CIMEC. Tezaurele terminologice

Index |  Afișare arborescentă | Afișare alfabetică

Skip Navigation Links.
Collapse <b>Ceramică</b> [ Tehnica și arta prelucrării amestecului plastic format din argile, caolin, cuarțite, talc, grafit și cocs, în diferite proporții, prin omogenizarea, modelarea, decorarea, smălțuirea, uscarea sau arderea în cuptoare a acestuia; ceramica s-a dezvoltat pe teritoriul României încă din mileniul 5 î.Ch.; ceramica populară românească continuă tradiția dacică (c. neagră, în Moldova și estul Transilvaniei), romană (c. roșie, în Banat, Oltenia și vestul Munteniei) și bizantină (c. sgrafitată); formele variate și elegante, decorația simplă și coloritul luminos al smalțului fac din ceramica populară românească un valoros domeniu al artei populare; centre mai cunoscute: Horezu, Oboga, Corund, Biniș, Marginea, Vama, Vadu Crișului, Leheceni, Curtea de Argeș. ] [1]Ceramică [ Tehnica și arta prelucrării amestecului plastic format din argile, caolin, cuarțite, talc, grafit și cocs, în diferite proporții, prin omogenizarea, modelarea, decorarea, smălțuirea, uscarea sau arderea în cuptoare a acestuia; ceramica s-a dezvoltat pe teritoriul României încă din mileniul 5 î.Ch.; ceramica populară românească continuă tradiția dacică (c. neagră, în Moldova și estul Transilvaniei), romană (c. roșie, în Banat, Oltenia și vestul Munteniei) și bizantină (c. sgrafitată); formele variate și elegante, decorația simplă și coloritul luminos al smalțului fac din ceramica populară românească un valoros domeniu al artei populare; centre mai cunoscute: Horezu, Oboga, Corund, Biniș, Marginea, Vama, Vadu Crișului, Leheceni, Curtea de Argeș. ] [1]
Blid [ 1. Vas de ceramică, de forma unei farfurii ceva mai adâncite, cu fundul relativ mic, cu pereţii drepţi sau concavi, cu margini verticale sau răsfrânte, mai totdeauna smălţuit; în blide se servesc mâncărurile; se lucrează în aproape toate centrele ceremice, primind denumiri variate: „strachină“, „taier“, „talger“, „taler“, cu caracter regional, dar determinate şi de anumite carcteristici de formă sau dimensiuni. 2. Vas executat dintr-o singură bucată din lemn prin cioplire sau la strung, folosit în gospodăria ţărănească; marginea de sus a blidului poate fi decorată cu 1-2 caneluri; blidele din lemn au fost răspândite mai ales în zonele montane, fiind lucrate de rudari care le vindeau prin sate. ] [1.1]
Bold pentru acoperiş [ Numele moldovenesc al „ţepei“ de la capetele coamei acoperişului; lemnul acoperişului în jurul căruia se încheie căpriorii cei mari ai învelitorii; partea superioară a boldului, cea care iese deasupra învelitorii cu 50-60 cm, uneori cu un metru, este întotdeauna frumos cioplită în volume semănând cu cele ale stâlpilor prispei, la casele vechi, sau ornamentată cu traforuri la casele noi; uneori, lemnul, lăsat mai scurt, este îmbrăcat cu o formă de tablă, sfere sau alte volume surmontate de steguleţe, siluete de cai, flori, figuri antropomorfe etc.; boldul este întâlnit sub diferite denumiri regionale: „ţeapă“, „săgeată“, „sulinar“, „măgar“, „băşică“. ] [1.2]
Borcan [ Vas din ceramică, din sticlă sau din materiale plastice, de obicei de formă cilindrică, cu gura largă, în care se păstrează (conservă) diferite produse alimentare. ] [1.3]
Cahlă [ Piesă din ceramică, în formă de placă, soclu, cornișă etc., folosită la construcția sobelor (din ucr. kahlja). ] [1.4]
Cană [ Vas cu toartă (din ceramică sau din metal) care servește la băut. ] [1.5]
Canceu [ Cană din ceramică smălțuită și decorată, înaltă, cu gâtul strâmt, gura largă și toartă, folosită în special pentru impodobirea interioarelor țărănești. ] [1.6]
Capac [ Acoperitoare care se așează deasupra deschizăturii unui vas, confecționat din același material ca și vasul (ceramică, metal, sticlă, material plastic etc.). ] [1.7]
Captalan [ Captalan, căptălan, căptan și captar - 1. Capac (din coajă de tei sau din ceramică) cu care se acoperă stupul pentru a fi protejat; 2. Apărătoare din coajă de brad, cu care ciobanul își protejează hainele la mulsul oilor (din ung. kaptar). ] [1.8]
Castron [ Vas adânc în care se prepară sau se aduc la masă unele produse alimentare; uneori se mănâncă din castron preparatele lichide (supe, ciorbe). ] [1.9]
Ceainic [ Vas special pentru prepararea ceaiului, de formă sferică, având capac și toartă, confecționat din ceramică, porțelan sau metal. ] [1.10]
