurată, spurcată, de care omul trebuie să se ferească - Ţara Oltului; în toate zonele etno-folclorice, se crede că Dumnezeu iartă din păcatele celui care omoară un păianjen; prevesteşte moartea omului bolnav, dacă peste acesta coboară un păianjen - Galaţi; dacă înaintea cuiva se lasă un păianjen este semn că acela va auzi o veste - Suceava; tot primirea unei veşti înseamnă şi când se lasă pe mâini, pe gât sau pe faţă - Suceava; dar este semn că va avea oaspeţi cel în faţa căruia coboară un păianjen - Teleorman;Ilfov;Prahova;Galaţi;Suceava; când se coboară în casă este semn că va sosi în curând o rudă - Suceava; când se coboară pe firul său un păianjen cu picioarele albe este semn că va veni în casă o rudă apropiată, iar dacă va avea picioarele negre este semn că va sosi în casă un bun prieten - Muntenia; când se coboară un păianjen de mici dimensiuni prin faţa cuiva înseamnă că aceluia îi va veni în ospeţie o rudă - Maramureş;Suceava; fiind considerată o fiinţă spurcată, un om este iertat de tot atâtea păcate câţi păienjeni omoară - Teleorman; sau sunt iertate şapte păcate pentru fiecare păianjen omorât - Suceava; sunt iertate şapte păcate pentru omorârea unui păianjen mare, dar numai trei dacă este omorât unul mic - Muntenia; dacă un păianjen nu este omorât, omul se încarcă el cu şapte păcate, pentru că păianjenul ţese mai mult decât Maica Domnului - Vâlcea;Suceava; se crede că este spurcat pentru că a îndrăznit să ţeasă cel mai subţire fir, întrecând-o pe Maica Domnului, iar omorârea lui devine astfel o posibilitate de a fi iertat de zece păcate pentru cel care îl omoară - Tecuci; celui care omoară un păianjen cu dosul palmei i se iartă numai un păcat - Suceava; dacă este omorât un păianjen care are picioare lungi, sunt iertate câte trei păcate pentru fiecare insectă - Galaţi;Bucovina; sângele care curge de la o tăietură la deget poate fi potolit punând pe rană un păianjen - Suceava; dacă toamna zboară prin aer multe fire din pânzele păianjenilor este semn de toamnă lungă - Suceava. În Teleorman, se crede că îi sosesc în ospeţie rude apropiate celui care i se lasă deasupra capului sau pe haine un păianjen. ] [3.6.23]
Prescură [ 1. Motiv decorativ care preia conturul pâinișoarei în formă de cruce, sfințită, din care se pregătește cuminecătura (împărtășania) și se taie anafura; de menționat că pe cele patru capete ale prescurii se află, ștampilate, în faza de cocă, insemnele aflate pe pristornic (NI; KA: IC; HS), care pot fi și ele reproduse în cadrul elementului decorativ. ] [3.6.24]
Pristornic [ Motiv decorativ care preia forma sigiliului de piatră sau de lemn cu care se imprimă pe prescuri semnul crucii și inițialele rituale; v. și Pistornic. ] [3.6.25]
Scară [ Motiv decorativ care preia imaginea scării de lemn folosită curent în activitatea gospodărească (de suit în pod, fânar, pomi etc. sau pentru coborât în beciuri), preferată pentru geometrismul ei. ] [3.6.26]
Scrânciob [ Motiv decorativ (înrudit cu vârtejul) care preia schematic imaginea construcției cu mai multe leagăne, care se rotesc, în plan vertical, în jurul unui ax. Construcţie alcătuită din mai multe leagăne sau bănci (montate în cerc sau suprapuse), fixate pe acelaşi schelet, care se balansează sau se învârtesc, servind ca mijloc de distracţie pentru tineri. Credinţele din Bucovina şi din întreaga Moldovă evidenţiază că scrânciobul ar fi apărut în amintirea lui Iuda Iscarioteanul, unul dintre cei doisprezece ucenici, care, cuprins de remuşcare pentru că îl vânduse pe Iisus, s-a spânzurat; oamenii l-ar fi căutat timp de trei zile fără nici un rezultat, dar, când l-au găsit, au văzut că vântul îl bătea şi îl clătina împreună cu creanga de care era atârnat; denumirile construcţiei diferă de la zonă la zonă: scrânciob - Munţii Apuseni;Moldova; Bucovina; dulap, leagăn, ţiţeche - Muntenia; ţuţul, ţuţuluş - Ţara Haţegului; sdrâncă - Bihor;Satu Mare; scrânciob, leagăn, legănuş, ţuţuluş, vârtej, vârtij, vârtiloi - Banat; în general, datina de a se da în scrânciob se uzitează în toate duminicile şi sărbătorile de peste an, cu excepţia Duminicii Paştelui, când scrânciobul „nu umblă“ nicăieri; se remarcă diferenţe zonale şi în ceea ce priveşte perioada de funcţionare a acestuia: tineretul începe să se dea în scrânciob odată cu prima zi din Păresimi (Postul Paştelui) - Banat; sau începând cu ziua de Sântoader - Transilvania; sau în tot timpul Păresimilor - Banat;Transilvania; doar în Săptămâna Luminată (prima săptămână de după Duminica Paştelui) - Munţii Apuseni; începând cu zilele de luni şi marţi de după Duminica Paştelui şi în toate celelalte duminici până la Înălţarea Domnului - Moldova; cu deosebire în ziua în care este prăznuit Sfântul Gheorghe (23 aprilie) - Muntenia; scrânciobul începe să fie construit în Vinerea Mare (Vinerea Seacă) din Săptămâna Mare (ultima săptămână de dinainte de Duminica Paştelui) şi apoi este folosit în toate duminicile şi sărbătorile, începând cu ziua de luni după Paşte şi până la Rusalii (Duminica Mare); tot în ziua de Sfântul Gheorghe funcţionează scrânciobul (dulapul) şi în Romanaţi; în mod obişnuit, odată cu „datul“ în scrânciob, se organizează şi horă, joc, dansul alternând cu distracţia cealaltă - Bucovina. Unii cercetători cred că „datul“ copiilor în scrânciob ar putea avea rostul să provoace simbolic creşterea în putere a lor şi înălţarea şi bogăţia cerealelor. Când păianjenul muşcă pe cineva, acesta este sfătuit să se dea într-un scrânciob, în credinţa că astfel se va vindeca - Tecuci. ] [3.6.27]
Torsadă [ Motiv decorativ de forma unei frânghii răsucite; se întâlnește cu deosebire la porțile și la unele elemente de arhitectură din Gorj și Maramureș (în special ancadramente de uși și ferestre). ] [3.6.28]
Traista ciobanului [ Motiv decorativ floral, care preia desenul florii plantei cu aceeași denumire, plantă erbacee din familia cruciferelor, înaltă de 5-50 cm., cu flori mici, albe și cu fruct triunghiular (Capsella bursa-pastoris). ] [3.6.29]
Trăsuri [ Linie, contur, dungă (pe o țesătură); echivalent cu „vârstă” - obiect vârstat=obiect dungat, cu dungi, cu linii. ] [3.6.30]
Vârstă [ Dungă, bandă de altă culoare decât cea a fondului (într-o țesătură, în penajul unei păsări etc.); în Transilvania, termenul desemnează și un mănunchi, buchet (de flori); sau podoabă constând într-un mănunchi de flori, de pene etc. care se poartă la pălărie sau la căciul; pronunțat și vrâstă. ] [3.6.31]
Collapse <b>Motive fantastice</b> [ Motive decorative care preiau forma sau conturul animalelor fabuloase din basmele populare (balaur, zmeu, dragon etc.). ] [3.7]Motive fantastice [ Motive decorative care preiau forma sau conturul animalelor fabuloase din basmele populare (balaur, zmeu, dragon etc.). ] [3.7]
Collapse <b>Motive fitomorfe</b> [ Totalitatea motivelor decorative care preiau forma plantelor sau a unor arbori din flora spontană sau din cea cultivată de om. ] [3.8]Motive fitomorfe [ Totalitatea motivelor decorative care preiau forma plantelor sau a unor arbori din flora spontană sau din cea cultivată de om. ] [3.8]
Brad [ Vechimea mitului legat de dendrolatrie îndreptăţeşte întrebarea dacă nu cumva nevoia de reprezentare plastică a credinţelor populare nu şi-a găsit o expresie adecvată, proprie, care să fie a populaţiilor băştinaşe; răspunsul pare să fie pozitiv, deoarece o seamă de date iconografice vorbesc de marea vechime, pe teritoriul României, a reprezentării bradului nu numai ca frunză, ci mai ales ca arbore, figurat cu rădăcini, atribut esenţial al mitului pomului vieţii; nu este nici o îndoială că bradul verde şi peren, folositor şi frumos, a inspirat din cele mai vechi timpuri credinţa oamenilor din aceste locuri în forţa sa vitală, alegându-l ca simbol al vieţii; se ştie locul important pe care bradul îl ocupă nu numai în literatura populară, dar şi într-o serie întreagă de acte legate de viaţa de toate zilele şi de credinţele românilor; se menţionează doar că bradul este „arborele nunţii”, pus la începutul unei noi vieţi de familie, şi tot el este pus pe casă ca semn al noii construcţii; de aceea bradul a stat, cel puţin în unele zone, alături de stejar, în centrul cultului arborilor; aceasta explică marele număr de reprezentări plastice ale bradului în arta populară românească, precum şi vechimea, mult mai mare decât a celor două tipare cunoscute ale pomului vieţii, iranian şi elenistic, a unora din imaginile bradului ca pom al vieţii; o răspândire generală are tiparul traco-dacic a cărei vechime însă a făcut ca deseori să nu mai persiste figurarea rădăcinilor; dispariţia rădăcinilor conduce uneori la tratarea copacului sub forma ramurii de brad; tot marii sale vechimi i se poate atribui şi lipsa păsărilor însoţitoare, imagine ce necesita o compoziţie complexă ce a putut să se nască în regiunea Mediteranei orientale, locuită de popoare care au ajuns la un înalt stadiu de civilizaţie cu mult înaintea celor din spaţiul carpato-danubian; este de remarcat, în acelaşi timp, că, pe când cele două tipare venite de departe au intrat în varii combinaţii iconografice, tiparul local s-a menţinut simplu, bradul apărând de cele mai multe ori singur, fără nici un element ajutător; motivul bradului apare pe ancadramentele de uşi, în Ţara Oaşului, pe frontoanele caselor din Bihor, sau sub formă de cruce înconjurată cu ramuri de brad, în Dâmboviţa, expresie a fenomenului de sincretism dendrolatrie-creştinism; tot brad pus în glastră se regăseşte în tencuiala caselor din zonele Vâlcea, Argeş, Vlaşca şi Ilfov; de asemenea, bradul apare pe lăzile de zestre, ca fiind legat de actul nunţii, pentru că are un rol deosebit în cadrul ceremonialului; pe lăzile tip sarcofag din Bihor, bradul este plasat numai pe faţa lăzii, fie singur, figurat într-un cartuş, fie în combinaţie cu rozeta, ca simbol al soarelui; apare şi pe scoarţe, pe cămăşile din Argeş şi Muscel, amplasat pe piept şi mâneci, brodat cu fir de aur şi argint, în combinaţie cu arnici negru, roşu şi vişiniu; la fel, pe cusăturile din Banat şi pe cămăşile din Munţii Apuseni; apare pe vasele pirogravate din Ţara Moţilor şi din Vrancea şi pe căucele din Ţinutul Pădurenilor; motivul poate fi întâlnit şi pe pistornicele din Oltenia (Romanaţi), fiind dispus în combinaţie cu crucea; este sculptat şi la „păpuşarele” din Prahova şi Vrancea; este frecvent reprezentat şi pe ceramică, pe cea de la Marginea-Rădăuţi, pe cea de pe Valea Izei-Maramureş, în gama ornamentală a pieselor ceramice din Ţara Zarandului, pe numeroasele cancee din Transilvania, acestea însă de provenienţă săsească; apare pe ceramica din centrele din Vâlcea şi Olt; de asemenea, pe ouăle încondeiate din Oltenia şi Muntenia, ornamentate cu „brăduţi”; în multe zone din România, la înmormântarea celor decedaţi, alături de cruce se plantează un brad împodobit, sau se sădeşte un pom fructifer. Bradul aparţine fundamentului culturii şi civilizaţiei arhaice româneşti; profilul mitic al bradului este la români cel mai vechi şi poate cel mai complet dintre toţi ceilalţi arbori de care vorbesc credinţele şi riturile autohtone; în domeniul culturii populare orale, se distinge clar o tradiţie a muntelui şi a bradului, vie în mituri cosmogonice, în medicina populară, în riturile de naştere, de nuntă, de moarte, precum şi ca temă poetică preferată, alături de cealaltă temă predilectă, a codrului; arborele-axă cel mai cântat în bocete este bradul; dacă puterea salciei vine din faptul că trăieşte în locuri umede, pe uscat şi în apă, că se înmulţeşte direct şi repede, că e pe cât de firavă pe atât de rezistentă la frig şi ger, bradul se impune ca arbore uriaş, totdeauna verde, tânăr şi nemuritor; arborele sau coloana cerului, acel axis-mundi al savanţilor, este imaginat în acelaşi fel ca bradul, un stâlp care ţine cerul, iar uneori este un fel de osie între pământ şi cer, de la Polul Nord la Steaua polară; însă reprezentarea lui fizică este pur şi simplu o prăjină, un par înfipt în pământ, cu o pasăre sau o pasăre îngemănată în vârf, construită din lemn; este de reţinut că bradul tânăr, care se pune la mormântul unei fete sau al unui fecior este în fond aceeaşi prăjină-arbore al lumii, chiar dacă e mai stilizată în cazul când se prezintă sub formă de stâlp (în acest caz, mormântul poate să nu aibă cruce, iar mortul poate fi de orice etate); stâlpii de la morminte sunt sculptaţi îngrijit, au deasupra fixată o pasăre, vopsită în negru şi numită „pasărea sufletului”; locuitorii, în mare parte ciobani, ţin ca aceşti stâlpi să aibă circa 2 m înălţime, fiecare stâlp fiind sculptat într-un fel particular, după gustul fiecăruia, iar, la înmormântare, este împodobit în acelaşi fel în care a fost ornat bradul, cu panglici, un smoc de lână etc.; asta înseamnă că stâlpul îndeplineşte aceeaşi funcţie ca şi bradul şi poate că la origine a fost chiar un brad - Sebeş-Alba; arborele-coloană a cerului este un mit şi un simbol comun tuturor popoarelor antice, din Asia şi până în Egipt, după cum „pasărea cerească”, singură sau reprezentată îngemănată, bicefală, trimite la vulturul bicefal pe care vechile popoare ala Asiei Mici îl foloseau ca simbol al puterii supreme. Bradul, aşa cum reiese din materialele folclorice culese din Ţara Oltului, este cel mai îndreptăţit produs al pădurii pentru a simboliza tinereţea fără bătrâneţe, vitalitatea, vigoarea; deoarece este veşnic verde, el a fost adoptat şi de cetele de feciori, care sunt rămăşiţe ale unor rituri iniţiatice; din această cauză, feciorii sunt asemuiţi cu brazii, cântecul brazilor este cântecul feciorilor; brazii simbolizează vârsta feciorelnică masculină (junii); există chiar, în colindele din Ţara Oltului, două categorii de brazi: unii „minunaţi”, alţii „obişnuiţi”, care simbolizează fraţii din ceată; din această perspectivă pare îndreptăţită ipoteza lansată de autor, conform căreia bradul, care, în general, sigur ipostaziază simbolic bărbatul tânăr, neînsurat, nu cumva ar putea fi, sub forma lui „minunată”, o zeitate masculină, tot tânără, un „june divin” ?; şi dacă acest zeu tânăr, zeu-fecior, nu are o legătură directă cu cetele de feciori, cu nunţile, cu înmormântările celor tineri („Cântecul bradului” la înmormântările celor necăsătoriţi, cu un ceremonial nupţial simbolic în părţile Hunedoarei şi ale Gorjului), după întrebuinţările multiple care i se dau bradului la români, nu cumva ar reprezenta, prin verdeaţa lui veşnică, nu numai tinereţea, principiul sau divinitatea tinereţii, dar şi veşnicia, adică nemurirea ?; răspunsul este pozitiv, pentru că, după concepţia străveche a românilor, bradul era, ca şi la alte popoare, un simbol al tinereţii masculine, al nunţii şi al nemuririi; în plus, el era, în formele lui „minunate” (singular sau plural, până la „brădet”), un simbol al divinităţii masculine, ceea ce presupune existenţa unui „cult străvechi al bradului”; o dovadă este „spovedania la brad”, atestată în Oltenia şi Ţara Vrancei: pe vremuri, ciobanii se mărturiseau la copaci, mai ales la brazi; făceau o cruce în coaja copacului (cu toporul sau briceagul) şi-şi mărturiseau în faţa ei păcatele, ca la preot, în timp ce băteau mătănii; tăiau apoi cu toporul câteva aşchii din copac, pe care le aruncau; după jurământul pe care îl făceau, dacă într-un an copacul se usca sau nu însemna că erau iertaţi sau nu de păcate; ciobanii susţineau că spovedania aceasta este „mai bună decât cea făcută la preot”; mai bună, pentru că aveau credinţa, probabil, că se mărturiseau direct lui Dumnezeu, în chipul lui străvechi de „brad” (cuvântul însuşi este de origine tracică); o altă dovadă, înregistrată în Mărginimea Sibiului, dar menţionată şi de documente vechi, este şi obiceiul ciobanilor de a se împărtăşi (cumineca), în loc de pâine şi vin (trupul şi sângele lui Hristos), cu muguri de copaci, între care, din nou, cu preferinţă pentru mugurii de brad, cuminecătură considerată de către ei mai bună decât cea bisericească, probabil din aceleaşi motive ca şi în cazul mărturisirii; brazii apar în cadrul cetelor de feciori peste tot, nu numai în colinde: la poarta gazdelor, la biserică etc., după cum apar în obiceiul junilor braşoveni, caracterizat şi ca o „călătorie cu brazi” sau „procesiune cu brazii a tinerimii române”, ca şi jocul boriţei, unde bradul îndeplineşte o funcţie rituală bine determinată, ca o reminiscenţă a unui cult dendrolatric, adăugând şi faptul că însuşi cuvântul boriţă vine de la slavonescul bor=brad=brădet; dacă lucrurile ar sta aşa, se înţelege de la sine că s-ar lămuri, în bună parte, şi masca numită boriţă, care nu ar fi decât un demon sau un zeu al brădetului; în acest caz, boriţa ar reprezenta, într-o viziune mult mai complexă, pe Dumnezeul purtat de cetele de feciori în noaptea de Crăciun, sau însoţit de ei, Dumnezeul tinereţii, june şi el ca şi junii, amestecat printre ei, dar mai mare decât ei, care se naşte în vârful plaiului, stă într-un leagăn agăţat de brad şi este îngrozit de elementele naturii; mama lui este o veche „mamă a pădurii”, adică, în Ţara Oltului, muntele roditor din care se naşte şi creşte pădurea, din care izvorăsc apele, care dă iarba vânatului, oilor şi altor animale, hrană oamenilor şi care, în ultimă analiză, apare omului simplu din neamurile arhaice ca „mama” tuturor vietăţilor (plante, animale, păsări, oameni), care se nasc, cresc şi vieţuiesc în sânul ei sau în preajma ei; dacă bradul sau brădetul este conceput nu ca soţ, ci ca fiul nemuritor şi veşnic tânăr al aceleia care va fi imaginată ca „Mama pădurii”, pentru agricultori marea zeiţă a pământului cultivat era îmbinată cu cerul (în calitate de soţ), de unde cade ploaia şi cad razele soarelui, apoi, probabil, numai cu soarele, având ca rost principal grâul, ca fiind adevăratul fiu al mamei ţarină; bradul, cerbul şi Dumnezeul din brădet, ca şi bourul, sunt feţele aceluiaşi lucru, zeităţi ale brădetului, dar în etape diferite: dendromorfism, zoomorfism, antropomorfism; faţa originară a demonului, din care derivă toate celelalte, a trebuit să fie bradul sau, mai exact, brădetul (pădurea de brazi), codrul ocrotitor al omului primitiv, ca şi mama pădurii născătoare şi hrănitoare nu numai a pădurii, a cărei mamă este, ci a tot ce se găseşte în pădure; astfel şi animalele (cerbul, bourul, însuşi codrul) sunt duhuri ale ei şi, în final, bradul, conceput ca un „prunc”, apoi ca „voinic”; până astăzi, în Ţara Oltului, apariţia unui grup de juni chipeşi este întâmpinată cu expresia „Ai noştri ca brazii”, acest principiu al tinereţii masculine trecând şi la cerb, bour, vultur, şoim, june, brad; bradul crescut îngemănat devine simbol al iubirii şi căsătoriei, în textele de colind din Ţara Oltului; de Sfântul Ioan Botezătorul (7 ianuarie), carul sau sania cu boi se împodobeşte cu brazi mici, amplasaţi la jugul boilor, la ceglăul dinainte (care ţine loitrele); urmează împodobirea carului, dar mai ales a boilor şi chiar a brazilor înşişi, cu ştergare, cu „maci” (confecţionări ale fetelor, din hârtie colorată), ţoale, şorţuri, basmale, bete, mărgele, clopoţei - Mărginimea Sibiului; în practica pastorală, naşterea şi creşterea sunt dorite şi divinizate, fiind folositoare, pe când îmbătrânirea (coacerea) şi moartea (dispariţia fără urme) sunt considerate ca dăunătoare; idealul religios al crescătorilor de animale este îndreptat spre naştere şi tinereţe, niciodată spre moarte şi înviere, din acest punct de vedere bradul fiind un simbol inevitabil, ca şi iedera. Este simbol masculin prin excelenţă, prezent în lirica de dragoste şi în toate formele şi manifestările culturale folclorice şi etnografice; în poezia orală lirică, el apare cu destinaţia să compare statura mândră a iubitului, tinereţea şi vigoarea sa; bradul veşnic verde, simbolizând tinereţea perenă, poate să înfăţişeze iubitul, dar este şi un substitut al acestuia; motivul „furcii de brad”, râvnită de fata îndrăgostită, trimite la semnificaţiile ancestrale ale bradului, considerat ca simbol masculin şi falic; o linie semantică uneşte trei imagini: brad-furcă de tors-flăcău şi se întemeiază pe un dublu transfer, metaforic şi metonimic, conservându-se vechiul simbolism erotic: „Măi, bădiţă, meu cel drag,/Tu mergi sara la vânat;/Să-mi adeşti, puiule,-un brad/Frumuşel, ca tine nalt;/Să-mi tai dintr-însul o făclie/Şi să-mi faci o furcă mie,/Că sara când m-oi culca,/S-o pun în pat lângă mine/Şi-oi gândi că dorm cu tine!”; de asemenea, bradul este asociat ceremonialului de nuntă şi de înmormântare, în ambele cazuri el simbolizând principiul masculin al vieţii; în ceremonialul nupţial, bradul adus la casa miresei îl reprezintă pe mire, iar în ritualul de înmormântare pe tânărul „nelumit”, stins în floarea vârstei; în ceremonialul nupţial, bradului i se rezervă un loc important: împodobit cu panglici multicolore şi încărcat cu turte dulci, cu smochine, cu migdale şi nuci, bradul nupţial reprezintă pomul vieţii, semnificând belşugul, rodnicia şi perenitatea; acest brad se asociază cu mirele, pe care îl figurează simbolic în actele rituale menite să-i apropie pe cei doi tineri şi să stabilească legături cât mai trainice între cele două case şi două familii pe cale de înrudire; în unele zone din România, bradul este îngemănat cu un alt obiect ritual, simbolizând de data aceasta principiul feminin; astfel, în Transilvania, bradul este înfipt într-un cozonac mare şi frumos, care, prin simbolismul său, aparţine, de regulă, constelaţiei simbolurilor feminine; în Muntenia, bradul mirelui se pune într-o cofă cu apă adusă de la izvor, aşezată în mijlocul curţii flăcăului; în jurul lor se joacă o horă; în această conjuncţie simbolică, apa, ca şi recipientele respective (găleată, doniţă, cofă) reprezintă principiul feminin; rolul ritual al găleţii cu apă şi al bradului este subliniat şi de faptul că, după ce se termină hora ce pecetluieşte unirea simbolică a stihiei masculine cu cea feminină, bradul se pune pe patul din colţul miresei, iar vadra cu apă este jucată de nuntaşi într-un dans ritual numit „Jocul găleţii”. Să nu se răsădească brad, pentru că atunci când rădăcina lui va fi cât capul celui care l-a răsădit, acesta va muri - Suceava; să nu se întâlnească mirele şi mireasa la bradul de nuntă, pentru că unul din ei moare - Muntenia; când nuntaşii a două nunţi se întâlnesc, se iau la luptă şi care tabără iese învingătoare câştigă bradul celeilalte nunţi - Vâlcea; bradul de la nuntă se pune, după ceremonia căsătoriei, pe casă, pentru a nu fi luat de cineva, care, dorind răul, îl poate duce la o răspântie, familia celor doi tineri căsătoriţi destrămându-se - Muntenia; când cade, din întâmplare, bradul miresei este rău de moarte - Vâlcea; dacă tânărul care poartă bradul la nuntă se împiedică şi cade, este semn că mireasa va muri nu peste multă vreme - Vâlcea; tot rău de moarte este şi dacă mireasa vede bradul încă din ziua de vineri seara - Vâlcea; atât mirele, cât şi mireasa să ia cu ei, în carul care îi transportă la biserică pentru oficierea căsătoriei, câte un brăduleţ, ca ei să se bucure de o viaţă veselă, cum veseli sunt oamenii, când văd, mai ales iarna, bradul verde - Suceava; când se unesc căpriorii la acoperişul unei case noi, se pun în vârf o creangă de brad şi flori din care se găsesc la acea vreme, pentru ca toate să fie în casă frumoase şi verzi, iar gospodarul tare şi sănătos ca bradul - Ţara Oltului; să nu se crească în curtea gospodăriei brazi, pentru că sunt copaci de pagubă - Iaşi;Suceava; să nu fie bătut nimeni cu beţe din lemn de brad, pentru că se poate îmbolnăvi fie cel bătut, fie cel care a lovit - Neamţ; anul va fi bogat în roade, dacă primăvara, când bate vântul, de pe pădurile de brad se ridică nori gălbui - Suceava; când brazii fac conuri multe şi din ei iese un praf gălbui este semn că anul va fi îmbelşugat - Suceava. În ziua de miercuri, înainte de Rusalii, junii poartă, sprijiniţi în scări, brazii, care au înălţimea de 1-1,5 m. şi sunt tăiaţi din vreme; de fiecare brad, pe la mijloc, se leagă o cruce din lemn, vopsită în roşu şi albastru şi învelită cu foiţă aurie, numită şic; aceşti brazi sunt fixaţi lângă masa fiecărui grup de juni, apoi sunt transferaţi la troiţele din răspântiile din Şcheii Braşovului şi la porţile vătafilor şi armaşilor, unde rămân tot anul; aducerea brazilor, obicei de primăvară prin excelenţă, poate simboliza venirea primăverii pe care Junii o marcau şi în acest mod. În ziua de Rusalii, junii din Şcheii Braşovului taie cel mai falnic brad şi îl înalţă la locul ales pentru joc; femeile mai în vârstă îngroapă la rădăcina bradului buruiana numită „mama ploaia”, ca să nu se schimbe vremea şi ploaia să le strice jocul tinerilor, şi un muşuroi de furnici, ca să se adune multă lume la petrecerea junilor (2.RAICU,p.39). Obiceiul se numeşte „Târşul” şi constă dintr-o prăjină lungă, curăţată de coajă, ca să rămână albă şi curată; de ea se prinde la vârf un brăduţ verde, iar, de la acesta în jos, se înfăşoară în spirală, pe o distanţă de 2-3 m., o cunună de cetină; apoi bradul se împodobeşte cu panglici de hârtie, iar în vârful lui se leagă o sticlă, în care, mai demult, se introducea o listă cuprinzând numele tuturor acelora care au participat la pregătirea târşului; spre seară, în mare taină, prăjina cu brad este înălţată la poarta celui care îşi serbează ziua onomastică, unde stă cel puţin o săptămână în văzul întregului sat, ca semn de mare cinste; flăcăul, mândru de această atenţie, trebuie să descopere pe cei care au făcut târşul şi într-una din duminicile viitoare să-i cheme pe toţi, chiar şi câteva dintre rudele apropiate ale acestora, şi să facă o petrecere ocazională; târşul este pus numai la flăcăi, nu şi la fete - Bucovina. În Oltenia, există obiceiul „dăruirii” rituale a noului născut în grija bradului sacru şi a soarelui şi datina scăldatului copilului în frunză de brad; dar bradul a fost investit şi cu puterea de a stimula fertilitatea ogoarelor; de aceea, în Oltenia, după terminarea aratului, plugul şi jugul sunt împodobite cu brad; de asemenea, în dreptul cutumiar românesc sunt amintiţi brazii de „jurământ”, în faţa cărora se rosteau jurămintele, precum şi brazii de „judecată”, sub care se oficiau judecăţile obşteşti; pe vremuri, ciobanii se mărturiseau la copaci. Bradul simbolizează, la români, semeţia, bărbăţia (voinicul este „verde ca bradul”, „Verde Împărat” este unul din personajele cele mai întâlnite în basm), tinereţea eternă, datinile ce deschid noul an au bradul în centrul lor, deci ale începutului de ciclu sau de viaţă. La căsătorie, încă din ziua de sâmbătă fetele împodobesc bradul cu boabe de porumb, înşirate pe o aţă şi vopsite în mai multe culori; tot în această zi, se pun brazi pe coama casei, la poartă, uşă şi în capul mesei; la înmormântarea tinerilor necăsătoriţi, se taie un brad frumos, căruia i se retează crengile până la vârf, numindu-se suliţă, care este purtată de tineri în sat şi apoi aşezată la mormânt alături de cruce - Mehedinţi. În ziua de sâmbătă seara, la asfinţit de soare, ginerele trimite un băiat, care are părinţii în viaţă, cu un braţ de crengi de brad la mireasă, ca să fie pregătită pentru nuntă; patru crengi se dau nuntaşilor şi anume „cumnatului de mână” al ginerelui, colocaşului şi celor două ajutoare ale colocaşului, iar restul de vârfuri de brad se pune la trei stâlpi ai porţilor; crengile care se dau nuntaşilor se împodobesc cu ciucuri din fir de diferite culori şi hârtie colorată, iar bradul care se dă cumnatului de mână se împodobeşte cu un şir de boabe de porumb, aşezate alternativ unul roşu şi unul alb, sau se pun mărgele - Gorj. Paul de Alep, descriind obiceiul nunţii, la mijlocul sec. al XVII-lea, într-un sat din zona Doljului, consemna aducerea bradului de la munte şi semnificaţia lui; ramuri de brad erau înfipte în ziduri, în faţa porţii, de o parte şi de alta a drumului de la biserică şi până la casa mirelui; localnicii au spus că, după cum frunzele acestui copac nu cad niciodată şi sunt întotdeauna verzi, tot aşa să dea Domnul şi mirelui şi miresei. Mama mirelui aşează în mijlocul odăii o masă joasă cu trei picioare, pe care pune un colac sau o pâine presărată cu sare, în care înfige o lumânare; mirele cinsteşte flăcăii cu ţuică, apoi începe împodobirea bradului; crăcile sunt retezate la tulpină, astfel încât să formeze trei sfere, una mai mare în partea de jos, una mijlocie şi una mică în vârf; apoi bradul este împodobit cu panglici multicolore, cu flori din hârtie şi beteală; astfel împodobit este înfipt în pâinea de pe masă, lângă lumânarea stinsă acum; în jurul lui se încinge o horă, iar nuntaşii petrec astfel până în zori; bradul apare deci ca un simbol de tinereţe şi fertilitate şi ca atare trebuie aşezat la loc de cinste; el este trimis, în cadrul ceremonialului nupţial, ca un mesaj solemn, cu închinături şi urări de sănătate. Odată cu sosirea naşilor şi a mirelui, acesta din urmă aduce o ramură de brad, care este pusă într-o găleată cu apă, simbolizând constituirea noului cuplu; fetele şi flăcăii încing o horă mare, fiind şi ultima petrecere a miresei, înainte de a părăsi casa părintească; după nuntă, bradul se fixează în stâlpul porţii de la casa mirelui, rămânând acolo până se usucă şi cade singur; după aceea, întregul alai pleacă la biserică, unde se oficiază cununia religioasă, apoi alaiul se îndreaptă spre casa socrului mare, unde este întâmpinat cu apă, turtă şi sare; oamenii sunt stropiţi cu apă şi invitaţi în casă, gest care simbolizează integrarea miresei în familia ginerelui; înainte de a pleca la biserică, mireasa aduce o găleată cu apă, în jurul căreia se joacă „Hora miresei”; odată cu venirea naşilor, în găleata cu apă se pune un brăduţ sau o creangă de brad, având ca podoabe panglici colorate, batiste, ştergare, mere şi colăcei, în jurul acestuia încingându-se o horă mare; după căsătoria religioasă, brăduţul se fixează în stâlpul porţii de la casa mirelui, unde rămâne până se usucă - Călăraşi. „Închinarea pomului” (a bradului de nuntă), în unele zone nord-transilvănene, precum şi oraţia bradului din ceremonialul nunţilor olteneşti marchează momente diferite ale datinii căsătoriei în ansamblul ei, deoarece „închinarea pomului”, care este tot o oraţie, este un poem de urare şi de influenţare, este în acelaşi timp o ipostaziere a devenirii, a regenerării, conform credinţelor în nemurirea sufletului; de aceea, el urmează să preia şi să conserve energiile vitale decuplate prin moarte; este menit deci să unească pe mire şi pe mireasă nu numai pe pământ, ci şi dincolo, pentru că, aşa cum spune o informatoare din Teleorman, „pe lumea ailaltă, toate bucăturile care le dau de pomană se strâng sub brad”. Atât bradul de la nunţile românilor din Muntenia, Moldova şi Dobrogea, cât şi cel de la nunţile din Transilvania şi Bucovina înseamnă veselie, adică precum oricine se bucură de verdeaţa bradului, tot aşa să se bucure şi nuntaşii şi mai ales tinerii care se căsătoresc, să ducă o viaţă veselă, să fie mult timp voinici şi sănătoşi; de multe ori acest brad se pune pe coama casei, ca să nu poată fi luat de nimeni, pentru că, în cazul că este luat şi dus la vreo răspântie, casa celor tineri „se risipeşte”; în Transilvania, se face la mort brad cu flori, năframe, smochine, nuci, prune uscate, stafide şi se pune la casă; în Ţara Heţegului, pe drumul din pădure şi până la casa tânărului decedat, fetele însoţesc alaiul tinerilor care poartă bradul, cântând „Cântecul bradului” până ce trec de hotarul satului lor; în zona Hunedoarei, flăcăii care poartă bradul sunt îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, după care vine alaiul de fete, ţinându-se cu mâinile pe după cap; în Munţii Apuseni, bradul este dus pe umeri de doi tineri, în urma carului care transportă sicriul cu tânărul mort; în Moldova şi Bucovina, se pun ramuri de brad sau brădan, având ca podoabe dulciuri, mere, ciucuri în culorile roşu, albastru, negru, un tort de lână roşie, flori; se mai leagă de acest brad un colac, o năframă şi o lumânare; în zona Sucevei, bradul se împodobeşte doar cu panglici roşii, albastre şi verzi, sau numai cu flori şi un scul de fire roşii, galbene şi verzi, dar numai la feciori, fete mari şi rareori la tineri însuraţi, celorlalţi nefăcându-se niciodată brad împodobit; în zona Sibiului şi în alte părţi din Transilvania, se pune în brad, dacă mortul a fost cioban, lână de oi; la decesul fetelor mari, se pune în acest brad inelul de logodnă şi cerceii, dacă a fost logodită; dacă nu există brad, se foloseşte o creangă de măr sau de prun, sau de orice pom fructifer; tot în zona Sibiului, se face un stâlp, care se pune la capul mortului, având în vârf un porumbel cioplit în lemn şi lână, dacă mortul a fost cioban, precum şi o năframă; în Dobrogea, se ia un prun şi se pun în el lână roşie, ştergare, busuioc şi panglici din hârtie albă; în Ţara Haţegului, se face o „suliţă” înaltă din lemn de brad, care se înfige în pământ, lângă cruce, dar aceste suliţe se pun numai la decesul fetelor şi flăcăilor; în vârful acestora se aşează o năframă, cusută cu fir roşu, de care se anină şi un clopoţel şi inelele mortului; în Banat, bradul este purtat numai pe umeri şi se pune numai la cei necăsătoriţi, fiind ornamentat cu trei năframe, care sunt date apoi ca plată tinerilor care au purtat bradul; de multe ori, la capul celor tineri, după înhumare, se plantează iederă, pentru că este mereu verde, apoi un liliac sau un trandafir (în sudul Transilvaniei, Moldova şi Suceava); după trecerea unui timp oarecare, se plantează un pom fructifer (mai ales dintre cei plăcuţi de cel mort): meri, peri, vişini, cireşi, mai rar pruni; pe mormânt se seamănă busuioc, magheran, lemnul Domnului, rozmarin, văzdoage, ochişele, fonfiu, budiene şi garoafe (budienele sunt un fel de imortele). Obiceiul de a pune la capul mortului un brad sau de a planta un pom, de preferinţă un prun, are origine străveche, descinzând dintr-o datină care îndulcea adoraţia faţă de pomi; acest obicei a ajuns până în zilele noastre, manifestându-se ca o formă transfigurată a dendolatriei; bradul, în acest caz, este considerat a fi pomul vieţii; el apare şi în obiceiurile de nuntă, adică în momentele esenţiale ale vieţii omului; la nuntă, se foloseşte drept podoabă, o pâine împletită, o batistă albă şi un mănunchi de busuioc. Tăierea bradului este identificată cu moartea feciorului „nelumit”, iar strămutarea lui din pădure în „mijloc de ţară” reprezintă analogonul ritual şi poetic al strămutării omului din „lumea cu dor” în cea „fără dor”; desigur că acesta nu îl poate ajuta pe „dalbul de pribeag” în lumea de dincolo, deoarece există trei animale care păzesc vama de peste ape şi sunt gata să se repeadă asupra sufletului celui mort, acestea fiind şoimul, şarpele şi vidra, fiecare dintre ele stăpânind câte o stihie: văzduhul, pământul şi apa. După ce bradul este adus în curtea unde este mortul, femeile îl împodobesc, punându-i în vârf un clopoţel şi pe ramuri ştergare decorate cu broderii; bradul este aşezat la capul mortului, în loc de cruce şi se cântă şi aici, ca şi la aducerea bradului din pădure, „Cântecul bradului”; când cel decedat este tânăr şi în casa lui (este gazdă), odată cu groparii merg la cimitir dimineaţa şi femeile cântând melodii funebre, însoţite de câte un om care le acompaniază la fluier; mai merge încă o femeie, purtând un vas cu jeratic, pentru a tămâia groapa, înconjurând-o de trei ori, după ce este săpată - Ţara Haţegului. Dacă mortul nu este prea bătrân, se obişnuieşte şi acum să i se aducă din pădure, de către doi voinici, un brad sau un plop, iar, înainte de a se apropia de casa decedatului, bradul este învelit într-o pânză lungă din borangic; parte din cei care însoţesc bradul cântă melodia populară „Cântecul bradului” - Gorj. În cimitirele satelor de munte, la cele patru colţuri ale mormintelor sunt patru brăduţi, aceiaşi care au împodobit carul care a purtat sicriul în ziua înhumării - Bacău. Cel care visează brad va avea noroc în perioada următoare - Bucovina. ] [3.8.1]
Corolă [ Corola este denumirea botanică pentru totalitatea petalelor unei flori; motiv decotativ care imită prin desen și cromatică imaginea unei (unor) corole. ] [3.8.2]
Coroniţă [ Coroniță sau cunună, împletitură circulară din flori, frunze sau ramuri care se pune pe cap; motiv decorativ care preia, ca formă și cromaticp, desenul unei coronițe. ] [3.8.3]
Frunză [ Organ principal al plantelor, format de obicei dintr-un limb verde și o codiță, care servește la respirație, transpirație și asimilație; motiv ornamental care preia desenul (conturul) frunzelor; obișnuit, sunt preluate în ornamentica populară desenele celor mai cunoscute plante, a celor care formează flora, spontană sau cultivată, din realitatea specifică României. ] [3.8.4]
Frunză de leuştean [ Motiv ornamental care preia conturul frunzelor de leuștean. ] [3.8.5]
Frunză de stejar [ Motiv ornamental care preia conturul frunzei de stejar. ] [3.8.6]
Frunză lanciolată [ Corect: lanceolate; motiv ornamental preluând desenul frunzelor având forma unui vârf de lance. ] [3.8.7]
Pomul vieţii [ Motiv decorativ deosebit de vechi, care poate fi imaginat ca o tulpină cu frunze și flori, ca o floare pusă într-un ghiveci sau ca un buchet de flori într-o glastră; îl regăsim în ornamentica egipteană și în cea orientală. ] [3.8.8]
Ramură [ Creangă, fiecare dintre ramificațiile unui trunchi de arbore; motic decorativ de mici dimensiuni, reproducând în special ramuri de pomi fructiferi, întâlnit cu deosebire pe țesături și pe piesele de port. ] [3.8.9]
Spic de grâu [ Motiv decorativ care preia schematic imaginea unui spic de grâu, preferat în decorativismul tradițional din cauza alcătuirii lui geometrice (organizăre simetrică în jurul unui ax). ] [3.8.10]
Strugure [ Motiv decorativ care preia naturalist imaginea ciorchinelui de struguri, în special cei de culoare închisă; motivul îl regăsim cu precădere pe vasele din ceramică smălțuită folosite la consumarea vinului (căni, ulcele etc.). ] [3.8.11]
Trifoi [ Motiv decoratov care preia numai desenul frunzei de trifoi, plantă perenă sau anuală din familia leguminoaselor, cu frunze trifoliate. ] [3.8.12]
Vită de vie [ Motiv decorativ cusut sau brodat, având forma viței de vie, uneori cu frunze, ciorchini și vrej (evident un motiv preluat din realitatea înconjurătoare familiară). ] [3.8.13]
Vrej [ Motiv decorativ cusut sau brodat care are formă de vrej (evident un motiv preluat din realitatea înconjurătoare familiară). ] [3.8.14]
Collapse <b>Motive florale</b> [ Motive decorative care preiau desenul diferitelor flori (sau părți componente ale lor, în special petalele), în special al celor răsădite de mâna omului, dar care au și o semnificație simbolică regăsibilă în codul spiritual al comunităților locale: floarea soarelui, garoafă, trandafir, bujor, lalea etc. ] [3.9]Motive florale [ Motive decorative care preiau desenul diferitelor flori (sau părți componente ale lor, în special petalele), în special al celor răsădite de mâna omului, dar care au și o semnificație simbolică regăsibilă în codul spiritual al comunităților locale: floarea soarelui, garoafă, trandafir, bujor, lalea etc. ] [3.9]
Boboc [ Motiv decorativ înrudit cu floarea, dar surprinsă în faza nedeschisă, simbolizând tinerețea fragedă; de multe ori, motivul floral poate fi însoțit de unul sau mai mulți boboci. ] [3.9.1]