Ceaşcă [ Vas mic din ceramică, rotund și cu toartă, servind la băut ceai, cafea etc. ] [1.11]
Chiup [ Vas mare din lut, în formă de amforă, folosit în gospodărie pentru păstrarea unor lichide sau a murăturilor. ] [1.12]
Cratiţă [ Vas din ceramică smălțuită sau din metal emailat în care se prepară mâncarea. ] [1.13]
Farfurioară [ v. Farfurie; diminutiv de la farfurie; obiecte de mici dimensiuni, care de obicei coexistă în cadrul unor servicii (ex. de cafea) ca suport pentru cești, mai rar pentru a servi din ele unele preparate alimentare (dulciuri). ] [1.14]
Felinar [ Obiect portativ de iluminat, format dintr-un mic rezervor pentru petrol și un glob din sticlă care adăpostește fitilul. ] [1.15]
Figurină [ Obiect mic de pământ, de tradiţie străveche găsit și în săpăturile arheologice, ilustrând imagini antropomorfe, zoomorfe, avimorfe, miniaturi de locuinţe sau piese de mobilier; au ieşit la iveală în multe puncte arheologice din România, în cele mai diferite straturi de cultură, începând din neolitic; ulte din aceste figurine continuă să fie confecționate în centre de olari cum sunt Oboga, Vlădeşti, Vâlsăneşti, Petreşti, Tansa, Frumuşica, Ireşti; unele dintre figurine sunt în acelaşi timp fluierici, jucării pentru copii, puţine mai fiind legate de credinţe magice, aşa cum erau cele din preistorie; apar şi figurine aplicate în relief pe vase ceramice utilitare şi cu sens magic, pe urcioarele de nuntă, legate de credinţe şi rituri de fertilitate. ] [1.16]
Formă de cozonac [ Tipar, model, piesă din ceramică, dreptunghiulară sau rotundă, cu laturile ușor oblice și uneori ondulate, care servește la coacerea aluatului de cozonaci. ] [1.17]
Fructieră [ Vas din ceramică în care se pun fructele (pe masă). ] [1.18]
Ghiveci pentru flori [ Vas din pământ ars, de formă circulară, cu pereți oblici și gura evazată, în care se plantează flori. ] [1.19]
Glastră [ Vas din ceramică smălțuită, având formă circulară, cu gura ușor evazată, care servește la pus în apă flori. ] [1.20]
Lighean [ Vas larg și puțin adânc, confecționat din lemn, ceramică, tablă etc., folosit la spălatul oamenilor, rufelor, altor vase etc. ] [1.21]
Lulea [ Obiect pentru fumat, alcătuit dintr-o parte scobită în care se pune tutunul și o țeavă prin care trece fumul; v. pipă. ] [1.22]
Oală [ Una dintre cele mai frecvente forme ale vaselor din pământ ars, de diferite profile şi dimensiuni, servind la fierberea lichidelor şi a mâncărurilor, prezentă în toate regiunile ţării; smălţuite şi nesmălţuite, roşii şi negre, simple sau împodobite, oalele pot avea o toartă sau două; de la „ulcica” mică de Moşi, de 5 – 10 cm înălţime, până la oalele mari de „praznic”, înalte de 50 – 60 cm, oalele au gura cam de acelaşi diametru cu fundul, mijlocul fiind bombat; diametrul maxim al oalei poate fi plasat mai sus, spre gură, sau mai jos, spre fund, diferenţierele zonale fiind numeroase. ] [1.23]
Oală de moşi [ Cunoscută și sub denumirea de „ulcică”, oala de moși din pământ ars, de diferite profile şi dimensiuni, smălţuită şi nesmălţuită, roşie şi neagră, simplă sau împodobită, cu o toartă sau două, are dimensiunea de 5 – 10 cm înălţime; este confecționată și vândută prin târguri special pentru a fi dată de pomană, fiind umplută cu apă sau vin; pot fi date de pomană 6, 12 sau 24 de astfel de vase, după puterea economică a fiecărei familii. ] [1.24]
Ol [ Vas din lut, de formă aproximativ sferică și cu gura relativ strâmtă, folosit mai ales pentru punerea laptelui la prins. ] [1.25]
Ol de nănaş [ Vas din lut, de formă aproximativ sferică și cu gura relativ strâmtă, având toartă laterală; aceste oluri primite în dar de către naș erau atârnate de către acesta la meșter-grinda casei, numărul lor indicând generozitatea omului de a năși un nou-venit pe lume sau un cuplu de tineri. ] [1.26]
Pâlnie [ Obiect din ceramică, porțelan, metal, sticlă etc., de forma unui con gol în interior, prelungit printr-un tub îngustat, servind la turnarea lichidelor în alte vase cu gura strâmtă sau la filtrarea acestora. ] [1.27]
Pârlău [ Oală de dimensiuni mari, putând conţine două – trei vedre de apă (20 – 30 litri), cu patru – şase găuri la partea inferioară; serveşte la opăritul rufelor cu apă fierbinte, turnată peste cenuşă, formând ceea ce se cheamă leşie; pârlăul are două toarte şi este întărit şi împodobit totodată cu brâne alveolate; întâlnit frecvent în Oltenia, Banat, S-V Transilvaniei; există şi pârlău din lemn, făcute dintr-un trunchi scobit, în Oltenia, Moldova şi Transilvania. ] [1.28]
Placă decorativă [ Olarii obișnuiau să confecționeze o serie întreagă de obiecte în afara celor de uz curent: candelabre, aghiasmatare, icoane (smălțuite și nesmălțuite), plăci decorative pentru înfrumusețat interiorul, bustul unor oameni din localitate, busturi umane pe care le puneau în fața casei ca semn că acolo locuiește un olar etc.; plăcile decorative erau smălțuite, practic acestea fiind un rezultat adiacent al confecționării cahlelor pentru sobe. ] [1.29]
Platou [ Tavă mare, de obicei rotundă, făcută din ceramică, pe care se așază căni, cești și ceșcuțe pentru a servi la masă diverse băuturi (vin, țuică, rachiu, ceai, cafea etc.). ] [1.30]
Ploscă [ Recipient pentru țuică, rachiu sau vin, lucrat din lemn sau ceramică, folosit în cadrul ceremonialului de nuntă sau al altor sărbători, întâlnit în toate zonele ţării; piesele din ceramică, mai puţin răspândite, au fie formă sferoidală uşor aplatizată, fie formă de colac, cu un gol în mijloc; pe laturi au tortiţe prin care trece „baiera” de care se apucă; ploștile din lemn sau din ceramică sunt legate în „chingi” de piele, cu o toartă deasupra. ] [1.31]
Puşculiţă [ Vas mic de lut, de lemn sau de metal, cu o deschizătură îngustă în partea de sus, prin care se introduc, pentru a se păstra, banii economisiţi; ceramiștii dau adeseori acestor piese forme animaliere. ] [1.32]
Putinei [ Vas confecționat din ceramică sau din doage de lemn, înalt, de formă cilindrică, servind la alesul untului. ] [1.33]
Scrumieră [ Vas mic în care se scutură scrumul de țigară (sau de pipă) și se aruncă mucurile și chibriturile arse. ] [1.34]
Serviciu de cafea [ Ansamblu de piese ceramice, compus din 6 cești, cu toartă și gură largă, și 6 farfurioare; obiceiul ca olarii să confecționeze asemenea piese și să le comercializeze cu diferite ocazii a apărut după anul 1950. ] [1.35]
Serviciu de ţuică [ Ansamblu de piese ceramice, compus din 6 ceșcuțe, cu toartă și gură având același diametru cu baza, ușor curbate la mijloc, însoțite (sau nu) de o cană în care se pune țuica; obiceiul ca olarii să confecționeze asemenea piese și să le comercializeze cu diferite ocazii a apărut după anul 1950. ] [1.36]
Serviciu de vin [ Ansamblu de piese ceramice, compus din 6 căni, cu toartă și gură având același diametru cu baza, însoțite de o cană mai mare (cca. 1-1,5 l) din care se servește vinul; obiceiul ca olarii să confecționeze asemenea piese și să le comercializeze cu diferite ocazii a apărut după anul 1950. ] [1.37]
Sfeşnic [ Suport pentru lumânări, cu unul sau mai multe brațe, confecționat din lemn strunjit, din ceramică, din metal etc., având înălțimi diferite; cele cu înălțimi de cca. 1,50-1,60 m. sunt folosite în biserici și nu sunt făcute din ceramică; cele cu înălțimi de până la 0,50 m. sunt folosite în practica liturgică; în casele sătenilor sunt folosite și pentru iluminat. ] [1.38]
Solniţă [ Vas din lemn, din lut, din coaj[ de copac etc. ]n care se p[streaz[ sarea la bucătărie. ] [1.39]
Sticlă din ceramică [ Vas înalt de formă cilindrică, confecționat prin tehnica proprie ceramicii, cu gât îngust, care serveşte la păstrarea lichidelor. ] [1.40]
Sticlă din gresie [ Vas înalt de formă cilindrică, confecționat din gresie, cu gât îngust, care serveşte la păstrarea lichidelor. ] [1.41]
Strachină [ Vas din pământ de formă uşor adâncită din care se mănânc; sunt de două tipuri: - unul de răspăndire generală cu pereţii drepţi întâlninudu-se în unghi, sau de influenţă orientală, mai puţin adânc, cu pereţii curbi; - al doilea tip, numit în mai multe centre „taier” este mai scund dar mai întins; ele pot fi smălţuite sau nesmălţuite. ] [1.42]
Strecurătoare [ Vas de bucătărie (sau folosit pentru alegerea impurităților din diferite lichide) cu fundul găurit sau prevăzut cu o sită metalică. ] [1.43]
Taier [ Vas din pământ din categoria străchinilor, dar mai puţin adănc şi cu pereţii uşor curbaţi, apropiindu-se mai degrabă de farfurie. v. și Taler. ] [1.44]
Tămâierniţă [ Vas din ceramică folosit pentru tămâiat; tămâier; tămâietoare. ] [1.45]
Tavă [ Vas din lut, tablă sau din alt metal, smălţuit sau nu, cu marginile ridicate, în care se coc la cuptor anumite mâncăruri şi prăjituri; recipient cu fundul plat şi cu marginile uşor ridicate, pe care se aduc mâncarea şi tacâmurile la masă. ] [1.46]