Buchet [ Motiv decorativ floral, în care florile sunt desenate în buchet, în grup, regăsibile în special pe țesături. ] [3.9.2]
Floare [ Motiv decorativ imitând forma diferitelor flori, fie dintre cele cultivate, fie dintre cele spontane. ] [3.9.3]
Floare de cicoare [ 1. Plantă erbacee cu flori albastre-trandafirii, folosită ca plantă medicinală (Cichorium intybus); 2. Înlocuitor de cafea preparat din rădăcina acestei plante; 3. Motiv ornamental care preia desenul și cromatica florii de cicoare. ] [3.9.4]
Floarea soarelui [ Motiv decorativ asemănător florii-soarelui - plantă cu tulpina înaltă, cu inflorescență mare, galbenă, cu semințe oleaginoase din care se extrage, prin presare, ulei comestibil (Helianthus annuus). ] [3.9.5]
Garoafă [ Motiv floral care imită conturul și coloristica florii cu același nume. ] [3.9.6]
Lăcrămioară [ Lăcrimioară și Lăcrămioară - plantă erbacee perenă din familia liliaceelor, cu frunze mari și cu flori mici, albe, plăcut mirositoare, numită și mărgăritar, mărgăritărele (în Muntenia), clopoței și suflețele (în Transilvania), georgițe (în Banat), cerceluși (în Dobrogea); ca şi ghiocelul, înfloreşte foarte timpuriu şi simbolizează puritatea; simbolizează iubita, fiind, în concepţia tradiţională şi în creaţia poetică a lui Vasile Alecsandri, o plantă care atrage, „fermecatoare". ] [3.9.7]
Lalea [ Motiv decorativ întâlnit cu deosebire în ornamentica transilvăneană, aparținând minorităților maghiare și săsești, având cromatismul obișnuit în albastru; motivul este des întâlnit în sculpturile în lemn (porți, uși, furci de tors, leagăne, unele obiecte de uz casnic etc.), în ceramica populară (culoarea albastră obținându-se cu ajutorul cobaltului), pe unele țesături. ] [3.9.8]
Nalbă [ Numele mai multor specii (peste o sută) de plante erbacee din familia malvaceelor, unele cultivate ca plante decorative sau medicinale; nalbă-galbenă=calcea-calului; nalbă-albastră=cicoare; motiv decorativ care preia imaginea florii de nalbă. ] [3.9.9]
Pansea [ Motiv ornamental care preia desenul plantei erbacee decorative din familia violaceelor, având flori cu cinci petale inegale, de culori variate; numită și panseluță. ] [3.9.10]
Trandafir [ Motiv decorativ care preia doar desenul florii de trandafir, plantă perenă din familia rozaceelor, cu lăstari spinoși și flori parfumate, de culori diferite, cultivată în scop decorativ. ] [3.9.11]
Motive heraldice [ Motive decorative care preiau desenul și compoziția diferitelor blazoane cunoscute local (în special, în Transilvania, în orașele-cetăți sau în localitățile apropiate acestora, în care sunt preluate elemente de blazon nobiliar sau cele ale unor bresle meșteșugărești). ] [3.10]
Collapse <b>Motive zoomorfe</b> [ Totalitatea motivelor care preiau desenul (conturul) unor animale sau insecte, fie crescute de către om, fie sălbatice, aproape toate fiind dintre cele întâlnite în fauna locală, dar întotdeauna numai acelea care au aureolă simbolocă pregnantă, care semnifică ceva în codul spiritual al comunității respective (fie numai părți ale trupului acestor viețuitoare): cal, berbec (coarnele berbecului), cerb, câine, rac, șarpe, broască, pește albină, fluture etc.; prezența leului (de exemplu, pe covoare moldovenești) este un motiv importat din Asia Mică, pe fileră turcească și grecească. ] [3.11]Motive zoomorfe [ Totalitatea motivelor care preiau desenul (conturul) unor animale sau insecte, fie crescute de către om, fie sălbatice, aproape toate fiind dintre cele întâlnite în fauna locală, dar întotdeauna numai acelea care au aureolă simbolocă pregnantă, care semnifică ceva în codul spiritual al comunității respective (fie numai părți ale trupului acestor viețuitoare): cal, berbec (coarnele berbecului), cerb, câine, rac, șarpe, broască, pește albină, fluture etc.; prezența leului (de exemplu, pe covoare moldovenești) este un motiv importat din Asia Mică, pe fileră turcească și grecească. ] [3.11]
Albină [ Motiv decorativ care preia imaginea albinei. Dintre animalele care dau hrană pruncului Zeus sunt amintite destul de des şi albinele, care, în acelaşi timp, îl şi păzesc; sau se menţionează că nimfele îl hrănesc cu lapte şi cu miere; în unele variante, Zeus s-a născut într-o peşteră din Creta, locuită de albine, unde nici zeii şi nici oamenii nu puteau intra, fiind apărată de albine; Zeus prunc este conceput ca născându-se în fiecare an, la fel cu vegetaţia pe care o reprezintă în plan religios. Albina se bucură de un uriaş prestigiu mitologic şi simbolic, pentru că este singura vieţuitoare care transformă scârna în aliment; ajutând Creatorului la facerea lumii, ea a primit harul de a scoate din sine, după hrănire, nu o substanţă „necurată”, ci, din contra, substanţa cea mai dulce şi mai hrănitoare din lume, mierea, anulând astfel, în sens pozitiv, antinomia structurală ce defineşte procesul hrănirii, obţinând dintr-un aliment tot un aliment; este considerată ca o fiinţă aproape divină, dăruită cu puteri şi calităţi ieşite din comun; miturile şi legendele, credinţele şi practicile magice, datinile şi proiecţiile simbolice depun mărturie asupra prestigiului ei deosebit, a faptului că, încă din cele mai vechi timpuri, chipul ei a fost sacralizat, acordându-i-se şi o viaţă „secundă”, de ordin spiritual; despre rolul pe care îl avea creşterea albinelor în Dacia romană grăieşte, între altele, existenţa unui cult al divinităţii protectoare a albinelor: Diana mellifica; în acest context, nu trebuie uitat că majoritatea zdrobitoare a cuvintelor ce denumesc insecta, produsele ei şi uneltele stupăritului sunt de origine latină, că albina apare frecvent în zicători, proverbe, expresii idiomatice şi că numeroase denumiri toponimice şi onomastice se inspiră din sfera lexicală generată de numele insectei ori din activitatea stuparului; în cosmogonia populară românească, trei vieţuitoare au un rol decisiv în facerea lumii: broasca, ariciul şi albina; ele trudesc alături de sau în locul Demiurgului, pentru a duce la bun sfârşit munca titanică a făuririi întregului Univers; ele sunt considerate animale sfinte, albina ocupând însă o poziţie aparte, fiindcă ea nu făureşte lumea, dar este cea care aduce vestea salvatoare, fiind conotată cu miracolul secvenţei aliment-aliment (mierea), refuzând, în textele folclorice orice atingere cu animalele mai puţin „pure”; legendele spun că albina a fost trimisă de Demiurg să-l întrebe pe arici cum poate fi îndreptată lumea alcătuită „strâmb” de Creatorul divin; pentru că ariciul nu a vrut să-i dezvăluie taina cosmogonică, albina s-a ascuns după o frunză şi a tras cu urechea la mormăielile bătrânului înţelept şi morocănos; în felul acesta a aflat soluţia salvatoare şi i-a comunicat-o şi Creatorului; ariciul, văzând că l-a pândit şi l-a iscodit, mâniat pe albină, a blestemat-o, zicând că ea, cât va fi şi va trăi, să-şi mănânce baliga; însă Dumnezeu, văzând că albina i-a spus ce a auzit ea la arici, a binecuvântat-o ca, nu numai ea singură, ci şi oamenii să-i mănânce baliga şi aceea este mierea; tot legendele afirmă că mierea este scârna albinei, iar ceara este sudoarea ei, iar în alte legende se spune că mierea rezultă din transformarea sângelui albinei, iar ceara din sudoarea ei; veninul albinei este explicat astfel: albina este ispitită de şarpe, care o îndeamnă să-i ceară Creatorului o armă asemănătoare cu limba sa otrăvită; sau, insecta păcătuieşte prin dorinţa de a fi mai puternică decât orice fiinţă, de a poseda o substanţă prin care să poată omorî pe acela pe care îl va muşca; ca pedeapsă, Demiurgul i-a hărăzit ca nu acela să moară, pe care îl va muşca ea, ci ea să moară; alte două caracteristici ale albinei (curmătura de la mijloc şi dungile galbene şi negre) sunt puse în legătură directă cu atributele ei de „iscoadă”: pentru că a tras cu urechea şi a aflat tainele deţinute de arici, drac sau bogătan, ea a suferit fie blestemul, fie agresiunea acestora şi a rămas cu corpul vărgat de şiruri negre; puţine sunt legendele care istorisesc geneza albinei; asemenea ariciului, broaştei, cerbului sau boului, adică a animalelor consacrate, ea este prezentată ca un animal precosmogonic, există ca atare încă dinaintea facerii lumii; doar în două naraţiuni inconsistente, albina apare ca o metamorfoză a lacrimilor Maicii Domnului, ori a unor grăuncioare aruncate de Demiurg peste flori; deci albinele sunt tare iubite de Dumnezeu; câte gujulii sunt, nici una nu este aşa curată; dar nu oricine poate ţine albine, fiindcă trebuie să fie cineva curat, pentru că altfel nu le merge bine; se cere chiar ca prisăcarul nici să nu aibă soţie, pentru că, dacă nu este curat, roii fug sau albinele pier; în Vâlcea, prisăcarul nu umblă la stupi, dacă nu s-a abţinut de la relaţii sexuale şi dacă nu este curat îmbrăcat; când se umblă la ele, să nu fie omul necăjit, să nu rostească vorbe de ocară şi despre drac pe lângă ele; de la albină au avut oamenii miere, de s-au îndulcit, iar noaptea nu le mai era întuneric, căci făceau din ceară lumânări; albina, după credinţa românilor din cele mai multe zone ale ţării, zboară într-o singură zi peste şapte hotare, de aceea mierea ei este aşa de dulce şi de bună pentru toate leacurile, fiindcă este făcută de pe multe flori şi de prin multe părţi adunată; albina este sfântă şi fără ea omul nu poate nici la moarte, nici la naştere şi cununie; existenţa ei este calificată ca un miracol şi explicaţia stă în natura exclusiv economică a produselor sale (mierea şi ceara), care au reprezentat o importantă sursă de alimente şi produse derivate, esenţiale pentru bunul mers şi prosperitatea gospodăriei ţărăneşti; dracul îşi poate lua orice chip, în afară de cel de albină şi de oaie; dar albina se poate deochea, de aceea, când vin copii străini la o stupină, prisăcarul le spune să scuipe albinele, ca să nu se deoache; stupii descântaţi se stropesc cu apă descântată cu descântec de orice alt deochi; albina se deoache numai de către anumiţi oameni care au privirea fixă; albinele deocheate muşcă, nu mai pleacă după flori, devin rele, adică sunt nervoase; între animalele domestice, numai albina şi oaia se pot deochea, numai ele se caracterizează printr-o asemenea puritate, încât cea mai mică intenţie agresivă le tulbură, le îmbolnăveşte, le „spurcă”; dacă se fură din miere sau din ceară, se pricăjesc şi mor; în plus, se crede că acela care va fura miere ori stupi va fi chinuit pe lumea cealaltă, sau va fi blestemat să moară greu; totodată, atât albina, cât şi oaia sunt considerate ca fiind vieţuitoare sfinte, care aduc celui ce le îngrijeşte iertarea de păcate şi care purifică spaţiul înconjurător, respingând prezenţa duhurilor malefice; asocierea simbolică dintre albină şi oaie s-a produs din cauză că ambele vieţuitoare sunt, în egală măsură, harnice şi vulnerabile, ambele au cerut Demiurgului să posede o asemenea putere, încât omul să nu le poată face nici un rău, dar drept pedeapsă pentru nesupunerea lor, Creatorul le-a blestemat să trudească mereu, ca să-şi îndestuleze stăpânul, să fie slabe şi să aibă mulţi duşmani; se mai crede că, după moarte, sufletul omului se face albină, de aceea cine vede albine să ştie că sunt suflete care cer de pomană; în basme, albina figurează ca un animal-adjuvant, ea ajutându-l pe erou în timpul probelor la care este supus, îi arată calea spre tărâmurile inaccesibile de dincolo şi îi dezvăluie unele taine ale acestora; printre multele zile consacrate albinei sunt: Măcinicii (9 martie), Bunavestire (25 martie), Sânpetru (29 iunie), Sântilie (20 iulie), Macavei sau Macovei (1 august) şi Schimbarea la Faţă (Probejanie sau Probejenie - 6 august) etc. Adevăraţii prisăcari, cunoscând perioada aproximativă de roire a albinelor, ascultă în fiecare seară ţârâitul mătcii, care urmează să plece a doua zi cu roiul, şi pregătesc din timp coşniţele şi ştiubeiele, le ung cu florile cele mai căutate de albine, ei înşişi evitând să mănânce usturoi şi ceapă şi păstrând o deplină curăţenie trupească şi vestimentară; se spune că este bine să prindă roiul numai un om „curat”, un bărbat bătrân, blând şi bun la inimă, sau să nu se încumete să prindă roiul omul care este bolnav, sau nervos, precum şi cei răi la suflet să nu se apropie de albine, fiindcă nu-i suferă; dintre animale nu suferă în special caii şi, când intră vreun cal în prisacă, toate albinele îl muşcă; la români, credinţa generală este că, în jurul datei de 14 septembrie (Înălţarea Sfintei Cruci), albinele încep să se ascundă, să se adăpostească de frigul iernii; începând cu această zi, situată în preajma echinocţiului de toamnă, prisăcarii bagă stupii în bordeie sau alte lăcaşuri special amenajate, iernatul durând cam şase luni; deci anul agricol se întinde de la 17 martie (Cuviosul Alexie, omul lui Dumnezeu) până la 14 septembrie şi de la 14 septembrie la 17 martie; prima perioadă este perioada fertilă a stupului, cea de a doua este perioada sterilă; împărţirea anului în aceste două etape este similară cu aceea a anului agricol în general, pentru că îndeletnicirea albinăritului este strâns legată de flora meliferă; obiceiul numit „Retezatul sau tunsul stupilor” este fixată de tradiţie, în raport de zonă, la Sântilie (2o iulie), Macovei (1 august) sau la Schimbarea la Faţă sau Probejenie (6 august); ziua aleasă, de obicei joia, se împarte în două: recoltatul mierii dimineaţa şi ospăţul după amiaza; „Retezatul stupilor” este, în Moldova şi Bucovina, o adevărată sărbătoare a recoltei, când rudele, vecinii şi prietenii gustă miere şi beau ţuică îndulcită cu miere; dacă albinele se grăbesc să culeagă nectar şi polen dis-dimineaţă şi nu se depărtează de stupi, este semn de ploaie; dacă scot zi şi noapte în prisacă un zumzet permanent, timpul va deveni, din frumos, posomorât, ploios şi furtunos; dacă albinele zboară în apropierea stupilor, sau intră cu grămada înăuntru mai înainte de a se însera, este semn de ploaie şi furtună; când albinele devin rele, când năvălesc pe om şi îl muşcă, este semn că va ploua; când vin cu grămada de la câmp şi altele nu mai pleacă înseamnă că în curând va ploua; când albinele astupă toamna urdinişul, este semn că iarna va sosi timpuriu; tot semn de ploaie este şi când trântorii zboară dinaintea stupului - Suceava; primăvara şi vara, când albinele nu se depărtează prea mult de stupi, sau vin de la câmp în număr mare şi se bulucesc la urdiniş, este semn că, peste 4-5 ore, vremea va deveni furtunoasă, cu ploi abundente - Maramureş; roitul stupilor este localizat de apicultori ca având loc în mod obişnuit în perioada dintre Duminica Mare (Rusaliile) şi Sânpetru (29 iunie), sau, dacă iarna se prelungeşte în primăvară, între Sânpetru şi Sântilie - 20 iulie. Ca să fie curtate şi jucate de flăcăi mai insistent, fetele poartă cu ele o crenguţă ruptă din copacul pe care s-a prins un roi de albine - Muntenia; nu-i va merge bine celui care i se fură faguri din stupi - Ţara Oltului;Suceava; se crede că tânărul care visează albine zburând îi va merge foarte bine în perioada următoare, dar, dacă visul aparţine unui om bătrân, aceluia îi va lua foc gospodăria - Suceava; când albinele aglomerează urdinişul, sau zboară multe în jurul stupului, este semn că nu peste multă vreme va ploua abundent - Tecuci;Iaşi. În ornamentica tradiţională românească, albina, reprezentată în formă reală sau sub formă de puncte, simbolizează bunăstarea şi prosperitatea. Va fi bine pentru cine visează albine, dar se va trezi cu duşmanii intrând în casa celui care se visează atacat de albine; este semn de lipsuri, nevoi, secetă pentru cel care visează stup de albine - Suceava. ] [3.11.1]
Animal fantastic [ Motiv decorativ fantezist, reprezentând diverse animale închipuite (dragoni, centauri, sirene etc.), întâlnite în basmele populare. ] [3.11.2]
Berbec [ Motiv ornamental care imită forma animalului, simbol masculin; mai des se întâlnește în arta decorativă tradițională motivul cunoscut sub denumirea de „coarnele berbecului”, păstrându-și același sens simbolic, dar preluând metaforic numai partea din corp care îl caracterizează cel mai bine. ] [3.11.3]
Broască [ 1. Mecanism din metal care, aplicat la uși, sertare etc., permite închiderea sau încuierea lor. 2. Floare la capătul stâlpilor unui bordei. 3. Un fel de rindea. 4. Motiv decorativ zoomorf întâlnit cu precădere pe piesele ceramice și pe unele piese de port. Este prima vieţuitoare care apare în procesul cosmogonic, dar nu este implicată direct în actul facerii lumii, ea doar îl precede şi îl pregăteşte, aducând o veste bună, confirmând gândul sau bănuiala divinităţii supreme cum că, la fundul apei, este nisip sau pământ; în alte texte folclorice, rolul broaştei este mult mai mare, deoarece ea nu numai că vesteşte, dar şi făureşte, nu este doar martor pasiv, ci şi participant activ, cu un rost bine definit în procesul complicat al făuririi lumii: „Dumnezeu i-a poruncit să care apă cu gura şi să care ţărână pe nişte beldii de urzică; ea tot a cărat, până s-a făcut pământ destul de mare; pământul broasca l-a făcut”; deci, unele legende afirmă că broasca a vestit pe Demiurg de existenţa pământului (s-a scufundat o singură dată), iar Demiurgul a poruncit ca apele să se retragă (creaţie pe orizontală); în celelalte legende, broasca face numeroase drumuri, pe verticală, până ce reuşeşte să adune o turtiţă de pământ din care se va naşte lumea; rolul important al ei, în cosmogonia populară, se datorează poziţiei ei (naturale) de mediator între apă şi pământ, pentru că ea trăieşte şi într-un mediu şi în celălalt şi astfel „le ajută”, în plan simbolic, să comunice; în unele texte folclorice, broasca (animal care, atunci când pluteşte pe apă, se lăţeşte, mişcându-se surprinzător, deosebit de felul de a înota al altor fiinţe de baltă) apare ca suport al lumii: „Pământul este aşezat pe un picior şi acest picior este aşezat pe spinarea unei broaşte, mare cât toate zilele, iar broasca este pe apa unei mări fără margini, care este sub pământ; şi când broasca se mişcă de la un loc la altul, pe apă, atunci se mişcă şi pământul, mai tare sau mai încet, după iuţeala cu care se mişcă broasca”; ea nu face lumea de la început, ci reface universul, dând viaţă naturii, deci are loc la nivelul energiei vitale care animă universul; stăpânind viaţa şi mai ales tainele regenerării ei, broasca înfrânge blestemul divinităţii şi alungă tristeţea „de moarte” a acestuia, eliberând energiile stăvilite şi declanşează un nou ciclu vital, pentru care, drept răsplată a fost blagoslovită; ea este sfântă, consacrată, puternică: „E păcat s-o omori, pentru că e blagoslovită sau sfinţită, pentru că împreună cu ariciul a urzit pământul”; „În Moldova, broaştele şi aricii se socotesc sfinte şi nimeni nu se atinge măcar de ele; se îngăduie să umble şi prin case”; credinţele populare susţin că „acela care calcă sau ucide o broască, va ucide pe maică-sa”; „ori când omori o broască îţi moare mama”; cel care omoară broasca, omoară o fiinţă dotată cu puteri sacrale; cum broasca este fecundă şi regeneratoare, cum ea făureşte lumea şi ajută natura să renască, ea este o „mamă” a firii; deci, omorârea ei poate fi, în plan simbolic şi arhetipal, un matricid; deci consecinţa este logică, îi va muri mama; „Fiecare om are o broască-ştimă; pe ea când o omoară, moare şi el”; aici broasca are aceleaşi puteri şi funcţii cu şarpele casei, apărând ca o divinitate protectoare, de a cărei existenţă şi securitate depind existenţa şi securitatea omului, a familiei şi a casei sale; teama faţă de broasca sacră răzbate şi din precauţiile ce înconjoară întâlnirea cu ea; este bine, afirmă credinţele tradiţionale, ca broaştei să nu i se spună pe nume; atunci când