Tigaie [ Vas din aramă, de formă întinsă, cu pereţii drepţi şi coadă formată dintr-o bară lată, montată aproximati în același plan cu vasul, cu decor în zig-zag sau cu liniuţe oblice, terminată cu o curbă puternică; se foloseşte la vatră în satele din Câmpia Dunării şi Dobrogea. ] [1.47]
Ulcică de moşi [ Mic vas de lut (căniță) care se dă de pomană, împreună cu alte ofrande, la praznicele dedicate morților; în vas se pun apă sau vin și o lumânare aprinsă. ] [1.48]
Ulcior de nuntă [ v. Ulcior; ulciorul de nuntă este mai bogat ornamentat și colorat, în plus având adesea una sau mai multe țâțâni false prin care lichidul (vin, țuică, rachiu) se poate scurge pe fața sau îmbrăcămintea nuntașului care, fără să cunoască șiretlicul, încearcă să bea. ] [1.49]
Ulcior geamăn [ Ulcior dublu, realizat din alăturarea a două vase similare ca mărime și formă, unite în partea de mijloc a vaselor. ] [1.50]
Vas pentru dat apă la păsări [ Obiect de formă rotundă, din argilă nesmălțuită, fiind acoperit cu un capac prins rigid de corpul vasului, prevăzut cu ochiuri circulare care permit doar pliscului să pătrundă la apă. ] [1.51]
Vas pentru friptură [ Obiect din ceramică, având aspectul unei forme de cozonac, cu capac bombat, în care friptura nu se frige, ci se coace ca într-un cuptor; se mai numește și „țiglă”. ] [1.52]
Vas pentru pătrunjel [ Obiect din ceramică, având capac fix, dar prevăzut cu ochiuri largi pentru a permite creșterea plantei. ] [1.53]
Vas pentru prăjit ouă [ Vas din ceramică, de forma unei tigăi, cu fundul prevăzut cu adâncituri rotunde care nu permit ca ouăle puse la prăjit să se amestece între ele. ] [1.54]
Zaharniţă [ Vas special (dintr-un serviciu de ceai, cafea etc.) în care se ține zahăr. ] [1.55]
Collapse <b>Cuvinte-indicator</b> [ Termeni care desemnează o categorie semnatică precisă și care invocați (citați) determină o circumscriere amplă a tuturor termenilor care concurează la delimitarea sferei semantice în care coexistă sau în care se completează reciproc. ] [2]Cuvinte-indicator [ Termeni care desemnează o categorie semnatică precisă și care invocați (citați) determină o circumscriere amplă a tuturor termenilor care concurează la delimitarea sferei semantice în care coexistă sau în care se completează reciproc. ] [2]
Collapse <b>Element de arhitectură</b> [ Parte componentă a unei construcții; element de arhitectură (din piatră sau lemn) destinat a fi fixat la fațadă și care este executat estetic (prin sculptare). ] [3]Element de arhitectură [ Parte componentă a unei construcții; element de arhitectură (din piatră sau lemn) destinat a fi fixat la fațadă și care este executat estetic (prin sculptare). ] [3]
Collapse <b>Casă</b> [ Clădire servind drept locuință omului; în timp, locuințele au evoluat de la cele monocelulare (cu o singură încăpere) la cele cu 2-3 (și mai multe) încăperi; după zonă, casele din zonele de deal și de munte sunt construite din lemn (din stejar, brad sau fag), structura acestora fiind așezată obișnuit pe o temelie din piatră de râu, având acoperișul cu pantele (deosebit de) înclinate și învelite cu paie, cu șiță sau cu șindrlă; casele din zonele de câmpie folosesc materialele constructive pe care le oferă mediul înconjurător, adică au pereți din chirpici, vălătuci din lut, gard de nuiele împletite și brușite cu lut, acoperișurile având apele foarte puțin înclinate și învelite cu paie, stuf, șiță (olane numai în Dobrogea); din punct de vedere planimetric, casa tradițională este compusă din trei încăperi: camera curată, orientată întotdeauna spre uliță (sau spre grădina cu flori), tindă (cameră mediană, îngustă, folosită și ca loc de preparare a mâncării și pentru diverse îndeletniciri casnice) și camera pentru întreaga familie, obișnuit aceasta posedând și sistem de încălzire (prin vatră proprie sau prin sobă "oarbă", alimentată prin tindă; de regulă (dar nu obligatoriu), pe latura din fața casei, pe două-trei laturi sau pe toate cele patru laturi, spațiul este augmentat cu o prispă, închisă sau nu; aceasta îndeplinește mai multe funcțiuni: păzește pereții casei de contactul direct cu umezeala intemperiilor; mărește spațiul de locuit, fiind folosită, pe timp de vară la desfășurarea unor activități casnice sau ca loc suplimentar de dormit, precum și pentru depozitarea unor unelte și recipiente; are rolul de a atenua contactul direct cu mediul ambiant la ieșirea din casă. ] [3.1]Casă [ Clădire servind drept locuință omului; în timp, locuințele au evoluat de la cele monocelulare (cu o singură încăpere) la cele cu 2-3 (și mai multe) încăperi; după zonă, casele din zonele de deal și de munte sunt construite din lemn (din stejar, brad sau fag), structura acestora fiind așezată obișnuit pe o temelie din piatră de râu, având acoperișul cu pantele (deosebit de) înclinate și învelite cu paie, cu șiță sau cu șindrlă; casele din zonele de câmpie folosesc materialele constructive pe care le oferă mediul înconjurător, adică au pereți din chirpici, vălătuci din lut, gard de nuiele împletite și brușite cu lut, acoperișurile având apele foarte puțin înclinate și învelite cu paie, stuf, șiță (olane numai în Dobrogea); din punct de vedere planimetric, casa tradițională este compusă din trei încăperi: camera curată, orientată întotdeauna spre uliță (sau spre grădina cu flori), tindă (cameră mediană, îngustă, folosită și ca loc de preparare a mâncării și pentru diverse îndeletniciri casnice) și camera pentru întreaga familie, obișnuit aceasta posedând și sistem de încălzire (prin vatră proprie sau prin sobă "oarbă", alimentată prin tindă; de regulă (dar nu obligatoriu), pe latura din fața casei, pe două-trei laturi sau pe toate cele patru laturi, spațiul este augmentat cu o prispă, închisă sau nu; aceasta îndeplinește mai multe funcțiuni: păzește pereții casei de contactul direct cu umezeala intemperiilor; mărește spațiul de locuit, fiind folosită, pe timp de vară la desfășurarea unor activități casnice sau ca loc suplimentar de dormit, precum și pentru depozitarea unor unelte și recipiente; are rolul de a atenua contactul direct cu mediul ambiant la ieșirea din casă. ] [3.1]
Amnari [ (Pluralul de la amnar) 1. Stâlpi verticali la construcţiile de lemn; uneori au câte un şanţ cioplit pe două dintre laturile lor, în care intră „penele“ sau „limbile“ bârnelor orizontale; variantă regională: „amânare“ în Oltenia, Muntenia, Moldova, Banat. 2. Bucată masivă din lemn de stejar, uneori decorată cu crestături, aşezată în capul „furcilor“ puternice ale caselor pe jumătate îngropate din sudul Olteniei, având funcţia unei console susţinătoare a grinzii principale ale acestui tip de casă. 3. „În amnari“, sistem de construcţie, în Moldova, care foloseşte bârne verticale, având sens echivalent cu „în şoş“. ] [3.1.1]
Andrea [ 1. Ac lung și gros cu care se împletesc țesături din lână, din bumbac etc., făcut din lemn sau din os. 2. Ac lung pentru cusut țesături groase (saci, saltele etc.) sau cu care se tricotează. 3. Talpă sau bârnă care ține podul morii; 4. Fier lung care prinde fierul lat al grindeiului la plug. ] [3.1.2]
Balama [ Articulaţie de fier servind la prinderea uşilor, ferestrelor, porţilor de ramele, uşorii sau stâlpii de lemn, deseori artistic lucrată de meşterii fierari; exemplare decorate la uşile bisericeşti, la porţile gorjeneşti şi la cele maramureşene. ] [3.1.3]
Balustradă [ Construcție de forma unui perete sau a unui gard scund, folosită pentru a mărgini o construcție sau un element de construcție (balcon, terasă, scară etc.), pentru a împiedica accesul într-un anumit loc sau pentru a forma o trecere obligatorie. ] [3.1.4]
Boiandruc [ Și buiandrug - grindă de susținere deasupra unei uși, unei ferestre, unei porți. ] [3.1.5]
Bold de acoperiş [ v. Bold pentru acoperiș. ] [3.1.6]
Celar [ Mică încăpere pentru păstrarea alimentelor (cămară); la stânele din Transilvania, celarul este încăperea în care sunt păstrate copăile cu laptele pus la prins, precum și celelalte produse lactate. ] [3.1.7]
Cercevea [ Cadru de lemn în care se fixează geamul la ferestre sau la uși. ] [3.1.8]
Ciocârlan [ Friza de la coama caselor, traforată de așa manieră încât dă impresia unui șir de păsări; indiferent de forma acestora, ele poartă numele generic de ciocârlani. ] [3.1.9]
Clanţă [ Mâner metalic aplicat la broasca ușii, care acționează mecanismul de închidere și deschidere; este parte componentă a mecanismului broaștei. ] [3.1.10]
Contrafişă [ Bară din lemn sau din metal care asigură rigiditatea unei construcții. ] [3.1.11]
Cosoroabă [ Fiecare dintre bârnele așezate orizontal deasupra pereților casei pentru a susține căpriorii acoperișului. ] [3.1.12]