sunt auzite cântând, trebuie să se exclame: „Cucoanele cântă” şi, drept răsplată, ele vor ura: „Să fii frumoasă ca o cucoană”; sau, văzând o broască, este bine să i se spună „cal”, „cal de apă”, ori „iapă”; mulţumită de respectul cu care este tratată, ea va răspunde: „Să fii tu tare ca calul”; se crede că acela care sapă o fântână şi dă acolo de o broască să fie sigur că va da şi de izvor; dacă, într-un izvor sau râu, există broaşte, atunci cu siguranţă apa aceea este bună de băut, faptul concret găsindu-şi explicaţia în conformitate cu sistemul legendelor (care ipostaziază realul într-o consecinţă a evenimentului mitologic), prin binecuvântarea unei divinităţi; astfel, drept mulţumire pentru faptele sale, acestei vieţuitoare i s-a hărăzit darul de a trăi numai în apele curate şi de a asigura, prin prezenţa ei, puritatea lor: „Apa unde trăieşte broasca e bună de băut, omului să nu-i fie scârbă, fără broaşte apa se-mpute şi apoi scade”; izvorul, apa abia ruptă din matcă, „nespurcată” de cele lumeşti, reprezintă puterea ingenuă a vieţii; primăvara, anotimpul începuturilor, când totul se schimbă şi renaşte, întrupează momentul de cumpănă fertilă, clipa când puterile naturii sunt intacte, pure, concentrate, gata să izbucnească; corelându-se, în plan simbolic, broasca şi primăvara asigură puterea magică şi bogăţia: „Când broaştele cântă întâi primăvara, e bine să te dai de trei ori peste cap, dacă vrei să fii sănătos peste an, sau dacă vrei să ai noroc”; „Broasca e din inelul Maicii Domnului; ea l-a pierdut toamna şi l-a găsit primăvara; l-a luat, l-a sărutat şi l-a lăsat printre buruieni”; de aceea, când este găsită, trebuie sărutată de trei ori, dată peste umăr şi printre picioare de trei ori; deci broasca se naşte primăvara, ca toate divinităţile vieţii; se crede că, dacă se omoară o broască, „se mânie Dumnezeu, care se porneşte pe ploi şi pe potoape, de nu se mai opreşte”, ba, se mai crede că aceluia care va omorî o broască îi va muri o vită; broasca mediază între dimensiunile şi polii ei opuşi, între pământ şi apă, ud şi uscat, fertil şi arid, viaţă şi moarte, pieritor şi nepieritor; pentru că broasca este pură, curată, ea poate fi folosită pentru a curăţa omul, lucrurile, de spurcăciuni; broasca e socotită ca având darul să absoarbă toate necurăţeniile din apă şi din aer; tot astfel se crede că poate extrage veninul din orice rană şi de aceea e deseori întrebuinţată în medicina populară; pe acelaşi mecanism analogic se bazează şi credinţele care susţin că broasca este bună contra frigurilor, a durerilor de şale, contra umflăturilor de buze, a înecului etc.; cel ce vrea să oprească grindina trebuie să prindă o broască, să o jupoaie de vie şi să o atârne în vârful unui arin, crezându-se că, omorând broasca, se omoară ploaia, sau că, punând în pom pielea vieţuitoarei ce tutelează ploile, sunt apărate câmpurile de puhoaiele dezlănţuite; există însă şi o broască malefică, anume broaştele râioase; despre ele se crede că sunt creaturi ale diavolului şi că ele întrupează adeseori strigoaicele şi fermecătoarele; „broasca râioasă e strigoaie şi, dacă o iei în mână, te umpli de râie”; în chip de broască râioasă, frigurile demonice pot aduce casei şi omului fel de fel de rele: ele poartă farmecele, duc bolile, fură mana şi bogăţia gospodăriei: „De multe ori strigoaica vine să fure tot grâul din şura omului, dar nu-l poate duce şi cheamă broscoii în ajutor şi tot neamul broştesc, cu gura cât o şură, de cară tot”; credinţele afirmă că, pentru a fi îmbunată, broaştei trebuie să i se spună „iapă”; în acelaşi timp şi în sens invers, descântecele spun o „iapă albă”, de la marginea lumii, ca să stăpânească şi să neutralizeze puterile malefice ale broaştei; astfel, broasca „bună” este iapă (are deci puterea şi fertilitatea acestui animal), iar broasca „rea” stă sub puterea iepei, este alungată şi înfrântă de aceasta; apa în care ea s-a scăldat vindecă pe cel bolnav; tăiată şi pusă pe rană are valori curative nemaipomenite; cea „spurcată” este Muma-pădurii; ori afirmaţia „Dracul mănâncă broaşte”, adică hrană spurcată; eroina pedepsită va scoate pe gură, ori de câte ori va vorbi, broaşte şi şerpi; cea bună declanşează ploile („să nu se omoare broasca, pentru că vin ploile mari”), purifică izvoarele, îmbunează şi înveseleşte divinităţile triste (inclusiv moartea) ale vieţii şi fertilităţii, vesteşte naşterea zeului-prunc (inclusiv a naturii reînnoite), aduce sănătate, putere şi noroc; dominantă în manifestările orale şi materiale (în ornamentică, o întâlnim prezentă pe cruci, ceramică etc.) este figura benefică a broaştei; nu are zile consacrate special ei, ca lupul, ursul etc., ci întreaga primăvară îi este consacrată. În unele legende, se spune că unul dintre animalele alese de Maica Domnului este broasca; aceasta ar fi fost cea care a vestit Sfânta Naştere şi, drept urmare, trupul ei nu putrezeşte, ci se usucă, nefiind mâncat de viermi; de aceea, a omorî o broască este un păcat mare. În Bucovina, se crede că broaştele sunt şi vestitoare de frig, omăt şi răceală, dacă ies şi cântă înainte de Alexii (17 martie); iar dacă ies ele la timpul cuvenit, adică după ce trec Alexiile şi după ce se încălzeşte, se poate spune: „Să n-ai frică/De nimică”. Să nu se omoare broasca, pentru că ea îşi adună palmele a rugăciune către Dumnezeu şi îl blestemă pe cel care a ucis-o - Ţara Oltului; este considerată sfântă şi de aceea nu trebuie omorâtă - Neamţ; primăvara, cine vede un brotăcel prin iarbă să-l ia, să-l scuipe de trei ori în gură şi apoi să-i dea drumul, pentru că nu se va mai îmbolnăvi de friguri peste an - Muntenia; se crede că omorârea broaştelor de către cineva atrage moartea mamei aceluia; sau că gestul de a le omorî echivalează cu uciderea propriei mame; de aceea, poate ucide o broască numai acela căruia i-a murit deja mama - Suceava; moare unul dintre părinţii celui care omoară o broască - Botoşani; sau îi va muri o rudă - Muntenia; este semn rău pentru cel ce calcă o broască - Galaţi; îi devine vaca stearpă aceluia care omoară o broască - Suceava; să nu se omoare broaşte, pentru că aluatul frământat de mâna ucigaşă nu va dospi - Bihor; să nu se vorbească seara, în preajma copiilor, despre broaşte, deoarece ele pot aduce răul asupra celor mici - Suceava; nu este semn bun, dacă intră o broască în casă - Suceava; când intră broaşte în casă e semn că un membru al familiei va muri - Suceava; sau că a fost trimisă cu farmece şi vrăji; în acest caz, cu un băţ este scoasă afară, adăugându-se: „Cu ce te-a trimis, dă lui şi de capul lui să fie" - Iaşi; dacă în casă este un bolnav şi, pe înserate, soseşte la uşă o broască sau intră în casă, este clar că a fost trimisă cu farmece; de aceea, este pusă într-o ţepuşă şi aşezată în pod ca să se afume - Suceava; este rău de moarte, când cântă broasca sub talpa casei - Vâlcea; se consideră că apa din fântâna unde nu trăiesc broaşte nu este potabilă - Muntenia;Suceava; de aceea, este păcat să fie omorâte broaşte de fântână - Galaţi; ca să închidă gura vecinilor prea clevetitori, femeile prind o broască din fântâna din care iau apă acei vecini şi îi leagă gura (sau îi cos gura) cu un fir roşu, după care o aruncă înapoi în fântână - Tecuci; când cântă de prima dată broaştele primăvara, este bine să se dea de trei ori peste cap cel ce le aude, pentru a fi sănătos peste tot anul şi a avea noroc - Teleorman;Vaslui;Iaşi; sau să se dea de trei ori peste cap, pentru a creşte bostanii mari - Vaslui; sau ca să nu fie anul secetos - Muntenia; sau ca să-i fie viaţa uşoară peste vară - Suceava; cine vede pentru prima oară, primăvara, ouă de broască să se frece cu ele peste tot trupul, pentru a fi ferit peste an de friguri; dacă vrea să fie ferit permanent de friguri, să se frece cu ouă de broască de-a lungul întregii primăveri - Suceava; ca să-i treacă frigurile, cel afectat de boală să pună o broască în sânul unui om fricos - Tecuci; nu va fi bolnav de friguri peste an cel care, văzând primăvara broască, pentru prima oară, o ia şi o scuipă în gură - Bihor; sau să fie sărutată pe spate de trei ori şi apoi aruncată peste cap - Suceava; broasca prinsă primăvara se dă de mâncare şi porcilor, pentru a le trece unele afecţiuni ale gurii - Argeş; cine se duce la scăldat, pentru prima oară în acel an, să-şi pună o broască în sân, ca să nu se înece - Arad; pentru diagnosticarea dalacului (antrax), se pune pe zona afectată o broască vie şi, dacă aceasta moare, este sigur că boala este dalac - Vaslui; este bine să se pună pe pântecele unei femei aflate în travaliu o legătură cu rămăşiţele pisate ale unor broaşte moarte, pentru ca naşterea să se producă uşor - Tecuci; negii se fac mai ales din cauză că broaştele din bălţi urinează pe mâinile şi picioarele unor oameni şi pot fi trataţi cu firimituri de mămăligă găsită - Tecuci; să nu se omoare broască, fiindcă plouă - Dolj; când cântă broaştele ziua este semn că va ploua - Muntenia;Buzău;Suceava; de cântă pe înserat e semn că vremea a doua zi va fi bună - Suceava; grindina poate fi alungată, dacă este prinsă o broască, este jupuită de vie, iar pielea i se agaţă într-un băţ de arin - Iaşi. În Maramureş, se crede că, dacă îşi doresc copiii să cânte frumos, să ţină o broască verde în sân; limba de broască pusă pe pieptul unei femei o face să spună tot; omul să se ferească de broască, să nu i se ude în ochi, pentru că orbeşte, iar dacă pune cineva mâna pe ea, să nu se atingă pe la ochi, pentru că orbeşte. Pentru a-şi face rost de iubit sau iubită, în Sălaj există următoarea vrajă: se prinde o broască, cu 9 zile înainte de Sângiorz, şi se pune într-o cană găurită în 9 locuri; cana cu broasca în ea se îngroapă în grădină, în dimineaţa zilei de Sângiorz; după alte 9 zile, se scoate cana în zori şi se vor găsi în ea două oase: unul având formă de cârlig, celălalt în formă de furculiţă; este apoi atins cu osul în formă de cârlig cel care este plăcut, iar cel care urăşte pe cineva îl atinge cu osul în formă de furculiţă (PRESA). Apa din fântâna în care sunt broaşte nu este bună de băut - Gorj. Dacă broaştele încep să orăcăie înainte de Alexii (17 martie), primăvara va fi lungă şi rea, cu zile friguroase. Înseamnă onoare pentru cine visează broască; broască orăcăind înseamnă desfrânare; primeşte o veste bună cel care se visează mâncând broaşte şi înseamnă nefericire pentru cel care visează broaşte multe - Suceava. ] [3.11.4]
Broască ţestoasă [ Motiv decorativ deosebit de rar, ea apărând accidental în arta decorativă tradițională, mai mult ca influență exterioară. ] [3.11.5]
Câine [ Câinele este cel mai vechi animal-tovarăş al omului şi probabil primul domesticit, de unde şi prezenţa lui în viaţa intimă a sa; miturile, riturile, credinţele şi superstiţiile ce-l privesc alcătuiesc singure aproape o cultură; numai calul, celălalt animal care a ajutat formării omului, dar pe o arie mai îngustă decât câinele, a incitat culturile tot atât de adânc. Întotdeauna fidel, câinele este imaginea exemplară a prieteniei, a devoţiunii; acest animal reprezintă ipostaza domestică a lupului, a celei mai aprige şi haine vieţuitoare a pădurii; îmblânzirea a transformat duşmanul în protector, agresivitatea în credinţă, natura în cultură; poziţia sa ambivalentă, locul său de graniţă, între natură şi cultură, faptul că animalul violent (lupul) se află atât de aproape de inima casei, de vatra ei, îl face să apară ca prieten şi apărător devotat al omului; utilitatea câinelui derivă din această agresivitate dirijată, pentru că el nu produce, nu oferă bunuri (din contra, el este un consumator), dar, în schimb, apără bunurile de feluriţii duşmani ai gospodăriei; astfel, animalele pădurii şi duşmanii gospodarului, precum şi duhurile rele şi bolile trebuie să se teamă de câine; totuşi, singurul aspect, care aminteşte de câinele infernal, cu aură malefică, chtoniană, îl găsim în unele credinţe în care câinele figurează ca animal cobitor, din care cauză urletul său, privirea fixă, sau unele mişcări ciudate sunt interpretate ca prevestiri funebre, ca semne ale morţii ori ale nenorocirilor; în plus, fiind un animal spurcat, câinele nu este plăcut mortului, uneori este considerat ca întrupare a diavolului, fiind gonit din casa în care este un mort; cultura populară românească ocoleşte atributul de paznic psihopomp al tuturor intrărilor şi ieşirilor din Hades; nicăieri nu întâlnim, la pragurile marii treceri, sau pe căile întortocheate ale lumii de dincolo câinele-ghid, câinele-frate şi sfătuitor al dalbului de pribeag; această lipsă se datorează faptului că, în gândirea tradiţională românească, comunicarea dintre cele două tărâmuri se face pe ape şi nu pe căile pământene sau subpământene; de aceea, în locul câinelui, apare, ca ghid psihopomp, vidra, numită uneori şi câinele de apă; câinele îşi păstrează funcţia de animal-ghid, de descoperitor al tărâmurilor necunoscute doar în cazul călătoriilor din lumea contingentă, cel mai cunoscut exemplu fiind acela al căţelei Molda, care îl conduce pe Dragoş până la limita unei ape şi a unui tărâm necunoscut şi cărora le împrumută numele său, adică apa şi regiunea Moldova; în general, cultura populară românească valorizează pozitiv figura câinelui, crezându-se că el este plăcut lui Dumnezeu şi că el se roagă pentru binele omului, sau depune mărturie în favoarea acestuia atunci când pisica îl acuză pe om că nu le dă suficientă mâncare; câinele este apărătorul omului şi duşmanul neîmpăcat al lupului, ceea ce este o ambiguitate, pentru că sunt înrudiţi, iar lupta lor este una fratricidă; deosebirea ar fi una de statut social, pentru că Dumnezeu a făcut câinele, pe când lupul este făcut de diavol; după alte legende, câinele ar fi rezultatul metamorfozei a două mere, sau a fluierului rupt al ciobanului, sau a furnicilor hrănite cu lapte; umbrit de lup (mult mai semnificativ din punctul de vedere al sistemului mitico-simbolic arhaic), câinele este privit ca un epifenomen, ca o entitate de ordin secund, creată şi justificată datorită existenţei unei alte fiinţe; în spaţiul ceremonial, câinele apare ca protagonistul unui ciudat şi incitant obicei popular, practicat numai în câteva sate cu populaţie mixtă, română şi bulgară, din Ilfov şi Ialomiţa: trasul în jujeu sau datul în tărbacă, obicei care se face lunea dimineaţa, după lăsatul de sec pentru intrarea în Postul Paştelui, practică nemiloasă de chinuire a câinilor; de altfel, câinele are ziua consacrată lui de lăsatul de sec; cu acest prilej, este consemnat un aspect de ordin ritual: în timp ce unii bărbaţi chinuiesc câinii, alţii umblă prin grupul asistent şi ung pe la gură cu mălai pe cei neatenţi, motivându-se gestul „ca să se facă mult mălai” (porumb); cu alte cuvinte, câinii sunt chinuiţi, bătuţi, uneori omorâţi, ca recolta să fie bogată; o legendă vine în sprijinul explicitării obiceiului: când a dat Dumnezeu grâul, l-a dat cu rod de la pământ şi până la vârf şi l-a încredinţat câinelui, care îl mânca însă numai la vârf, pentru că exista din belşug, ceea ce înseamnă că obiceiul este o pedeapsă aplicată câinelui pentru nesăbuinţa lui faţă de creaţia atât de venerată a lui Dumnezeu; legenda menţionată explică şi de ce grâul face spicul numai la vârful paiului, pentru că Dumnezeu i-a luat rodul; alte legende inversează această relaţie şi prezintă câinele în chip de salvator al grâului; spicul de grâu, ca simbol al hranei domestice, lăudat în textele colindelor, este al câinelui (tătarii au dat foc holdelor, iar un câine a luat un spic întreg, a trecut prin foc şi l-a adus stăpânului său); totuşi, câinele nu apare ca un spirit al grâului, ci doar ca un donator de grâu şi, indirect, de belşug şi fertilitate; în întreg acest context ceremonial şi legendar, animalul domestic joacă mereu rolul mediator între om şi creaţie: el este donatorul grâului şi totodată puterea invocată şi forţată să asigure belşugul holdelor; el salvează grâul de foc, dar stăpâneşte, în plan mitic, focul, care coace spicele şi dă recolta bogată; duce la pierderea spicului opulent, dar poate fi invocat şi forţat (prin bătaia rituală) să determine grânele să dea roade îmbelşugate; s-ar putea ca imaginea câinelui care trece purtând grâul prin foc să fie un ecou al Câinelui igneic, al câinelui care duce focul şi arde recoltele (le coace); de altfel, focul leagă figura simbolică a câinelui de aceea a grâului: primul, ca orice carnasier, relevă valenţe solare şi pirice; al doilea reprezintă imaginea predilectă a plantei, care, pentru a da rod, trebuie să ardă de două ori, o dată la soare, a doua oară la focul cuptorului domestic, pentru a produce alimentul atât de necesar - pâinea; în acest fel, se reconstituie o triadă câine-cereale-foc, ea având rădăcini adânci în civilizaţia est-mediteraneană. Când câinele urlă şi scurmă pământul din faţa casei unui bolnav, acesta prevesteşte moartea omului; dar trebuie să facă acest lucru ţinând capul în jos, pentru că, dacă îl ţine în sus, prevesteşte foc - Sibiu;Năsăud; Muntenia;Moldova;Suceava; din casele unde a decedat cineva, câinii şi pisicile sunt date afară, pentru că fiind prieteni buni cu mortul, se crede că sufletul acestuia nu poate ieşi din el şi nici din casă - Suceava; câinii şi pisicile sunt animale spurcate şi de aceea se ascund în ele spiritele necurate, din care cauză sunt alungate temporar din casa cu mort, ca să nu împiedice sufletul celui decedat să meargă la Dumnezeu - Muntenia; câinii, pisicile şi alte animale sunt ascunse sub vreo copaie, sau scoase afară din casă şi duse în beci sau chiar pe câmp, unde sunt lăsate trei zile, cât mortul este privegheat la locuinţa lui, pentru ca acestea să nu treacă peste trupul mortului, în care caz acesta s-ar transforma în strigoi şi ar veni noaptea la cei vii din casă, pentru a le mânca inima - Prahova; câinii şi pisicile nu trebuie să treacă nici pe deasupra, nici pe sub trupul celui decedat, fiindcă nu este bine - Banat; se crede că sufletul celui decedat stă ascuns în animalele din casă şi în alte lucruri încă o vreme bună şi apoi se duce la Dumnezeu - Suceava. ] [3.11.6]
Cal [ 1. La plural, denumește cele două lemne care sprijină coșul morii (și care, privite lateral, seamănă cu un cap de cal). 2. Scaunul cu patru picioare al dulgherului pe care se prelucrează diverse piese din lemn. 3. Piedică de la sulul din spate al războiului; 4. Motiv decorativ care preia imaginea calului, mai des fiind întâlnit însoțit de călăreț (v. Cal cu călăreț). ] [3.11.7]