Collapse <b>Fereastră</b> [ Ansamblu montat în deschizătura practicată în pereții unei construcții pentru a permite intrarea luminii (și aerului), alcătuit din cercevele și sticlă; înainte de apariția sticlei, ferestrele aveau dimensiuni mici și erau acoperite cu bășică de porc (deci erau fixe), lăsând să pătundră în încăperi o lumină gălbuie. ] [3.1.13]Fereastră [ Ansamblu montat în deschizătura practicată în pereții unei construcții pentru a permite intrarea luminii (și aerului), alcătuit din cercevele și sticlă; înainte de apariția sticlei, ferestrele aveau dimensiuni mici și erau acoperite cu bășică de porc (deci erau fixe), lăsând să pătundră în încăperi o lumină gălbuie. ] [3.1.13]
Fruntar [ Bentiţă ornamentală confecţionată din catifea, stofă, mătase, tul, bogat împodobită cu mărgele şi paiete, purtată pe frunte pentru a fixa marama, în zona Muscel. ] [3.1.14]
Furci [ Stâlpi groși de stejar care susțin acoperișul și pereții la casele țărănești. ] [3.1.15]
Grindă [ 1. Bârnă groasă din lemn; tavan; 2. Element de construcție din lemn, fier, beton etc. care face parte din structura de rezistență a unei clădiri. ] [3.1.16]
Lacăt [ Dispozitiv pentru încuierea unei uși (sau unui capac de ladă), prevăzut cu o toartă mobilă, care se trece prin două belciuge fixate la ușă, unul în tocul ușii, celălalt în batantul ușii. ] [3.1.17]
Lespede de vatră [ Placă de piatră care este montată pe vatra casei și pe care se poate face focul și așeza pirostriile pentru vasele de bucătărie. ] [3.1.18]
Meşter grindă [ Grinda principală la casele țărănești (ursul casei), amplasată median de-a lungul construcției; aceste piese pot fi ornamentate cu rozete, semnul crucii etc. și inscripționate cu texte în care figurează numele proprietarlui sau cel al meșterului și anul de construcție al casei. ] [3.1.19]
Pazie [ Termen cult preluat de meşterii populari, desemnând o scândură mai îngustă sau mai lată, traforată, aşezată cu rost ornamental sub streşinile „tăvănite” sau tencuite, pentru a ascunde capetele căpriorilor; uneori se pun câte două sau trei pazii, încărcând decorul casei; pazia este răspândită mai ales în zonele cu decor traforat bogat, cum sunt Prahova, Dâmboviţa, Buzău, Ialomiţa, Ilfov, Galaţi, Vrancea, Neamţ, Bacău. ] [3.1.20]
Prag de sus [ Partea de sus a tocului ușii; v. Boiandruc. ] [3.1.21]
Prichici [ 1. Margine îngustă, ieşită în afară, în formă de poliţă, la horn, la cuptor sau la vatra ţărănească; 2. Marginea de jos a ferestrei, ieşită în afară ca o streaşină. ] [3.1.22]
Şoşi [ Stâlp, bârnă, grindă (la construcții). ] [3.1.23]
Stâlp de prispă [ Element (masiv) de construcție din lemn, fier, beton armat etc., așezat vertical, susținând coroana (și fruntarul) casei, baza lui fiind prinsă în talpa casei; între stâlpii prispei se poate monta pălimarul prispei, care este podit cu scânduri traforate; în zona Gorjului, stâlpii destinați prispei sunt sculptați cu torsade și rozete. ] [3.1.24]
Talpă [ Trunchi puternic, de obicei din stejar, dar şi din brad sau din fag, rotund sau cioplit, aşezat pe pietre, rar direct pe pământ, formând temelia caselor de lemn. ] [3.1.25]
Ţeapă de acoperiş [ Par lung având rolul de a sprijini căpriorii unui acoperiș; obișnuit, țeapa de acoperiș iese în afara acestuia, la ambele capete ale coamei și pe el se fixează giruete, cocoși, boldul de acoperiș etc.; tot de el se prinde bradul, ștergarul și sticla cu rachiu sau țuică pe care proprietarul le atârnă acolo tradițional pentru a stimula vrednicia lucrătorilor în finalizarea acoperișului. ] [3.1.26]
Toc [ Cadru din lemn sau din metal în care se fixează, la o construcţie, ferestrele şi uşile. ] [3.1.27]
Collapse <b>Uşă</b> [ 1. Ansamblu format dintr-un cadru fix (toc) de care se prinde o tăblie mobilă care închide deschizătura practicată; 2. Deschizătură amenajată în peretele unei clădiri pentru a permite pătrunderea (și ieșirea). ] [3.1.28]Uşă [ 1. Ansamblu format dintr-un cadru fix (toc) de care se prinde o tăblie mobilă care închide deschizătura practicată; 2. Deschizătură amenajată în peretele unei clădiri pentru a permite pătrunderea (și ieșirea). ] [3.1.28]
Usciori [ v. Ușori. ] [3.1.29]
Vatră [ 1. Partea cuptorului unde se face focul pentru a pregăti mâncarea; 2. Suprafață plană care prelungește cuptorul în afară și pe care se poate ședea sau dormi; 3. Partea plană din interiorul cuptorului de pâine care susține boltitura și unde se face focul. ] [3.1.30]
Zăvor [ 1. Mică bară mobilă care servește ca încuietoare la uși, uneori și la ferestre; 2. Bățul cu care se strânge pe sulul de dinainte pânza țesută la războiul de țesut, numită și întinzător. ] [3.1.31]