Cerb [ Ca și în cazul berbecului (v. Berbec), motivul decorativ preia cu precădere imaginea „coarnelor cerbului”, ca simbol al vituților masculine. În folclorul românesc, cerbul şi ciuta beneficiază, în raport cu celelalte animale sălbatice, de un statut aparte, de un prestigiu ieşit din comun; conform unor atestări populare, aceste vieţuitoare sunt „considerate mai bune chiar decât vitele, plăcute munţilor: iarna, crengile copacilor singure se pleacă, ca să mănânce mugurii”; mai „bune” decât vitele nu trebuie înţeles în sensul de mai „utile”, ci de mai „curate” decât acestea; de altfel, ciuta şi cerbul hălăduiesc întotdeauna prin locuri inaccesibile, oprite omului, prin locuri fabuloase, în poieni îndepărtate, pe munţi sălbatici, acolo unde „iarba necălcată” şi „apa netulburată” simbolizează natura expansivă, pură, liberă, cu dimensiuni şi ecouri mitice; cele două vieţuitoare reprezintă imaginea emblematică a naturii, în ipostaza ei sălbatică, primordială; cu aceste valori, cerbul şi ciuta sunt folosite adesea pentru a semnifica ruperea de orizontul social, integrarea în stihial; în unele variante ale baladei „Meşterul Manole”, pruncul părăsit este crescut şi alăptat de ciutele fecunde, arhetipale; în doine, haiducul rupt de semenii lui se înfrăţeşte cu căprioara; trăind în adâncimile sacre ale codrului, fiind pure şi nepătate, cerbul şi ciuta polarizează numeroase atribute pozitive, benefice; de aceea, ele dispun de un surplus de sacralitate, fapt care le acordă un surplus de prestigiu şi autoritate; ele sunt animale „curate”, exemplare, animale „puternice” şi fecunde, donatoare de energie şi bunăstare; această determinare mitologică explică de ce ciuta şi cerbul se ivesc în acelaşi context epic - vânătoarea eroică; în universul de simboluri al colindei, vânarea cerbului tretior ori a ciutei „fără splină” constituie un gest ritual, un act eroic în măsură să ofere tânărului consacrarea, prestigiul social şi dreptul la căsătorie, legate de vechi rituri de iniţiere feciorească şi de credinţe cu caracter totemic şi magic; la rădăcina lor se află probabil urme ale unui cult autohton al cervidelor; există dovezi evidente că cerbul a fost vânat încă din paleolitic şi că oasele şi coarnele sale au fost intens folosite pentru realizarea unor unelte (ace, cuţite, brăzdare de plug) sau obiecte de cult; ulterior, vânarea cerbului şi a ciutei a devenit un privilegiu al domnitorilor şi al marilor boieri; de altfel, în Evul Mediu, căprioara constituie un dar ritual în cadrul sărbătorilor de iarnă; ipoteza care atribuie cerbului rolul de stihie a firii, de emblemă a naturii nedomesticite, este întărită de celălalt motiv declanşator al conflictului (din balade): agresiunea cerbului, care coboară din munte în sat, intră în livada ori câmpul eroului, îi mănâncă merele ori îi culcă la pământ spicele coapte; este aici o provocare, o intruziune; unele colinde păstrează probabil ecouri ale sacrificiului cerbului pentru asigurarea dăinuirii construcţiilor; vânarea cerbului, ca o etapă necesară a riturilor de trecere nupţiale, prin care mirele trebuie să-şi dovedească bărbăţia, şi-a păstrat ecoul în colinda din ţinutul Hunedoarei; deci sacrificiul asigură durata casei concrete, susţine în plan mitic temeinicia clădirii propriu-zise; totuşi „casa” nu are valoare „denotativă” în aceste texte, ci metaforică (conotativă): ea reprezintă „vatra”, familia şi, într-un sens superior, neamul, adică valorile tradiţionale care dau esenţa şi durata actului marital; deci: nuntă - început de lume; vânarea cerbului - sacrificarea animalului cosmic; făurirea „casei” din trupul acestuia - crearea cosmosului din corpul animalului mitic; cerbul reprezintă astfel un „strămoş totemic”, cu rol de „protector al familiei”, care oferă „viaţa”, o consacră, o face reală, integrând-o în antropocosmos; cerbul facilitează un salt ontologic, o rupere de nivel; el este deci un operator într-un act de depăşire a condiţiei iniţiale; eroul, aruncat de coarnele cerbului „peste munţi cărunţi”, pătrunde în altă lume şi aduce de acolo un obiect sau un personaj dotat cu atribute şi puteri fabuloase; în descântece, acelaşi gest permite intrarea pe tărâmul stăpânit de puterile malefice şi găsirea cauzei bolii; inversând aceste imagini, alte descântece utilizează „luatul în coarne” ca un act demonic, declanşator al bolii şi al suferinţei; în aceste cazuri, motivul „luatului în coarne” este „recitit” din perspectiva codului specific descântecului; acesta elimină conotaţiile mitologice (cerbul sacru, trecerea de pe un tărâm pe altul, saltul ontologic) şi păstrează numai nivelul referenţial, gestul concret, dureros, al luării în coarne şi al prăbuşirii la pământ; în felul acesta, zborul consacrator este înlocuit cu o cădere malefică, generatoare de boală şi suferinţă, iar cerbul stihial apare ca un animal răuvoitor, aproape demonic; o credinţă străveche şi general răspândită afirmă că animalul care conduce o haită sau o turmă nu este numai unul obişnuit, ci unul năzdrăvan, dotat cu atribute şi puteri ieşite din comun, această imagine mitologică este întărită de o realitate de natură biologică: cârdul este condus de o ciută care merge în frunte mereu cercetând; toată grija conducerii cârdului cade în grija unei ciute de 6-7 ani, cunoscătoare şi trecută prin multe; urmărirea şi vânarea ciutei reprezintă un sacrificiu fertilizator prin omorârea animalului arhetip, a „mumei-ciutelor”, eroul hrăneşte pământul cu sângele vieţuitoarei sacre şi asigură bogăţia şi fecunditatea câmpurilor; în ordinea mitului, vânătoarea capătă ecouri cosmogonice, deoarece fără ea pământul ar fi sterp şi holdele nu ar rodi: „Şi-n suliţi o luară/Şi pe mal o aruncară,/Frumuşel gâtu-i tăiară,/Dete sânge locului/Şi mană pământului,/Dete păr la trăistari,/Pielea pe la tăbăcari,/Carnea pe la măcelari,/Oasele la fluierari,/Maţele pe la strunari,/Unghele la păhărari!”; finalitatea întregii acţiuni nu mai este acum una iniţiatică, nu mai vizează dobândirea prestigiului individual şi consacrarea eroică; viteazul îndeplineşte actul ceremonial nu pentru sine, ci pentru colectivitatea întreagă; rostul vânătorii este unul de factură agrară, animalul-victimă fertilizând întreaga fire şi asigurând belşugul recoltei; rolul de animal arhetip, de fecundator al întregii naturi, este asumat, în egală măsură, şi de cerb; tot în sensul asigurării fertilităţii trebuie interpretate şi textele în care cerbul este chemat „să sară” peste lanuri şi câmpuri; în limbajul popular, „a sări” înseamnă, atunci când verbul se referă la animal, „a fecunda”; pornind de la această constatare, invitaţia la sărit este legată de speranţa pentru „roada codrului”, „mana grânelor” etc.; cerbul divin, divinitatea din brădet, fecundează vântul şi pământul, muntele şi ţarina şi asigură roade bune tuturor şi sănătate pentru oameni; deci cerbul stimulează energiile naturii printr-un gest magic, gest care are la bază contactul direct între animalul sacru şi pământul sterp sau uscat; sacrificiul întemeietor este astfel înlocuit printr-un model analogic al fecundării; coarnele bogate ale cerbului inspiră, în folclorul românesc, această laudă a animalului care pretinde „Că el îşi întrece/Cu coarnele lui/Fala bradului!”; şi tot ele, precum şi atributele fecundatoare ale acestei figuri mitologice, susţin, în plan simbolic, riturile şi jocurile de Anul Nou consacrate măştii de cerb; cercetătorii consideră că masca de cerb reprezintă întruparea pământească a soarelui, personificat ca zeu, în mersul lui prin zodiac; totodată, masca de cerb este văzută şi ca un simbol al junelui prin excelenţă, principiul însuşi al tinereţii masculine, care asigură, prin coborârea lui în sat, fecunditatea, vigoarea şi sănătatea tuturor; într-un cântec de jelire a cerbului bolnav, cauza suferinţei sale este de natură erotică; renaşterea animalului-mască, a figurii sacrale care întrupează energiile firii, reprezintă o explozie de vitalitate, un surplus necesar de putere care duce la sporirea fertilităţii naturii, a câmpurilor şi holdelor; acest cerb, care aminteşte de taurul „ferecat”, aduce cu sine obiectele sacre, pe care ceata le dăruie familiei gospodarului: covor, brâu, bani, şi, alteori, arme, masă, cunună; ca şi masca, cerbul fantastic posedă un surplus de putere stihială, putere care se concretizează fie printr-un act magic (săritul - în text, jocul - în ceremonial), fie printr-un dar magic (intrarea lui în curte - în rit, aducerea unor obiecte sacre - în text); fiecare dintre darurile pe care cerbul le poartă pe spinarea sa individualizează o categorie a familiei, simbolizează o dimensiune a miticului şi anticipează împlinirea unui destin individual: masca - gazda mare - bogăţie - viaţă îmbelşugată; armele - feciorii - putere eroică - consacrarea socială; cununa - fetele –fecunditate - împlinirea maritală; fata, viitoarea soţie, aflată în leagănul din coarnele cerbului, este condusă de acesta, prin apele revărsate, către mirele ei, incertitudinea condiţiei ei liminale este conotată mitologic, în colindă, prin imaginea potopului (haosul ce precede facerea lumii, adică, în acest context, întemeierea familiei) şi prin sacrificiul cerbului (animalul primordial prin jertfa căruia ia fiinţă cosmosul, mutans mutandis, casa, familia şi destinul tinerilor căsătoriţi); luat în sine, cerbul cu leagăn în coarne este un simbol al vieţii veşnice, al renaşterii firii, al fecundităţii şi belşugului; dar adesea el apare şi călătorind de la un tărâm la altul; astfel, chipul său se completează cu o nouă dimensiune, aceea de animal-ghid şi, eventual, psihopomp; revenind mereu, exprimând ciclurile veşnice ale naturii, cerbul trebuie „să treacă” de la un nivel la altul al existenţei, de la împlinire la pieire, de la lumea „cea neagră” la lumea „cea dalbă”; ca animal funerar, el apare drept purtător şi conducător, în leagănul său, al sufletelor celor „pribegi”; singular, apare în bocetele din Gorj, probabil din contaminarea cu colindele (adică un cerb cu leagăn în coarne, urmând a duce în el pe cel mort); se pare deci că ori de câte ori apare cerbul cu leagăn în coarne, călător peste marile praguri, finalitatea traseului său este una direct maritală şi, implicit, fertilizatoare: animalul fabulos duce sau conduce pe unul din participanţii la căsătorie către alesul său; în transformarea cerbului în animal psihopomp, un rol deosebit revine imaginilor „trecerii mării”, cu vădite semnificaţii funerare, şi „leagănului”, utilizat deseori, în bocete, ca mijloc de acces dintr-o lume în alta; cu excepţia acestor contexte, singulare totuşi, cerbul nu conturează, în folclorul românesc, profilul unui animal psihopomp; cerbul şi ciuta, aşa cum apar ele în folclorul românesc, relevă numeroase conotaţii simbolice arhaice, pe firul cărora se coboară spre mituri de factură cosmogonică, spre imagini ale fiinţelor primordiale, ale vieţuitoarelor stăpâne peste energiile şi tainele firii, ale animalelor fecunde, donatoare de viaţă şi putere, călătoare şi ghid între diversele paliere ale lumii, protectoare ale tinerilor iniţiaţi. ] [3.11.8]
Coropişniţă [ Motiv decorativ imitând forma insectei care trăiește în pământ și produce stricăciuni mai ales cartofului, dar și altor legume de grădină (Gryllotalpa vulgaris). ] [3.11.9]
Fluture [ 1. Motiv decorativ imitând forma unui fluture; Textele folclorice susţin că toate sufletele curate şi, cu deosebire, ale copiilor mici se prefac în fluturi pe lumea cealaltă; de acolo, ele trec, sub această înfăţişare, în lumea celor vii; uneori, sufletele răposaţilor vin pe la casele unde au trăit sub formă de fluturi; aceasta se întâmplă cu sufletele copiilor, dar şi cu cei de o vârstă mai mare; este aşezat, în legendele populare, la începutul creaţiei universale; astfel, Dumnezeu s-a născut din aer, ca şi cariul din lemn; apoi, din cariu s-a făcut fluture şi din fluture s-a făcut om; în unele genuri folclorice, fluturele apare ca mesager erotic, fără să i se adauge alte conotaţii simbolice; invers decât striga, datorită prezenţei sale primăvăratice, fluturele roşu (Aglais urticae) este considerat o apariţie benefică, fiind un semn de sănătate şi voioşie; fluturele numit inelariul este temut pentru pagubele sale pe care le produc omizile sale; dar ouăle sale sunt considerate a fi „stupitul cucului”; astfel, conform credinţelor tradiţionale, după ce mănâncă orz, cucul „stupeşte” boabele pe crengi, în forma unor inele suprapuse; după aceea i se leagă limba şi nu mai poate cânta; aceste inele au numeroase puteri magice, ele aducând iubire fetelor care le culeg, noroc târgoveţilor, prestigiu bărbaţilor şi somn uşor copiilor; într-o legendă din Ialomiţa, se spune că fluturii au fost la început oameni fericiţi, care trăiau înainte de potop muncind şi închinându-se lui Dumnezeu; atunci, Împăratul Ceresc, dorind să-i salveze de la înec, a trimis pe Arhanghelul Gavril să le dea dreptul în Rai; însă unii dintre oameni s-au rugat să mai fie lăsaţi să stea pe pământ, neîndurându-se să părăsească lumea şi atunci Domnul i-a transformat în fluturi; în timpul potopului, Arhanghelul Gavril a vegheat deasupra norilor, cu aripile pline de fluturi, iar, când apele s-au retras, a coborât cu ei pe pământ şi le-a dat drumul printre florile care tocmai se deschideau; se crede că primul fluture văzut primăvara trebuie neapărat prins - Ialomiţa; nu este bine să fie omorât fluturele care zboară prin casă, pentru că el este sufletul vreunui copil din familie decedat - Galaţi; poate fi orbit de colbul aripilor cel ce pune mâna pe un fluture - Suceava; cel ce vede primăvara, pentru prima dată, fluture de culoare albă va fi bolnav toată vara - Bihor; Muntenia; sau poate să fie şi semn că va fi sănătos peste întregul an - Ialomiţa; fluturele alb este prevestitor de bine, dar poate să indice şi o anume slăbire a sănătăţii - Neamţ; fluturele alb prevesteşte că omul va fi bolnăvicios - Suceava; fluturele colorat, în special cel colorat în roşu, este prevestitor de bine - Neamţ;Suceava; cine va vedea fluture de culoare roşie este bine să se frece pe faţă, pentru a fi roşu - Bihor; când se zăreşte fluture roşu înseamnă că acel om va fi sănătos - Iaşi;Suceava; sau că recoltei de cereale îi va merge bine - Galaţi; când se zăreşte fluture de culoare galbenă este semn că omul va fi bolnav şi galben la faţă - Ialomiţa;Iaşi;Suceava; sau că recolta de cereale va fi slabă - Galaţi; prinderea unui fluture roşu poate să însemne că, peste vară, vor fi prinse cu uşurinţă roiurile de albine - Vaslui; este semn de bine, dacă seara zboară fluturaşi în jurul luminii - Suceava; unele fete nemăritate poartă, între mărgelele de la gât, şi stupitul cucului, crezând că astfel ele vor fi plăcute şi scoase mai des la joc - Suceava; să nu fie omorât fluturele din subspecia „cap de mort”, pentru că el este cel care duce apă morţilor - Ialomiţa; în Hunedoara, Ialomiţa şi Suceava, se crede că acela care vede, primăvara, pentru întâia dată fluture alb va fi toată vara alb, adică palid, bolnav, dar în caz că vede fluture roşu va fi roşu la faţă, sănătos; despre fluturele roşu şi despre fluturele de zi cu ochi de păun (Inachis io) se crede că acela care îi va prinde prima dată va prinde peste vară un roi de albine; inelarul sau fluturele inelat (Malacosoma neustria) stă şi el la baza unei legende din Transilvania, conform căreia acesta este concretizarea unui blestem adresat de Dumnezeu, în urma căruia un tânăr hoţ, care furase inelul Sfintei Ana, a fost transformat în fluture inelat; tot despre acest fluture, românii din unele părţi ale Transilvaniei cred că „Inelarul, primăvara, pe crengile ramurilor de vei afla, pune-l la grumazul copiilor care nu pot dormi şi ei vor dormi de aici încolo”; sau „când vezi fluturele inelat, este semn că are să fie vreme bună şi secetoasă”, adică uscată; în Maramureş, se crede că acela care vede fluture galben sau alb pentru prima oară, primăvara, înseamnă că tot anul va fi bolnav, iar dacă vede fluture roşu este semn de sănătate şi voioşie, deci el fiind, în acest caz, o apariţie benefică; în contexte decorative, fluturele semnifică renaşterea. 2. Disc metalic sclipitor cu care se împodobesc diferite piese de port, în special cămășile (iile) femeiești. ] [3.11.10]
Leu [ Leul este un animal străin faunei românești, dar prezent în unele țesături (vezi covoarele moldovenești „cu leu”), în care medalionul central al piesei este ocupat în întregime de imaginea leului, evident un simbol importat din zona mediteraniană datorită prestigiului său. ] [3.11.11]
Măgar [ Motiv decorativ rar, care preia desenul asinului. În concepţia tradiţională românească ocupă o poziţie ambiguă, situându-se între o zonă privilegiată şi una banală, degradatoare chiar, deoarece el simbolizează prostia, încăpăţânarea, indolenţa, stângăcia şi urâţenia; într-un plan secund, se bucură totuşi de simpatie, fiindcă „are cruce pe spate, pentru că a adus pe spate pe cel care a purtat crucea”, credinţă cu răspândire la toate popoarele creştine; pornind de la această ultimă ipostază, măgarul întrupează ideea de modestie, de renunţare (idee centrală şi polemică a creştinismului), trecând în folclorul românesc ca un animal „plăcut lui Dumnezeu”, „blagoslovit”, protejat de divinitatea supremă; de aici începe construcţia imaginii sale benefice, în sensul că diavolul nu se poate preface în măgar; la fel ca oaia, cocoşul şi albina, măgarul se vădeşte a fi pe deplin pur şi pe deplin benefic; el exclude orice contract cu lumea malefică, rezistă asaltului forţelor demonice şi apără casa omului de intruziunea periculoasă a puterilor întunericului; în Moldova, se crede că nimănui nu i se poate întâmpla ceva rău, deşi se află într-un loc primejdios, dacă are lângă el un măgar; nu este omorât de nici o fiară sălbatică, iar o credinţă din Maramureş chiar subliniază această idee: se spune că măgarului i-a fost ursit să nu moară ucis de jivinele pădurii, să nu moară niciodată la casa omului; când simte că i se apropie sfârşitul, pleacă şi moare prin păduri sau pe câmp; de aceea, piele de măgar nu se va găsi niciodată de vânzare; înfăţişarea sa are mai multe explicaţii: fie a fost tras de urechi de Dumnezeu, pentru că şi-a uitat numele, fie pentru că a fost obraznic, fie pentru încăpăţânarea avută, vrând să demonstreze tuturor că el ştie să cânte mai bine decât privighetoarea; plimbarea celui vinovat pe spinarea măgarului, aşezat invers sensului de deplasare, practicată cu asiduitate în Evul Mediu, semnifică umilinţă şi batjocură nu atât din cauza purtătorului urecheat, ci mai ales din cauza modalităţilor călăritului, care este opus celui triumfător, practicat la intrarea într-o cetate; în Banat, cu ocazia obiceiului numit „Jocul cornilor” (care se desfăşoară în Duminica Lăsatului de sec), din convoiul care se deplasează prin sat face parte uneori şi un măgar, care trage după el un car-atelier de meşter drege-strică; măgarul poartă pe cap o caschetă, pe faţă o mască, la picioarele din faţă i se pun bocanci şi obiecte lungi, cum ar fi mânecile unor veşminte deteriorate, pe picioarele posterioare i se trage o pereche de pantaloni, iar pe spate i se aşează o tunică; de căpăstru îi atârnă o coadă de vulpe şi o coadă de mătură; în basmele cu şi despre animale, măgarul este unul dintre cele care reuşesc să-l păcălească pe lup; în deplin consens cu aureola de simboluri şi credinţe, măgarului i se consacră o singură zi într-un an, aceea din Duminica Lăsatului de sec. ] [3.11.12]
Melc [ Motiv decorativ zoomorf care preia doar spirala cochiliei melcului, mai ușor realizabilă și integrabilă în caracterul geometric al decorativismului românesc. ] [3.11.13]
Muscă [ Motiv decorativ care redă conturul unei muște, insectă din ordinul dipterelor, dintre care cea mai cunoscută (Musca domestica) trăiește pe lângă casa omului. Legendele populare afirmă că musca are ochii mari pentru că râde tot timpul de oameni, care încearcă zadarnic să o prindă, se agită, fac gesturi bruşte şi caraghioase, dar musca le scapă, iar ulterior, găsind aceste întâmplări pline haz, izbucneşte într-un râs de nestăvilit; despre musca albastră, „musca morţilor” (Callifora vomitoria), se spune că atunci când uriaşii au luat cu asalt înălţimile văzduhului ar fi împiedicat să se agaţe de toartele cerului, prin bâzâitul ei supărător, pe cel mai puternic dintre uriaşi, din care cauză i s-a dat voie să mănânce numai din trupurile celor morţi; într-o altă legendă ni se spune că „musca columbacă” s-ar fi născut din capul (sau trupul) balaurului ucis de Iovan Iorgovan, ceea ce înseamnă că ea reprezintă răzbunarea monstrului învins de om, din care cauză moşteneşte şi firea balaurului, fiind înclinată spre rău, spre spurcăciune, spre demonic; în general, musca poate să aducă şi să împrăştie bolile şi în special turbarea printre animalele şi vitele din gospodărie, prezenţa ei în roiuri mari fiind considerată ca un semn de nenorocire; omul se apără de ea prin magie: musca este prinsă, uscată, pisată, amestecată cu rachiu, pusă sub icoană, în speranţa că insecta astfel înfrântă şi domolită va speria şi alunga pe celelalte surate ale sale. Ca omul să se vindece de friguri, să se prindă trei muşte de cal, puse apoi în trei vişine, care să fie mâncate dimineaţa pe stomacul gol - Dolj; când muştele apar înainte de Sfântul Alexie (17 martie), este semn că vremea rece va mai dura - Suceava; se strică vremea când umblă muştele pe lângă foc - Suceava; este semn de vijelie, când muştele înţeapă rău - Botoşani; va ploua, când muştele, aşezate pe pielea omului, înţeapă - Ţara Oltului; tot semn de ploaie este şi când muştele au corpul puţin umed şi rece, se lipesc de pielea omului şi înţeapă tare, iar gonite revin cu insistenţă în acelaşi loc - Muntenia;Bucovina. Când înţeapă muştele tare este semn că va ploua - Teleorman. Când pişcă muştele tare este semn că vremea se va schimba în rău - Maramureş. Nu va avea spor şi chiar va regresa cu treburile pe care le are de rezolvat cel care visează muşte - Suceava. ] [3.11.14]
Pajură [ Pasăre răpitoare mai mică decât vulturul, care trăiește în regiunile de munte; acvilă; este de presupus că motivul pajurei a intrat în ornamentica tradițională prin prestigiul simbolic pe care l-a căpătat această pasăre prezentă ca semn convențional pe stemele, pecețile, steagurile sau monedele care au circulat în diferitele țări românești. ] [3.11.15]
Peşte [ Element decorativ întâlnit pe diferite piese textile, pe ceramică, pe unele obiecte din lemn și care trebuie să-i justificăm prezența și prin contaminare cu simbolul creștin. Una dintre cele mai surprinzătoare constatări ale cercetării tradiţiilor româneşti constă în concluzia că vieţuitoarele de apă ocupă un loc şi o pondere extrem de reduse, contrar bogăţiei şi diversităţii faunei ţării; în universul culturii orale, peştele reprezintă o categorie uniformă, nediferenţiată; faptele şi puterile atribuite peştilor nu impresionează, iar implicaţiile simbolice ale acestor vieţuitoare sunt departe de varietatea şi complexitatea cu care ne-au obişnuit alte reprezentări, singura fiinţă a apelor, cu adevărat pertinentă în plan simbolic, fiind un mamifer şi anume vidra; cel mai adesea, peştele este invocat în ipostaza sa fabuloasă, de suport al lumii; astfel, pământul stă pe unul sau patru peşti gigantici, numiţi Începător, Ascultător, Arătător şi Somnoros, care susţin lumea, conduc soarele şi luna pe cer, dezleagă apele şi provoacă, prin mişcările lor neaşteptate, cutremurele; acest aspect conotează două ipostaze majore (sprijin al lumii şi animal sacrificial), care însă, prin caracterul lui incert şi prin frecvenţa redusă, nu conduc la considerarea peştelui ca o reprezentare cosmogonică deplină; unele legende afirmă că aripile peştelui sunt în fapt acele bradului, corpul lui agil este făcut din trupul unei râme, solzii provin de la un voinic împlătoşat, care s-a metamorfozat în vieţuitoare de apă; mai des invocată, cu deosebire în cântecul bătrânesc, este mreana, ca reprezentare a fetei curate, care, ca să nu cadă în mâna turcilor, sau ca să nu comită incestul, aceasta se aruncă în mare şi se transformă într-o mreană, mediind astfel între universul uman şi cel divin. Conform unei legende, în tot timpul Postului Paştelui nu se mănâncă peşte, pentru că ar fi spurcat, cu excepţia zilelor de Blagoveştenii (Buna-Vestire, 25 martie) şi Duminica Floriilor - Suceava; dacă peştii, când cerul este senin, sar peste apă, sau plutesc la suprafaţa apei, de li se văd ieşite din apă spinările, este semn că va ploua - Suceava. Se crede că atunci când se cutremură scoarţa terestră înseamnă că bat din cozi cei doi peşti pe care se sprijină Pământul, sau se întoarce pe partea cealaltă peştele pe care este aşezată Terra - Suceava; în ziua de Paşte, se consumă mai întâi peşte prins în sâmbăta din ajun, pentru ca, peste an, oamenii să se mişte uşor - Bihor; sau, pur şi simplu, trebuie să se mănânce la început peşte, ca oamenii să fie iuţi peste vară - Argeş; în Duminica Paştelui, este bine să se mănânce mai întâi peşte, apoi alte bucate, pentru ca oamenii să fie vioi ca peştii peste tot anul; se consumă mai întâi peşte sau carne de pasăre şi în ziua de Crăciun (25 decembrie), pentru ca să fie vioi ca peştele şi uşori ca pasărea; în acest scop, copiii usucă în hornul vetrei peşte mărunt şi îl mănâncă în ziua de Crăciun - Suceava; cine, în Duminica Paştelui, rosteşte „peşte prind", ca replică la mărturisirea preotului „Hristos a înviat”, acela va prinde, peste vară, mult peşte, dar comite, în acest caz, şi un mare păcat - Iaşi; cine mănâncă peşte în zi de vineri îi va curge sânge din nas în timpul verii - Tecuci; femeile care mănâncă peşte crud vor da naştere la copii sprinteni - Tecuci; femeile însărcinate să nu mănânce peşti şi melci, pentru că vor da naştere unor copii cu salivă şi mucozităţi abundente - Vâlcea; femeia însărcinată să nu mănânce cap de peşte, pentru că noul născut nu îi va vorbi aşa curând - Galaţi; să nu se dea peşte copiilor mici înainte de a începe să vorbească, pentru că rămân muţi - Bucovina; este bine ca bolnavii de friguri să ia un peşte mic, găsit în măruntaiele altuia mai mare, să-l usuce, apoi să-l piseze şi să bea praful obţinut, pentru a se vindeca - Bucovina; acelaşi efect s-ar obţine şi cu peştele mic scos dintr-o ştiucă - Neamţ; se crede că nu este bine să se arunce apa în care au fost spălaţi peştii, preparaţi pentru consum, în calea vitelor, pentru că acestea pot deveni sterpe - Bucovina; pentru a se realiza mai lesne monta, vacilor li se pune în tărâţe un peştişor viu - Bucovina; pictat pe firmele unor localuri (hanuri, birturi), sculptat pe porţile gospodăriilor şi pe troiţe, imprimat în stucatura frontoanelor caselor şi pe talerele de ceramică din centrele Oboga (Olt) şi Horezu (Vâlcea), amplasat pe diverse recipiente, ustensile şi unelte sau confecţionat din tablă sau lemn şi montat, cu rol de giruetă, la coama caselor şi pe prăjini înalte ridicate lângă morile de vânt, imaginea peştelui este des întâlnită în Vâlcea, Dolj, Olt, Ialomiţa, Tecuci, Constanţa şi Tulcea; când peştii sar din apă după insecte înseamnă că va fi cald - Vaslui; cine visează peşte mărunt înseamnă că va avea noroc, iar cel ce se visează că prinde peşte mare va avea parte de o deosebită silă - Vaslui; apărut în vis, peştele semnifică ploaie - Tecuci;Suceava; sau ger - Bucovina. La masa de Anul Nou, se mănâncă puţin peşte, pentru ca anul care vine să lunece uşor, cum lunecă peştele prin apă. Se crede că pruncii, care mănâncă peşte înainte de a vorbi, rămân muţi - Maramureş. Peştele este reprezentant al mării, ca element originar al vieţii, dar în acelaşi timp el are şi o puternică încărcătură simbolică adjudecată pe filieră creştină. În ornamentica tradiţională românească (a se vedea ceramica pe care este desenat peştele, anturat de x-uri, vârtejuri solare, pătrate etc.), peştele aparţine contextual mai repede cultului solar, decât unui cult creştin din primele secole de după Iisus. La 25 martie, de Blagoveştenii (Bunavestire), este obiceiul să se consume peşte, pentru ca oamenii să fie sănătoşi tot anul - Braşov; cine visează peşte în cantitate mare va avea parte de un câştig îndestulător, dar visarea peştelui de mari dimensiuni înseamnă clevetiri; cine visează că mănâncă peşte fiert va avea parte de o pagubă, iar cine visează că mănâncă sardele se va îmbolnăvi peste patru zile de friguri şi va zăcea mult timp bolnav; urmează un timp destul de amestecat ca sentimente pentru cine visează că vede sau că mănâncă peşte de mare; cine visează icre roşii va avea parte de boală cu vomismente, iar cine visează că prinde peşte cu undiţa să fie atent să nu fie înşelat - Suceava. ] [3.11.16]
Rac [ În ornamentica tradițională apare mult mai des preluarea formei cleștilor decât a racului întreg; totuși, pe unele scoarțe și textile de interior (ștergare) este prezent și racul în întregime. ] [3.11.17]
Şarpe [ Motiv decorativ prezent pe numeroase obiecte (ceramică, obiecte din lemn, ouă încondeiate etc.), înrudit cu „torsada”. Ca şi în cazul credinţei privind balaurii, pentru farmecul textului trebuie reprodusă relatarea unui om al satului românesc: „În păduri mari şi pă sub pământ se ascund şerpii; dacă nu-i vede nime, ei cresc şi la şapte ai fac aripi şi să ridică la cer; să fac balauri; dacă îi vede cineva, pică la loc şi rămân şerpi; dacă nu-i vede nime, ei se ridică la cer, balaurii poartă norii şi umblă vremile şi cresc aripile; vai de capu bieţilor oameni; dar şi oamenii au noroc cu o păsărică mică; ea închepe prin toate boartele, pă sub cloambe, pă sub rădăcini şi îi vede; oamenii o cinstesc şi-i zic Piţi-împărătuş; şi şerpii nu mai pot creşte de frica ei”; se crede că şerpii întâlniţi în câmp trebuie omorâţi; cine nu-i omoară face păcat, fiindcă un şarpe care trece de doi ani şi nu-l vede nimeni se face balaur; de asemenea, şerpii sunt de două feluri: curaţi şi necuraţi; şerpii de câmp şi de pădure sunt, în exclusivitate, malefici; în schimb, făptura plăpândă a şarpelui de casă (Natrix natrix) este totdeauna privită cu bunăvoinţă; se spune că fiecare om îşi are şarpele lui, pentru că este, de regulă, măsurat când este copil şi, dacă nu scuipă jos, se măsoară şi şarpele împreună cu ei şi astfel mor; în general, şarpele conotează înţelesul de întuneric şi prezenţa lui este malefică; nedorit, alungat şi omorât de îndată ce este văzut, temut totuşi, şarpele conturează profilul unei figuri generice, nediferenţiate pe familii şi subordine zoologice; este deci o fiinţă temută, din următoarele motive: 1. pentru prejudiciile şi relele pe care le face omului; 2. pentru ameninţarea, de natură mitologică, adusă umanităţii, ameninţare pentru binele şi echilibrul lumii în general; textele folclorice româneşti relevă puţine legături directe ale şarpelui cu universul reprezentărilor infernale, ca animal dotat cu atribute vădit funerare; el apare într-un singur context folcloric şi anume în „cântecele mortului”; la pragul ce desparte lumea de aici de cea de dincolo stă, ca paznic şi vameş, şarpele; bradul refuză să-şi aplece crengile pentru a-l trece pe „cel călător” peste „marea cea mare”, deoarece în el a „încuibat” şarpele, iar mortul se va speria de el, va cădea în mare şi se va îneca; şarpele funcţionează, în „cântecele mortului” ca o întruchipare vădit malefică, fiind duşmanul „dalbului de pribeag”, este cel care se opune intrării sale în tărâmul funerar; spre deosebire de vidră sau lup, el nu se leagă „frate” cu cel călător, nu devine ghid şi sprijin al acestuia; un alt text aduce o nuanţă suplimentară: şarpele apare nu numai ca paznic al lumii funerare, ci şi ca agent al morţii; asemenea păsării negre (corboaica), el vine să-l ia pe cel hărăzit plecării veşnice, să îl „dezrădăcineze” şi să-l mute din „lumea cu dor” în cea „fără dor”; această dimensiune chtoniană pune şarpele în contact cu adâncurile subpământene, cu zonele în care zac energiile ascunse ale firii; de aceea, numeroase credinţe recomandă prinderea şi „prepararea” lui magică, pentru dobândirea acestei energii, pentru realizarea transferului ei de la şarpe la om; textele orale afirmă că acela care mănâncă un şarpe fermecat capătă darul de a înţelege graiul plantelor, al florilor, al animalelor şi al păsărilor; mai mult, cine doreşte să-şi schimbe chipul, să devină mai tânăr sau mai bătrân, adică să aibă altă faţă, este suficient să fiarbă un şarpe şi să zică nişte cuvinte şi, de la a treia bucăţică înghiţită, începe să se schimbe; atunci se strâng toţi şerpii şi vor să-l muşte pe acela, dar nu pot, pentru că este deja parte din neamul lor; prinderea şi „prepararea” lui magică permite nu numai contactul cu lumea neînţeleasă, dar şi cu aceea nevăzută, pentru că, este ştiut, cei mai mari duşmani ai gospodăriei omului sunt strigoaicele, care fură laptele şi mana vitelor, strică gospodăria, aduc bolile şi poartă „faptu”, totodată, ele fiind nevăzute, iar omul nu are cum să preîntâmpine acţiunea lor malefică; totuşi, cine prinde un şarpe până de Sfântul Gheorghe (23 aprilie), îi taie capul, îi pune un căţel de usturoi în gură, îi îngroapă capul şi, când răsare usturoiul, îl pune pe acesta la pălărie şi îl poartă, atunci el poate vedea strigoaicele călare pe taur, când iese la câmp cu ciurda de vite; consumarea şarpelui fiert reprezintă imaginea inversată a unei alte credinţe străvechi, aceea a şarpelui care, el însuşi, intră pe gura omului; numeroase documente etnologice arată că una din manifestările predilecte şi agresive ale şarpelui constă în intruziunea în vintrele celor ce dorm, aceşti şerpi ascunşi în stomac, care provoacă boli şi dureri cumplite, pot fi alungaţi numai prin magia laptelui: se spune că omul bolnav trebuie ţinut cu capul în jos deasupra unui vas cu lapte abia fiert şi că, atras de aburii acestuia, şarpele iese din stomac şi se repede la lapte; este interesant că şarpele se asociază mereu cu laptele, el fură laptele de la vaci, încolăcindu-se pe picioarele lor şi sugându-l direct din uger; se hrăneşte, alături de copiii casei, cu laptele din farfuria lor; şarpele fiert în lapte dă omniscienţă; muşcătura lui se vindecă prin lapte etc.; intrarea şarpelui prin gură este un topos frecvent întâlnit în mitologie; cel mai adesea, victimele acestei intruziuni sunt femeile, deoarece o credinţă, şi ea cu un caracter cvasi-universal, afirmă că şarpele este fecundator şi că femeia care înghite şarpele va naşte în curând un copil fermecat, aşa cum s-au născut Alexandru cel Mare, Augustus şi Scipio cel Bătrân; legendele stabilesc o seamă de greşeli „originare”, datorită cărora el a fost blestemat şi hărăzit să fie o întrupare a răului; în sens biblic, el este unealta dracului, el este cel care a ispitit omul şi l-a făcut să-şi piardă puritatea şi locul din Rai; astfel, se crede că şarpele este sau a fost drac, este făptura lui Satana, duh rău; iniţial, şarpele ar fi fost om, ar fi avut picioare şi chiar aripi, dar, în urma blestemului divinităţii, el a devenit cea mai neajutorată făptură, fără membre, fără aripi, fiind condamnat la o locomoţie penibilă, primitivă; în planul funcţiilor epice, şarpele figurează nu numai ca subiect al vânătorii, ca agresor victorios, ci şi ca obiect al ei, ca victimă a unei înfruntări eroice; în unele colinde de fecior, voinicul trebuie să înfrunte, pentru a salva lumea de răutatea lui, un şarpe uriaş; această ultimă imagine poate fi sursa unei posibile analogii: eroul călare, purtând în suliţă capul şarpelui uriaş, duce cu gândul spre străvechile divinităţi geto-dacice, care, aşa cum susţinea Vasile Pârvan, înfruntau demonii văzduhului şi purtau în suliţele lor capul monştrilor ucişi; de aici ar fi derivat stindardul dacic, acel „draco” (şarpe), care confirma victoria asupra puterilor întunericului şi furtunii; toate credinţele populare legate de şarpe afirmă, ca gest necesar şi imperativ, datoria omului de a omorî, oriunde şi oricând, şerpii: „Pe şarpe, când îl vezi, întâi să-l omori, c-apoi îţi ia puterea şi rămâi tot anul fără putere; nu e păcat să-l omori, dimpotrivă, ţi se iartă un păcat”; soarele şi luna, aştrii luminii, atacaţi de şarpe sau scârbiţi de răutatea lui, îl blestemă şi îl condamnă să-şi ducă viaţa în întuneric şi în ascuns; la rândul său, pământul refuză să adăpostească şarpele malefic, pentru că se crede că şarpele care a muşcat nu mai este primit de pământ pentru păcatul făcut şi atunci iese la drum, ca să-l ucidă oamenii şi să-i ia păcatul; altă legendă leagă chipul şi atributele şarpelui de o ascensiune eşuată; ar fi umblat prin 24 de locuri să-şi facă un cuib, de aceea şarpele, după ce muşcă, „la 24 de ceasuri moare”; s-ar fi urcat într-un brad să-şi facă un cuib, dar a coborât Sfânta Lună şi l-a alungat, el a sărit la ea şi ea l-ar fi blestemat; legendele preiau imaginea şarpelui încuibat într-un brad, ca şi în bocete, dar îi inversează termenii: şarpele nu-şi mai poate face cuib în brad, el nu coboară la rădăcina lui, ci vrea să se urce spre vârf; nu este reprezentant al stihiilor lumii, ci duşman al lor; de altfel, în folclorul românesc, gestul care defineşte atitudinea şarpelui şi îl condamnă este „muşcatul”; oriunde ar fi, şarpele muşcă, înveninează pe toţi cei din preajma sa; comportamentul său stârneşte atâta repulsie, încât „Sfântul Soare zice că tare se supără când vede că şarpele a muşcat pe vreun om şi se întoarce cu faţa, ca să nu-l vadă”; numai o singură vieţuitoare mai stârneşte atâta adversitate şi suportă un astfel de tratament (omorârea obligatorie), păianjenul; în general, cultura populară evită să recomande uciderea animalelor, adoptând o atitudine de mijloc, între glorificarea vânătorii eroice şi condamnarea lăcomiei şi a risipei prădătorilor, fie ei oameni sau carnasiere; cu toate acestea, în cazul şarpelui şi al păianjenului, se postulează obligativitatea omorârii lor şi justifică acest gest afirmând că el nu este un păcat, ci un act purificator; această sancţiune îşi are originea, probabil, atât în consideraţii de ordin practic (teama de acţiunea distrugătoare a lor), cât şi în motivaţii de natură mitologică (ipostazierea lor în animale blestemate, întruchipări ale răului şi demonilor, duşmani învederaţi ai omului); de altfel, imaginea şarpelui strivit, ca întruchipare arhetipală a înfrângerii răului ori a demonilor întunericului, este extrem de veche, deoarece, pe tabletele cavalerilor danubieni, unul dintre eroi zdrobeşte duşmanul, iar altul calcă sub picioarele calului şarpele malefic; muşcătura şarpelui este cea mai temută, pentru că acolo, în colţii lui veninoşi, stă întreaga sa putere; putere de natură malefică, în măsură să pricinuiască mari rele nu numai omului, ci şi fiinţelor stihiale; „Gerul zice că ar fi fost mai tare, dar l-a muşcat un şarpe de deget”; agent ascuns al morţii, şarpele înveninează pe omul sau divinitatea care cad victime; felul său de a ataca, faptul că puterea sa nu stă în mărime, ci în viclenie, nu în gura aprigă, ci în veninul ascuns, au făcut ca el să apară ca un animal al perfidiei, al înşelăciunii, al loviturilor piezişe, furişate; acestea sunt valorile pe care le prezintă şarpele în basmul despre animale, în care încearcă să înşele pe omul care l-a încălzit la sân sau pe ţapul care l-a trecut apa; interesant este că toate energiile şarpelui sunt strânse în „capul” său, acesta fiind sursa puterii şi a veninului, în el găsindu-se şi piatra fermecată, din el se naşte mărgeluşa, prin el, hrănindu-se cu substanţa sa magică, creşte usturoiul, care oferă purtătorului său puterea stăpânirii duhurilor malefice; capul tăiat al şarpelui uriaş este adus ca trofeu de vânătorul victorios; în sfârşit, capul este cauza suferinţelor şi, dintr-o povestire, aflăm că şarpele avea dureri cumplite de cap şi nu găsea nici un leac pentru ele; câinele îl sfătuieşte să iasă la drumul mare, pentru că acolo îşi va afla alinare, dar acolo şarpele este călcat de o căruţă şi scapă de toate suferinţele; capul şarpelui, spun credinţele, este viu, chiar dacă i se ucide corpul şi de aceea şarpele trebuie zdrobit la cap, pentru că aici se află ascunse toate puterile lui; teama de şarpele malefic, de muşcătura lui, marchează şi structura sărbătorilor dedicate şarpelui; calendarul său cunoaşte două momente principale: dezmorţirea sa, marcată de Mucenici (9 martie), de Alexii (17 martie) ori Blagoveştenie (25 martie), când, se crede, întreaga fire se trezeşte din somnul iernii şi reîncepe ciclul vieţii; tot acum, o seamă de interdicţii şi prescripţii vizează