Cumpănă de fântână [ Pârghie de lemn, așezată pe un stâlp înalt, având o contragreutate la capătul care nu trage ciutura, cu ajutorul căreia se scoate apă din fântână (puț). ] [3.2]
Ghizd de fântână [ Împrejmuire din piatră sau din bârne, de formă patrată sau circulară, la o fântână (de la pământ în sus). ] [3.3]
Collapse <b>Împrejmuiri</b> [ Îngrăditură, gard, din nuiele împletite sau din lețuri de lemn, care delimitează un teren față de altul (altele). ] [3.4]Împrejmuiri [ Îngrăditură, gard, din nuiele împletite sau din lețuri de lemn, care delimitează un teren față de altul (altele). ] [3.4]
Batant [ Despre uși, ferestre, poeți, capace etc., care se închid singure, printr-o mișcare de rotație în jurul unei axe situate la o extremitate. ] [3.4.1]
Grindă de poartă [ Bârnă groasă din lemn, folosită cu precădere la poarta mare de acces într-o gospodărie și care este amplsată între cei doi stâlpi verticali laterali, pentru a le asigura rezistență, deoarece de aceștia se atârnă batanții porții; în Transilvania, în Maramureș, dar și în Gorj, peste această bârnă se montează acoperișul porții; în Maramureș și în Gorj, grinda de poartă este sculptată cu torsade și rozete, în același fel cum sunt ornamentate fruntarele caselor. ] [3.4.2]
Leţuri [ Leaț (sg.) - bucată de lemn lungă și îngustă, adesea fasonată, folosită în tâmplărie și în construcții. ] [3.4.3]
Collapse <b>Poartă</b> [ Deschidere amenajată într-o împrejmuire care permite trecerea din interior în exterior și invers, împreună cu panourile mobile (batanții) care o închid. ] [3.4.4]Poartă [ Deschidere amenajată într-o împrejmuire care permite trecerea din interior în exterior și invers, împreună cu panourile mobile (batanții) care o închid. ] [3.4.4]
Poarta mare [ Poarta de acces a carelor și căruțelor în curtea (ograda) gospodăriei; împreună cu împrejmuirea locului, ea este prima construcție (chiar înainte de finalizarea casei) pe care o execută proprietarul și reprezintă totodată și statutul social al acestuia; poarta mare poate fi constrută separat sau împreună cu poarta mică, sub un acoperiș comun; în cazul acestui ultim tip, acoperișul este suficient de înălțat cât să permită unui car încărcat cu fân să treacă pe sub ea; în această situație, suprafața de la acoperiș la înălțimea porții mici se acoperă cu o structură din șipci de lemn traforate sau sculptate. ] [3.4.5]
Poarta mică [ v. Portiță. ] [3.4.6]
Portiţă [ Poarta de acces doar a oamenilor sau a animalelor (când vin de la pășunat), dispusă în împrejmuirea de la fațadă sau în cea care delimitează curtea (ograda) de grădina din spatele casei; în Gorj, Maramureș, Harghita, Covasna, Neamț, Bacău etc. portița este construită sub același acoperiș cu poarta mare; în alte zone, portița de intrare a oamenilor este tratată separat de poarta mare, dar cu aceleași motive ornamentale, sau chiar în plus (Țara Oltului). ] [3.4.7]
Stâlp de gard [ Element (masiv) de construcție din lemn, fier, beton armat etc., așezat vertical, servind la susținerea unei zidării, a unui pod sau unei împrejmuiri. ] [3.4.8]
Stâlp de poartâ [ Element (masiv) de construcție din lemn, fier, beton armat etc., așezat vertical, servind la susținerea unei împrejmuiri (stâlpii gardului); stâlpii de poartă sunt tratați în mod special, aceștia fiind ornamentați prin excizare cu torsade, rozete, vrejuri de lalele etc.; zonele cu cele mai monumentale porți sunt Maramureș, Gorj, Harghita, dar practica de a realiza asemenea construcții a trecut și peste munți, așa că se întâlnesc exemplare și în zone ca Bucovina, Neamț, Bacău, Prahova. ] [3.4.9]
Collapse <b>Instalaţii</b> [ Ansamblu de unelte care funcționează manual sau mecanic și care îndeplinesc o anumită funcție sau operație. ] [4]Instalaţii [ Ansamblu de unelte care funcționează manual sau mecanic și care îndeplinesc o anumită funcție sau operație. ] [4]