obţinerea imunităţii în faţa şarpelui; nu se rosteşte numele lui, se înconjoară casa şi acareturile cu cenuşă, ca să se împiedice intrarea şarpelui, se fac focuri dinaintea casei şi se afumă împrejur; alteori, printr-un simulacru de sacrificiu, şarpele este conjurat să ocolească omul: „Şi apoi te duci la un soc, cu mămăligă, şi o laşi acolo; dai de mâncare la şerpi, ca să nu ai grijă toată vara”; al doilea moment al calendarului şarpelui este Probejania (6 august), când, odată cu plecarea berzelor, şerpii intră în pământ şi încep hibernarea; alte credinţe aşează acest moment la 14 septembrie (Ziua Crucii); contracararea acţiunii malefice a şarpelui se realizează nu numai prin respectarea prescripţiilor fixate de calendarul şi datina tradiţională, ci şi prin actul direct de anihilare a puterii sale, înfăptuit cu ajutorul descântecului „de şarpe”; muşcătura poate fi vindecată prin invocarea unor stihii şi obiecte magice mai puternice decât şarpele, acestea fiind alunul („naşul şarpelui”), apa curată, ori ploaia, fierul, „soare-apune” şi calul; uneori, chiar şarpele este pus să mărturisească unde stă leacul dorit; cel mai frecvent, aceste texte creează un conflict (de obicei, foc – ploaie), care serveşte ca model pentru imprecarea şi alungarea şarpelui: aşa cum apa stinge vâlvătaia focului şi descântecul va alina arsura muşcăturii; prestigiul malefic al şarpelui este atât de puternic încât şi alte întrupări ale răului iau chipul său; descântecele descriu felul în care zmeoaica, moroiul, junghiul sau chiar cuţitul se transformă în „şarpe veninat”, şarpele care atacă omul, se încolăceşte în jurul bolnavului, îl muşcă şi îl înveninează; atacul şarpelui joacă aici rolul unei imagini arhetip a intruziunii răului, iar muşcătura sa al unei embleme a agresiunii malefice; pentru că este agent al răului, şarpele poate fi utilizat nu doar de întruchipările bolilor, ci şi de către omul care doreşte să pedepsească pe cineva: descântecul, care funcţionează ca un blestem inversat, cere şarpelui să meargă în lume şi să stârnească suferinţe în inima şi trupul „ursitului” care şi-a părăsit aleasa; şarpele pedepsitor nu este unul natural, ci unul fermecat, fiindcă el se naşte prin metamorfoza magică în animal malefic a stelei, a focului ori a brâului; în consecinţă, din perspectiva unei clasificări generale, şarpele este îndeosebi teluric, chtonian şi, totodată, profund malefic. Se spune că, la începuturi, şarpele umbla pe coadă, dar Dumnezeu l-a blestemat în Rai să se târască pe pântece şi să pândească mereu călcâiul omului, iar omul capul şarpelui - Suceava; el iese din pământ în ziua prăznuirii celor 40 de Sfinţi Mucenici (9 martie) şi reintră în pământ în dimineaţa prăznuirii Zilei Crucii (14 septembrie) - Tecuci; dacă şarpele nu este văzut de nimeni timp de şapte ani, el se preschimbă în balaur - Transilvania; şarpele are picioare, pe care le scoate de sub solzi numai în cazul că este pus de viu pe jeratic - Tecuci;Suceava; în toate zonele etno-folclorice, se crede că Dumnezeu iartă din păcatele celui care omoară un şarpe; se crede că primul şarpe văzut primăvara trebuie neapărat omorât, ca să nu ia puterea celui care îl vede - Galaţi; sau pentru ca să nu mai fie văzuţi şi alţi şerpi peste vară - Vaslui; i se vor jupui de piele palmele celui care pune mâna pe un şarpe - Tecuci;Iaşi; comite un mare păcat cel care, în clipa când îl vede, nu omoară şarpele - Iaşi; cine vede şarpe primăvara să-l omoare, fiindcă numai aşa îi poate prelua puterea, iar, dacă şarpele scapă, atunci ia el puterea omului - Muntenia; sau şarpele scăpat va suge el sângele omului care nu l-a ucis, când l-a văzut - Bihor; cine găseşte primăvara un şarpe mort îşi pierde puterile - Tecuci; să nu fie ridicat de jos şarpele găsit mort, pentru că va bătea vântul şase săptămâni la rând - Dolj; dacă prin lanul de cereale se află vreun şarpe, este semn că moare cineva din familie, iar parte bună din recoltă se va da de pomană - Mehedinţi; va face bătături la picioare cine calcă pe oase de şarpe - Tecuci; cine umblă desculţ să se păzească să nu calce pe oase de şarpe, fiindcă s-ar putea să le intre în călcâi şi de acolo, după un timp oarecare, oasele vor ieşi prin creştetul capului - Suceava; toată vara va ieşi în calea celui care rosteşte cuvântul şarpe în luna martie, de aceea este interzis să i se pronunţe numele în această lună - Vâlcea; cine pomeneşte de şarpe în ziua prăznuirii Cuviosului Alexie (17 martie) va fi muşcat de această târâtoare în vară - Suceava; se crede că muşcătura de şarpe se poate vindeca, dacă se pune pe rană o piele de şarpe - Suceava; sau se ia şarpele ucis, se pune la foc într-un ceaun, ca să ardă, iar cenuşa rezultată este folosită ca leac în vindecarea muşcăturii de şarpe - Bacău; este bun de leac şarpele prins în luna mai - Suceava; cine vede şarpe prima dată în luna martie să-l prindă, să-i taie capul cu o monedă de argint, în gură să-i pună un căţel de usturoi şi să-i îngroape capul sub pridvorul unei biserici, după nouă zile să se caute ce fel de buruiană a crescut acolo, aceasta să fie luată şi purtată peste tot, fiindcă astfel toate ierburile şi copacii vor vorbi şi vor spune la ce leac sunt bune şi cum se numesc ele - Constanţa;Suceava; sau se procedează identic, iar firul de usturoi care răsare să fie purtat la brâu, în ziua de Paşte, în biserică, numai astfel purtătorul firului de usturoi va putea vedea toate femeile care sunt înzestrate cu puterea de a face farmece, deoarece ele nu pot intra în biserică, fiindcă au coarne; în această zi, diavolul stă retras într-un ungher şi notează în catastiful şi pe pielea sa de bivol pe femeile fardate, pe cele rele, pe cele care vorbesc sau râd în timpul slujbei din biserică - Vâlcea; tot purtătorul firului de usturoi, crescut din capul şarpelui, vede şi femeile adultere, care se închină, dar acestea îşi pleacă nu din evlavie capul, ci pentru a le intra coarnele pe uşa bisericii - Vâlcea; sau, dacă se vede un şarpe până în ziua prăznuirii celor 40 de Sfinţi Mucenici, să fie prins, să i se bage în gură un căţel de usturoi şi o monedă, după care să i se taie capul, pe care să-l păstreze până în Duminica Paştelui, când trebuie să meargă cu el la biserică, pus într-o pălărie, iar oamenii-strigoi vor veni la cel care are capul şarpelui, încercând să-l ispitească, întrebându-l, de pildă, de unde are el o pană aşa de frumoasă - Transilvania; primăvara, să fie prins şarpele, să fie omorât, iar în capul acestuia să fie pus un căţel sau trei de usturoi şi apoi să fie îngropat în grădină, usturoiul încolţit fiind apoi folosit în ziua de Sfântul Gheorghe (23 aprilie), la ieşirea din sat, unde este dusă cireada de vite ale sătenilor, iar acolo pot fi zărite strigoaicele venite să ia laptele vacilor - Ţara Oltului; cine vede şarpe înainte de Paşte, să-l prindă, să-i taie capul cu un ban de argint, să pună în el trei fire de usturoi şi, în ziua de Paşte, să meargă cu el, pus în sân, la biserică şi va vedea strigoii - Bihor; sau, ca să poată cineva vedea strigoii care iau laptele de la vacile oamenilor, se prinde primul şarpe văzut înainte de Sfântul Gheorghe (23 aprilie), i se taie capul cu o monedă de argint în chiar ziua prăznuirii Sfântului şi i se pune în gură un căţel de usturoi - Transilvania; celui care omoară şarpele în pădure îi iese în cale lucrul-slab - Ţara Oltului; când şuieră, se spune despre şarpe că s-ar afla în primejdie de moarte - Suceava; se crede că şarpele ucis nu moare până la apusul soarelui - Moldova; din cauză că a muşcat un om, şarpele nu mai este primit toamna în pământ şi îngheaţă în timpul iernii pe afară - Tecuci; şarpele care a muşcat vreo vietate sau vreun om, de Ziua Crucii, nu-şi găseşte intrarea făcută în pământ şi rămâne pe afară, ieşind la drum, unde omul îl pedepseşte omorându-l - Vrancea; muşcătura de şarpe trece, dacă rana este spălată cu apă strecurată prin piele de şarpe - Ţara Oltului; pe şarpe îl apucă durerea de cap, când traversează un drum - Suceava; ca să se lecuiască de friguri, bolnavul trebuie să bea apă trecută prin pielea năpârlită a unui şarpe - Tecuci; dar contra frigurilor este indicată şi afumarea cu piele de şarpe a bolnavului - Tecuci; există femei care îşi otrăvesc bărbaţii, punându-le în mâncare zeamă de şarpe fiert - Tecuci; este semn că va fi vânt a doua zi pentru cine visează şarpe - Vaslui;Suceava; cine visează că a ucis un şarpe, înseamnă că a scăpat de un duşman, dar, dacă nu a reuşit, în vis, să-l omoare, înseamnă că potrivnicul îl va duşmăni în continuare - Vaslui. Cine prinde un şarpe înainte de Paşte să îi taie capul cu o monedă de argint, să-i pună în gură trei fire de usturoi şi în ziua de Paşte să îl ţină în sân, la slujba de la biserică, atunci acela poate să vadă strigoaicele, fie şi stând pe o punte, şi tot în ziua de Paşte poate să vadă strigoaicele-femei şi toate vrăjitoarele - Năsăud. În Mehedinţi, se crede că, în caz că un om este muşcat de şarpe în partea dreaptă a corpului, îi moare cineva din familie, iar, dacă este muşcat din partea stângă, îi moare o rudă mai îndepărtată. În Maramureş, este interzisă pronunţarea numelui şarpelui, iar când se vorbeşte despre ei li se spune „gândaci”, „codaţ” sau „zierni” (viermi); interdicţia este atât de severă încât, în timp, numirea adevărată a fost uitată şi în unele localităţi li se spune numai „gândaci”; totuşi, se crede că acela care omoară un şarpe mai are de trăit doar şapte ani (BOGDAN,p.83). Cine vede un şarpe, înseamnă că are noroc; este simbolul ispitei, înşelăciunii, dar şi al înţelepciunii; în artă, şarpele care îşi muşcă coada, formând un inel, este simbolul infinitului - Bucovina; se crede că prezenţa şarpelui ca ornament pe diferite obiecte, ca şi „colţii de mistreţ” sau „secerea”, alungă duşmanii turmelor prin însăşi imaginea lor; simbol al lui Zalmoxis, îl găsim împreună cu soarele pe porţile locuitorilor din Scheii Braşovului. Este semn de ploaie când iese şarpele în cărare sau în drum. Şarpele casei (Natrix natrix). Mentalitatea tradiţională socoteşte că şarpele de casă este, prin însăşi apartenenţa sa la spaţiul, geografic şi spiritual, al gospodăriei, o fiinţă „bună”, favorabilă omului, pentru că, deşi sălbatic, vine să stea în preajma casei sale; este o vieţuitoare dotată cu puteri sacrale, benefice, din care cauză ea valorizează pozitiv specia din care face parte, aruncând, în acelaşi timp, toate accentele negative asupra şerpilor din natură; „curat” înseamnă deci nedăunător, util, tolerabil, dar mai ales pur, sacru, bogat în puteri divine; se spune că „şarpe e la toată casa; unde e şarpe, e noroc la casă, merge bine şi nici un rău, nici un farmec nu se apropie…Acela se cheamă şarpe de casă; s-au văzut astfel de şerpi bând lapte din strachină de-a valma cu copiii; copiii îi dădeau cu lingura peste cap, plângând că le mănâncă laptele, dar şarpele mânca-nainte, nu se supăra”; această vieţuitoare reprezintă „norocul” casei şi de aceea moartea sau plecarea şarpelui este sinonimă cu risipirea familiei, cu pierderea norocului, cu moartea întregului neam; are deci rolul de duh protector al căminului, al familiei, al gospodăriei, el garantând sănătatea, bogăţia şi fertilitatea acesteia, apără de boli şi de farmece, se înfrăţeşte „candid” cu copiii, în jurul blidului cu lapte; această ultimă imagine, evident un produs poetic, are o deosebită forţă, pentru că şarpele care se amestecă printre copii este practic un membru al familiei; din acest punct de vedere este pe acelaşi plan cu câinele, alt protector al copiilor, pentru că acesta din urmă se roagă pentru sănătatea lor; dar, în plus faţă de câine, şarpele casei are acces direct la sacralitate, este chiar sursa acesteia, din moment ce garantează bunăstarea gospodăriei; în general, este unanimă părerea că şerpii sacri sunt una din mărcile spiritelor chtoniene; totuşi, documentele folclorice româneşti nu permit asimilarea şarpelui casei cu nici o figură chtoniană, nu există dovezi că ar fi gândit ca o întrupare ori ca un trimis al duhurilor subpământene; el nu este invocat la „zilele morţilor”, nu participă la chemarea moşilor şi nu beneficiază de hrana rituală oferită lor, nu cunoaşte atribute ori determinări de natură funerară; pentru că este protector al casei, îl găsim sculptat pe stâlpii porţilor, îl întâlnim pe numeroase obiecte ceramice, nu lipseşte de pe pereţii caselor, unde este pictat sau modelat în tencuială; în Oltenia şi în Transilvania, şerpi executaţi din argilă smălţuită sunt prinşi pe pragurile intrărilor sau pe podea. Este păzitorul gospodăriei şi trăieşte sub pragul uşii, sub talpa sau în pereţii casei; uneori se aude ticăind, drept pentru care i se mai spune şi Ceasul casei; locuinţa părăsită de şarpele ei este considerată ca fiind necurată, atrăgând asupra ei spiritele malefice; nu trebuie ucis, pentru că el poartă noroc întregii familii, îi păzeşte pe membrii acesteia de certuri, de boli, de incendii, de cutremure şi de alte necazuri; dacă, din nebăgare de seamă, este călcat, el muşcă, dar îşi poate arăta imediat intenţiile bune prin aceea că indică ierburile de leac împotriva muşcăturii de şarpe; îşi poate părăsi locul şi, în acest caz, ia parte la jocurile copiilor, uneori împărţindu-şi hrana cu ei; apare sculptat pe stâlpii pridvorului, pe canatul uşii sau pe meşter-grinda casei; mai apare pe stâlpul sau crucea de la mormântul ultimului stăpân al casei, în care caz are rolul de a însoţi sufletul acestuia pe cărările celeilalte lumi. Toate casele au un şarpe, care nu este bine să fie văzut, iar, dacă acest lucru se întâmplă, este bine să fie făcut semnul crucii, fiindcă altfel moare fie şarpele, fie cel care l-a zărit; nu atacă pe nimeni şi nu trebuie omorât, pentru că sau moare bărbatul (stâlpul casei), sau se întoarce alt şarpe care, supărat, muşcă vitele din gospodărie; nu este bine să fie omorât pentru că rămâne casa pustie (şarpele părăseşte curtea) - Ţara Oltului. Orice casă are un şarpe, care este blând şi nu muşcă şi trăieşte în pereţii casei, fiind mare păcat să fie ucis - Tecuci;Suceava; şarpele casei este aducător de bine gospodăriei unde trăieşte - Botoşani; sunetul de ceas care ticăie, auzit din pereţii unei case, provine de la şarpele casei şi este un semn că acea casă este norocoasă - Suceava; se spune că acela care omoară şarpele casei omoară norocul - Suceava; şarpele casei este figurat pe porţile gospodăriilor şi în decorul exterior al caselor - Banat;Transilvania. Este înfăţişat uneori ca un şarpe alb, care, dacă este omorât de către cineva, acela va vieţui numai în pierdere şi se va stinge treptat; şarpele casei este considerat ca un spirit protector, uneori chiar ar reprezenta spiritul strămoşesc, din această cauză unii cercetători îl mai numesc şi „şarpele totem”; de aceea nimeni nu îndrăzneşte să omoare şarpele găsit în casă, chiar dacă ar fi o viperă - Caraş-Severin; şarpele reprezintă norocul casei; se spune că suge la vacă, iar aceasta vine răgind de la deal, călcând într-un mod special, pentru a-l lăsa să sugă - Covasna; şarpele de casă, spre deosebire de cel al pământului, este şarpele omului şi este semn de fericire pentru cine îl vede în noaptea de Înviere - Gorj; dacă este omorât, după 15 zile cel care l-a omorât se face strigoi, iar şarpele se face balaur şi porneşte în luna martie la munte - Gorj. ] [3.11.18]
Collapse <b>Structură ornamentală</b> [ Manieră de organizare, dispunere, corelare a elementelor constitutive ale unei creații artistice, ale unui ansamblu decorativ. ] [4]Structură ornamentală [ Manieră de organizare, dispunere, corelare a elementelor constitutive ale unei creații artistice, ale unui ansamblu decorativ. ] [4]
Collapse <b>Amplasare decor</b> [ Locul pe care îl ocupă suprafața decorată în contextul total al unui obiect, ținând seama că, în arta decorativă românească tradițională, nu există „horror vacui”, specific, de pildă, artei arabe; de remarcat că orice obiect realizat pentru a fi folosit trebuie să fie întâi de toate util și apoi și frumos, utilitarismul fiind determinant; din acest motiv, obiectele erau decorate numai pe suprafețele cele mai expuse văzului (altița iilor, căpătâiele de pernă, vasele ceramice de mai mici sau de mai mari dimensiuni, obiectele din lemn ca blidare, lingurare, toiege și bâte, furcile de tors etc.) cu toate acestea, decorativismul ultimilor 20-30 de ani ai sec. al XX-lea înregistrează, și pe teritoriul României, tendința de a acoperi întreaga suprafață a obiectelor artizanale cu motive decorative diverse, nemai oferind ochiului nici un spațiu „de odihnă”, „de respiro”. ] [4.1]Amplasare decor [ Locul pe care îl ocupă suprafața decorată în contextul total al unui obiect, ținând seama că, în arta decorativă românească tradițională, nu există „horror vacui”, specific, de pildă, artei arabe; de remarcat că orice obiect realizat pentru a fi folosit trebuie să fie întâi de toate util și apoi și frumos, utilitarismul fiind determinant; din acest motiv, obiectele erau decorate numai pe suprafețele cele mai expuse văzului (altița iilor, căpătâiele de pernă, vasele ceramice de mai mici sau de mai mari dimensiuni, obiectele din lemn ca blidare, lingurare, toiege și bâte, furcile de tors etc.) cu toate acestea, decorativismul ultimilor 20-30 de ani ai sec. al XX-lea înregistrează, și pe teritoriul României, tendința de a acoperi întreaga suprafață a obiectelor artizanale cu motive decorative diverse, nemai oferind ochiului nici un spațiu „de odihnă”, „de respiro”. ] [4.1]
Chenar [ 1. Margine de culoare, de motive sau de formă deosebită; bordură; 2. Broderie cusută pe margine; rolul chenarului este să delimiteze câmpul sau registrul decorativ central (termenul provine din turc. kenar). ] [4.2]
Chenar dublu [ v. Chenar; chenarul dublu este fie repetarea în jurul obiectului a aceluiași chenar (ca motive și cromatică), fie realizarea unui al doilea chenar, diferit ca motive și cromatică. ] [4.3]
Culori naturale [ Până la apariția culorilor chimice, în mediul rural erau folosite culori obținute din diferite plante (din flora spontană sau dintre cele cultivate de om) sau din măcinarea unor minerale și soiuri de lut; culorile naturale erau folosite la vopsirea fibrelor textile, la colorarea pieselor de mobilier, la pictarea ouălor încondeiate, la decorarea ceramicii. ] [4.4]
Culori vegetale [ v. Culori naturale. ] [4.5]
Draperie [ 1. Perdea din stofă sau din catifea, cu falduri; 2. Structură ornamentală având rolul mai ales de chenar; v. Chenar. ] [4.6]
Fond arhitectural [ Caz în care, într-un desen ornamental complex, fundalul este compus din elemente arhitecturale (case, turnuri, bolți, porți etc.) sau când întregul ornament este conceput în structuri arhitecturale. ] [4.7]
Collapse <b>Organizare decor</b> [ Indică locul și felul cum este amplasat și organizat decorul dispus pe o piesă (alternativ, în medalioane, central, în extremități, în registre etc.). ] [4.8]Organizare decor [ Indică locul și felul cum este amplasat și organizat decorul dispus pe o piesă (alternativ, în medalioane, central, în extremități, în registre etc.). ] [4.8]
Alternanţă cromatică [ Alternanța cromatică subînțelege neapărat repetarea, la diferite intervale, a aceleiași culori, obținându-se un ansamblu decorativ cu componente cromatice simetrice. ] [4.8.1]
Alternanţă decorativă [ Alternanța decorativă subînțelege neapărat repetarea, la diferite intervale, a aceluiași motiv (sau șiruri de motive) decorativ, obținându-se un ansamblu decorativ cu componente simetrice (des întâlnit în realizarea covoarelor, la care câmpul permite o asemenea tratare imagistică. ] [4.8.2]
În reţea [ v. Hașuri. ] [4.8.3]
Medalion central [ Ornament distinct, de formă rotundă sau ovală, amplasat central în cadrul unui câmp ornamental divers, cuprinzând un basorelief, o pictură, o inscripție etc. ] [4.8.4]
Neordonat [ Motive decorative dispuse fără a ține seama de vreo regulă anume din punct de vedere al amplasamentului sau al corelărilor compoziționale și cromatice: paralelism, medalion, șah etc. ] [4.8.5]
Ordonat în registre [ Motivele ornamentale sunt dispuse în zone (registre, medalioane) separate pe suprafața unui obiect, fără legătură între ele, dar păstrând o oarecare simetrie ca amplasament general. ] [4.8.6]
Organizare axială [ Decor amplasat pe axele trasate imaginar pe suprafața piesei respective. ] [4.8.7]
Organizare centrală [ Decor amplasat doar în centrul piesei ornamentate. ] [4.8.8]
Organizare lineară [ Dispunere decorativă în linii drepte, în benzi similare sau nu de motive ornamentale. ] [4.8.9]
Organizare radială [ Dispunere decorativă în care motivele ornamentale pornesc dintr-un centru și se deschid spre exterior conform razelor de soare sau spițelor unei roți. ] [4.8.10]
Reţea [ Dispunere ornamentală care respectă paralelismul firelor împletite într-o țesătură cu ochiuri mari (dreptunghiulare sau rombice); sub formă de plasă. ] [4.9]
Collapse <b>Tipologie ceramică</b> [5]Tipologie ceramică [5]
Collapse <b>Tipologie mobilier</b> [6]Tipologie mobilier [6]
Bancă cu ladă [ Piesă de mobilier la care șezuta este rabatabilă, permițând accesul într-un spațiu care servește pentru depozitarea unor piese textile; când banca are o lungime mai mare, sunt dispuse două șezute (capace) de dimensiuni egale; de regulă, aceste bănci sunt pictate (deci sunt mai des întâlnite în spațiul transilvănean) și au spătar traforat sau confecționat din șipci montate într-o dispoziție simetrică. ] [6.1]
Bancă cu spatar [ Piesă de mobilier având spătar traforat sau confecționat din șipci așezate simetric; în mod curent, băncile cu spătar au și „brațe” montate lateral, pentru a da o mai mare stabilitate spătarului. ] [6.2]
Capac cu două ape [ Tip de lăzi la care capacul este confecționat din două părți înclinate și prinse la mijloc cu o stinghie. ] [6.3]
Capac cu spinare [ Tip de ladă la care capacul este confecționat din stinghii montate curbat. ] [6.4]
Capac drept [ Tip de ladă (cel mai răspândit) la care capacul este drept, fiind întâlnit atât la lăzile de zestre, cât și la cele mari pentru păstrat produse alimentare (făină, mălai, fasole, grâu etc.). ] [6.5]
Cuier de blide [ Tip de cuier confecționat și montat la partea superioară a pereților în care sunt atârnate, cu funcție decorativă, piese din ceramică (în special cancee, mici ulcioare, talere); sunt întâlnite cu precădere în arealul transilvănean, în Bucovina, în zonele montane ale Olteniei, Munteniei și Moldovei; multe dintre cuierele pentru blide din Transilvania sunt pictate (ca și lăzile de zestre) și datate. ] [6.6]
Formă naturală prelucrată [ Există două posibilități de a obține diferite piese de uz gospodăresc prin preluarea și prelucrarea unor forme preexistente în natură: 1. fie preluarea unor elemente componente cum ar fi coarnele de cerb, de căprior, de țap, de cornute mari, a unor ramuri de arbori etc. în confecționarea unor cuiere, suporturi, prăfare, furci de tors, bâte etc.; 2. „chinuirea” unor arbori să crească într-un anumit fel, de așa manieră încât, la vremea când se consideră că s-a obținut forma dorită, să fie tăiată și prelucrată partea care poate fi utilizată ca scaune de pildă. ] [6.7]
Furcă cu scaun [ v. Furcă cu talpă; în loc de talpă, se atașează în partea de jos a furcii un tambur cu diametru de cca. 10-15 cm., așezat pe trei sau patru picioare scurte, totul menit să stabilizeze furca în plan vertical; este folosită numai pentru torsul în cadrul gospodăriei; atât această furcă, precum și cea cu talpă se întâlnesc cu deosebire în arealul transilvănean. ] [6.8]
Leagăn cu talpă [ Leagăn confecționat din lemn, construit cu lateralele ușor evazate spre exterior, având capetele sprijinite pe câte o stinghie care, la rândul ei, este fixată într-o talpă; există două tipuri de leagăne cu talpă: 1. Talpa este dreaptă, iar „coșul” propriu-zis al leagănului se poate balansa fiindcă este prins în câte un ax (cui) în tijele laterale; 2. „Coșul” leagănului este fix, dar tălpile sunt curbe, permițând balansarea leagănului; de menționat că ambele tipuri sunt piese folosite pentru creșterea copiilor mici (a pruncilor) numai în casă sau arealul gospodăriei; când este adus în casă, el este așezat în unghiul pe care îl face laterala exterioară a patului matrimonial (pentru a-i fi ușor mamei să ia pruncul din leagăn sau să balanseze leagănul, în timpul nopții) cu soba sau cuptorul (pentru ca pruncul să aibă căldură). ] [6.9]
Masă cu ladă [ Masă înaltă, cu blat dreptunghiular, având sub el amplasat un fel de locaș de dimensiuni mari și cu adâncime mare, accesul la el fiind facilitat prin glisarea blatului; sunt specifice Ardealului, unde au fost inițial procurate din târguri. ] [6.10]
Masă cu sertar [ Tip de masă înaltă care are sub blatul dreptunghiular un sertar, accesul la el făcându-se prin glisarea acestuia spre exteriorul blatului, întotdeauna prin una dintre laturile lungi ale dreptunghiului; sunt specifice Ardealului, unde au fost inițial procurate din târguri. ] [6.11]
Masă cu trei picioare [ Masă joasă, cu blatul rotund, sprijinită pe trei picioare, pe care se servesc mâncărurile în blide de lemn și de ceramică; acest tip de masă a fost frecvent în toate zonele etnografice ale României, zonele din vestul, nord-vestul și centrul țării (Transilvania) fiind primele care au renunțat la mese și scaune rotunde și joase în favoarea celor înalte, evident sub influența pieselor de mobilier întâlnite la populațiile minoritare colonizate în aceste spații (sași, nemți, țipțeri italieni etc.); apoi, mobilierul de tip orășenesc a pătruns și în zonele din sudul și estul țării, fiind prezente în târguri și achiziționate inițial de localnicii mai înstăriți. ] [6.12]
Mobilier pictat [ Mobilierul pictat este întâlnit cu deosebire în Transilvania, Bucovina și în zonele subcarpatice ale Munteniei și Olteniei, la așa-numitele populații de ungureni (locuitori proveniți din sudul Transilvaniei și care au trecut munții și s-au stabilit pe acele meleaguri); sunt pictate cu deosebire piesele de mobilier care „se văd” în interiorul locuinței țărănești: băncile, blidarele și lăzile de zestre; mobilierul pictat a pătruns în aceste areale prin populațiile săsești și germane stabilite în zonă și prin piesele de mobilier de proveniență austriacă vândute în târguri, apoi au fost confecționate și în atelierele românești. ] [6.13]
Pat cu baldachin [ Tip de pat care are la fiecare colț câte o stinghie montată vertical, toate cele patru susținând un chenar cu scânduri care permit, pe de o parte, aranjarea unor cearșafuri și scoarțe care atârnă peste golul dintre chenar și marginea patului acoperindu-l, pe de altă parte, permit aranjarea unor rânduri de perne; aceste tipuri de paturi sunt întâlnite cu deosebire în zona de câmpie a Albei, în organizarea interioarelor caselor cu tindă și cameră de locuit, care, în acest caz trebuie să primească și oaspeți; în felul acesta, patul poate fi folosit ca loc de dormit, dar, prin tragerea rapidă a țesăturilor, patul devine și loc de expunere a pieselor decorative, a zestrei. ] [6.14]
Pat înalt [ Pat decorativ, confecționat pentru camerele „de oaspeți”, îngust și scurt, pe care sunt expuse piese textile, iar la capătul îngust, care nu este sprijinit de perete are și ladă de zestre (separată și nu făcând corp comun cu patul), pe capacul căreia sunt așezate în teanc mai multe lăicere; rândurile de perne și numărul acestora (cele care se etalează pe acest tip de pat) diferă de la zonă la zonă. ] [6.15]
Pat suspendat [ Pat construit fără picioare, cu latura lungă dinspre perete și cea îngustă de la picioare fixate în pereții spate și lateral ai camerei; latura de la cap este orientată spre cuptor, este liberă, dar colțul ei cu latura lungă exterioară este prins de tavan printr-o blană de lemn traforată; este întâlnit în Bucovina; tot suspendat este și patul care, în loc să fie agățat de tavan, se sprijină pe un singur picior, cel montat la unicul colț de pat rămas liber; acest tip poate fi întâlnit în Munții Apuseni; ambele tipuri sunt mai ridicate față de podea decât în mod obișnuit. ] [6.16]
Scaun cu spătar [ Scaun înalt (comparat cu scaunul cu trei picioare), cu șezuta patrată sau trapezoidală, cu spătar drept sau tot trapezoidal, confecționat din stinghii sau traforat. ] [6.17]
Scaun cu trei picioare [ Scaun cu șezuta rotundă, sprijinită pe trei picioare, de înălțime mică; de cele mai multe ori, în mijlocul blatului este făcut un orificiu de circa 2-3 cm.; un asemenea scaun îndeplinește mai multe funcțiuni: 1. se stă pe el în jurul mesei rotunde și joase; 2. se pot toca pe blatul lui ierburi și buruieni (fierte) pentru păsări; 3. în orificiul central, se poate introduce tija furcii de tors pentru a-i da stabilitate atunci când procesul de toarcere se desfășoară pe prispă sau în casă; 4. întors invers, cu picioarele în sus, servește pentru așezarea ceaunului de mămăligă pentru a fi mestecată vârtos; de remarcat că, la achiziționarea acestui fel de mobilier țărănesc, majoritatea scaunelor au blatul marcat de urme de satâr sau alte obiecte ascuțite și sunt înnegrite de funingine sau chiar ușor arse pe partea interioară a picioarelor. ] [6.18]
Collapse <b>Tipologie port</b> [7]Tipologie port [7]
Altiţă separată [ Altiță țesută separat de cămașă (există lucrătoare care confecționează numai altițe, pe războaie speciale, de foarte mici dimensiuni); altițele țesute separat sunt cusute pe cămașă (sau inserate în mâneca cămășii), sub umăr sau chiar peste umăr (în Sălaj); altițele separate sunt țesute în special cu mătase albă (cum ar fi în Suceava), ulterior unele femei adăugând mici puncte colorate; alte altițe separate sunt brodate cu arnici colorat și apoi aplicate pe cămăși. ] [7.1]
Altiţă triunghiulară [ Altiță separat brodată, de formă triunghiulară, montată pe mânecă, cu baza triunghiului așezată pe cusătura dintre mânecă și lații cămășii și cu vârful spre manșetă; v. și Altiță separată. ] [7.2]
Barbur [ 1. În Transilvania și Banat este denumită partea de jos a tăișului securii, cuțitului etc. 2. În Transilvania denumește clinul triunghiular cusut la pieptul și la spatele cămășilor țărănești - cămăși cu barburi. 3. Tot în Transilvania, denumește broderia executată pe partea de sus a cămășilor țărănești. 4. Cep, cui la obada roții carului. ] [7.3]
Brezărău [ ] [7.4]
Căciulă ascuţită [ Acoperământ pentru cap (la bărbați) făcut din pielea unui animal (de obicei din pielea mielului); căciula ascuțită are fundul proeminent și închis în formă conică; această ultimă parte a căciulii poate fi purtată în poziție verticală, aplecată pe spate sau aplecată lateral dreapta sau stânga. ] [7.5]
Căciulă rotundă [ v. Căciulă ascuțită; fundul acestui tip de căciulă este plat. ] [7.6]
Căiţă [ Bonetă, scufie (legată pe sub bărbie). ] [7.7]
Cămaşă dreaptă [ Îmbrăcăminte (din pânză sau mătase) care se poartă pe piele, acoperind, de cele mai multe ori, partea superioară a trupului; croiul acestui tip de cămașă nu are clini, cade drept de la umeri în jos, având aceeași deschidere atât la umeri, cât și la poale, fie că partea inferioară se află la brâu sau la gleznele picioarelor. ] [7.8]
Cămaşă încreţită [ Tip de cămașă obținut din tipul de cămașă dreaptă, aceasta fiind însă încrețită (materialul textil adunat mărunt) începând de sub subțioară și până la poale; tipul de cămașă încrețită este totdeauna scurtă, până la talie. ] [7.9]
Cămaşă până în talie [ Toate tipurile de cămăși (bărbătești sau femeiești) care sunt confecționate și au lungimea până în talie sau puțin mai jos (cu puțin peste șolduri). ] [7.10]
Ceapsă [ Scufie (termenul este folosit în Transilvania și provine din ungurescul czapsza). ] [7.11]
Chenar ţesut separat [ v. Chenar; realizarea separat a unui chenar (fâșie textilă executată prin țesere sau croșetare) care se aplică ulterior diferitelor obiecte textile(ex. dantela - „cipta” - atașată pieselor de port, cearșafurilor, fețelor de masă etc.). ] [7.12]
Ciucuri [ Ornament realizat dintr-o împletitură de mătase, de lână sau de bumbac cu care se împodobesc marginile covoarelor, pieselor de port, draperiilor etc. ] [7.13]
Ciupag [ 1.Pieptar dintr-o țesătură subțire, cu cusături, purtat de femeile de la țară. 2. Câmp ornamental pe pieptul cămăşii femeieşti, înscris într-un contur trapezoidal; motivele sunt cusute peste muchiile pânzei încreţite (se întâlneşte în zonele: Munţii Apuseni, Cluj, Lăpuş). ] [7.14]
Clini drepţi [ v. Clini trapezoidali. ] [7.15]
Decolteu [ Denumește atât răscroiala din jurul gâtului la o piesă de îmbrăcăminte femeiască, cât și partea corpului rămasă descoperită din această răscroială. ] [7.16]
Două foi [ Piesă de port confecționată din doi lați de pânză. ] [7.17]
Franjuri [ Ornament la marginea uni obiect din stofă, din pânză etc., făcut din fire textile care atârnă unele lângă altele. ] [7.18]
Gaci [ Pantaloni largi din pânză albă, piesă de port specifică portului popular din Maramureș (< magh. sl.) ] [7.19]
Glugă [ Obiect de îmbrăcăminte de formă conică, cu care se acoperă capul pentru a-l feri de ploaie, de frif etc.; în mod obișnuit, piesa nu este prinsă de cojoc (sau de alte haine groase), iar ciobanilor le servește și pentru a purta în ea merindele; gluga se prelungește peste spinare cu o foaie de țesătură de aceeași calitate cu gluga (aba, dimie) și se termină la poale cu franjuri scurte; nu întâmplător, motivul decorativ amplasat, cu negru, pe „fruntea” glugii este cel numit „coarnele berbecului”; v. Berbec. ] [7.20]
Guler înalt [ Guler special confecționat pentru hainele groase, ornamentat sau nu; când este ornamentat, acest aspect se execută cu „șinur” sau găitan aplicat. ] [7.21]
Încreţ separat [ Tip de cămașă femeiască la care decolteul este lucrat strâns prin încrețirea materialului și ornamentarea prin broderie a acestei părți a cămășii. ] [7.22]
Încreţiţi [ Poartă denumirea de „Încrețiți” ițarii din zona Vrancei, la care cracii sunt mai lungi decât piciorul omului și atunci ei sunt ușor pliați circular. ] [7.23]
Mânecă cu bentiţă [ Cămașă femeiască sau bărbătească, având la partea inferioară montată o bentiță îngustă, brodată, care se prinde în jurul încheieturii cu un nasture; li se mai spune și cămăși „cu brățară”. ] [7.24]
Mânecă cu manşetă [ Cămașă femeiască sau bărbătească, având la partea inferioară montată o manșetă lată, strânsă în jurul încheieturii. ] [7.25]
Mânecă cu volan [ Cămașă femeiască având în prelungirea manșetei aplicată o dantelă lată albă, croșetată, eventual cu colțișori. ] [7.26]
Mânecă întoarsă [ Cămașă femeiască, având mâneca cu bentiță lată la partea inferioară, lucrată și pe dos, pentru ca, la întoarcerea mânecii până spre jumătatea antebrațului, să aibă tot un aspect estetic. ] [7.27]
Mânecă largă [ Tip de cămașă la care mâneca nu se încheie cu o manșetă, ci este lăsată să cadă liberă, mai evazată chiar în partea terminală a ei. ] [7.28]
Mânecă răsucită [ Tip de cămașă la care mâneca este mai lungă decât brațul celui care o poartă, are manșetă la articulația cu palma și se poartă întotdeauna răsucită, din care cauză râurile ornamentale sunt vizualizate oblic, dând un efect artistic deosebit; sunt specifice zonei Vrancei. ] [7.29]
Pânză cu margine [ Pânză având la marginea ei un chenar format din linii drepte, executate în război. ] [7.30]
Pânză înlăcrată [ Pânză cu patrate goale, desenate prin întretăierea liniilor verticale și orizontale dispuse rar, totul executat în război. ] [7.31]
Pânză învărgată [ Pânză ornamentată cu vergi; v. Vargă. ] [7.32]
Pavă [ Clin care se pune la răscroiala de la subsuoara cămășilor, a sumanelor etc.; în unele zone se rostește „palhă”, ceea ce înseamnă reluarea exactă a etimonului venit din magh. „palha”. ] [7.33]
Pieptar înfundat [ Haină (în general, confecționată din piele de miel, având broderie pe piept), fără mâneci, care acoperă pieptul și spatele; croiala pieptului și a spatelui se face până în gât, din care cauză cele două părți componente se prind lateral, sub braț (obișnuit pe latura stângă). ] [7.34]
Poale ataşate [ Partea de la brâu în jos a unei cămăși care a fost croită de așa manieră încât poalele au fost ulterior cusute de lații cămășii. ] [7.35]
Strâmte [ Termen generic pentru piese de port croite pe corp, foarte lipite de corp, sau croite prea mici față de dimensiunile persoanei pentru care sunt confecționate. ] [7.36]
Şubă înfundată [ Piesă de port care nu este rascroită în față, ci se închide până sub bărbie; în acest caz, închiderea se face prin lateral, așa cum se procedează la pieptarul înfundat. ] [7.37]
Trei foi [ Numărul foilor de țesătură care compun unele piese de port, sau care sunt necesare pentru croirea unor piese de port (cămăși, poale etc.). ] [7.38]
Umeri [ Parte a unui obiect de îmbrăcăminte care acoperă fiecare dintre cele două părți laterale ale corpului omenesc corespunzătoare articulației brațelor cu trunchiul. ] [7.39]
Collapse <b>Tipologie unelte</b> [8]Tipologie unelte [8]
Corman fix [ v. Corman schimbător; plugul cu cormana fixă este utilizat în zonele de câmpie. ] [8.1]
Corman schimbător [ Termenul corect este cormană și denumește partea plugului care desparte și răstoarnă brazdele (din ung. kormany); plugul cu cormanul schimbător este folosit în efectuarea arăturii din zonele colinare, unde, pentru a diminua efortul oamenilor și al animalelor, la fiecare capăt de rând, cormanul este schimbat, astfel brazdele fiind răsturnate în aceeași parte. ] [8.2]
Furcă cu aripi [ Tijei de lemn, sculptată cu patru fețe și ornamentată, i se atașează la treimea superioară două aripi traforate, care, pe lângă aspectul estetic pe care îl conferă uneltei, au rolul de a fixa caierul de lână din care se trage și se toarce firul; sunt furci care pot fi purtate în brâu. ] [8.3]
Furcă cu coarne [ Tip de furcă, în special confecționată dintr-o ramură de copac, decojită, căreia i se lasă două crenguțe crescute lateral și opozabil, menite să fixeze mai bine caierul de lână. ] [8.4]
Furcă cu con [ Sau furcă „cu măr”, de fapt o furcă obișnuită, având aproximativ la mijlocul tijei un trunchi de con (orientat cu baza în jos) sau „un măr”, în fapt o concrescență lăsată special de către cel care a confecționat furca și care are rolul să împiedice caierul de lână să alunece în jos. ] [8.5]
Furcă cu talpă [ Furcă înaltă, confecționată special pentru torsul în gospodărie (nu este folosită aidoma furcilor prinse în brâu, la care torsul se poate executa și în timpul mersului); în cazul torsului în gospodărie (în casă, pe prispă, așezat pe un scaun sau bancă în curte sau în fața porții), femeia fixează furca ținând piciorul pe talpa acesteia, astfel mâinile rămânându-i libere pentru filare și răsucirea firelor pe fus. ] [8.6]
Gherghef [ Cadru de lemn pe care se întinde o țesătură pentru a fi brodată (din turc. gergef). ] [8.7]
Lingură de stână [ Nelipsită din inventarul crescătorilor de oi, lingura de stână este confecționată din lemn, având dimensiuni mari, găvanul larg și adânc, coada ușor curbată și efentual decorată simplu; este folosită pentru a se mesteca cu ajutorul ei zerul rămas după „închegare”, care se pune la încălzit în vederea obținerii jintiței (amestec de urdă și de zer fiert care se depune la fundul vasului, când se prepară urda). ] [8.8]
Război orizontal [ Unealtă (manuală sau mecanizată) de țesut pânză, stofă etc. ] [8.9]