Alambic [ Instalație pentru distilat lichidele (țuică, rachiu etc.), compusă dintr-un cazan de aramă în care sunt fierte prunele (în cazul țuicii) după ce au fost ținute la dospit într-o „tocitoare” (vas de lemn de cca.2,50 m înălțime, confecționat din doage prinse în cercuri din lemn sau din metal) și o serpentină, tot din aramă, trecută printr-un alt vas de mici dimensiuni în care se află apă rece; aceasta din urmă facilitează condensarea aburului din serpentină, iar lichidul obținut (țuică, rachiu, tescovină etc.) se scurge într-un alt vas curat și acoperit, ca să nu se diminueze alcoolul și, în consecință, tăria băuturii; în zonele din sudul și estul țării (Muntenia și Moldova), țuica se obține printr-o singură fierbere și are o tărie de cca. 27 grade; în Transilvania, Banat, Crișana, Oaș, Chioar și Maramureș, lichidul obținut se mai distilează încă o dată, rezultând palinca (turțul), aceasta atingând și peste 60 de grade tărie alcoolică, dar cantitatea obținută în final este mult mai mică; în Banat, primele cantități obținute în procesul de distilare, până la 1 litru (deoarece aceasta are tăria alcoolică mai mare), se numesc „fruncea” și se păstrează în gospodărie, fiind folosită la frecționarea celor bolnavi și la, atunci când este cazul, la umectarea periodică a unei pânze care se așează pe fața mortului, atât timp cât el se află în casă, întârziindu-i astfel intrarea în descompunere și schimbarea culorii tenului. ] [4.1]
Collapse <b>Cuptor</b> [ 1. Construcție (cu boltă rotundă) din cărămidă, din piatră, din nuiele împletite brușite cu lut etc. în care sunt coapte aluaturile (pâine, colaci, cozonaci etc.; 2. Platformă zidită în prelungirea sobei pe care se doarme la țară; construcția unui astfel de cuptor este întâlnită pe un spațiu întins, mergând din sudul României, Moldova, Bucovina și Basarabia până în Ucraina și întinderile stepelor rusești. ] [4.2]Cuptor [ 1. Construcție (cu boltă rotundă) din cărămidă, din piatră, din nuiele împletite brușite cu lut etc. în care sunt coapte aluaturile (pâine, colaci, cozonaci etc.; 2. Platformă zidită în prelungirea sobei pe care se doarme la țară; construcția unui astfel de cuptor este întâlnită pe un spațiu întins, mergând din sudul României, Moldova, Bucovina și Basarabia până în Ucraina și întinderile stepelor rusești. ] [4.2]
Foale [ 1. Aparat pentru comprimarea și suflarea aerului (în special în fierăriile tradiționale și în atelierele cu forjă), cu ajutorul unei camere din burduf de piele; 2. Burduful plisat din piele al unor instrumente muzicale (ex. cimpoi); 3. Un fel de sac făcut din pielea unor animale (în care se poate păstra apă, brânză etc.); 4. partea bombată a vasului de pământ, denumită şi “pântece” sau “burtă”, termen cu variaţii regionale aplicat mai ales la oale, mai rar la ulcioare; 5. în vorbirea populară, denumește abdomenul, pântecele. ] [4.3]
Gherghef [ Cadru din lemn pe care se întinde o țesătură pentru a fi brodată. ] [4.4]
Piuă de zdrobit mere [ Piesă din lemn, compus dintr-o oală și un pilug folosită la zdrobitul fructelor pentru obținerea unei paste care intră în compoziția plăcintelor. ] [4.5]
Presă [ Instalație cu ajutorul căreia se exercită o presiune asupra unui material, obiect, pentru a-i reduce volumul, a-i da o anumită formă, a extrage lichidul din el. ] [4.6]
Râşniţă [ Moară rudimentară de măcinat cereale, sare etc., compusă din două pietre suprapuse, din care cea de deasupra se învârtește cu ajutorul unui mâner. ] [4.7]
Collapse <b>Război de ţesut orizontal</b> [ Răspândit în toată ţara; se compune din picioarele dinainte şi dinapoi, reunite prin cele 2 „tălpi” ale războiului; pe picioarele din spate se sprijină „sulul dinapoi”, pe care se înfăşoară urzeala, iar pe picioarele dinainte stă sulul pe care se înfăşoară materialul ţesut; între cele două suluri sunt agăţate, pe doi montanţi denumiţi „străji” şi o vergea orizontală, „brâglele” în care se fixează spata, iţele şi scripeţii. ] [4.8]Război de ţesut orizontal [ Răspândit în toată ţara; se compune din picioarele dinainte şi dinapoi, reunite prin cele 2 „tălpi” ale războiului; pe picioarele din spate se sprijină „sulul dinapoi”, pe care se înfăşoară urzeala, iar pe picioarele dinainte stă sulul pe care se înfăşoară materialul ţesut; între cele două suluri sunt agăţate, pe doi montanţi denumiţi „străji” şi o vergea orizontală, „brâglele” în care se fixează spata, iţele şi scripeţii. ] [4.8]
Strung [ Maşină-unealtă cu ajutorul căreia se execută operaţia de rotunjire, de filetare, de găurire, de zimţuire etc., prin aşchiere, a unei piese. ] [4.9]
Strung cu arc [ Maşină-unealtă cu ajutorul căreia se execută operaţia de rotunjire, de filetare, de găurire, de zimţuire etc., prin aşchiere, a unei piese; în cazul acestui fel de strung, mișcarea de rotație a piesei care urmează a fi prelucrată este dată de "struna" unui arc; struna, lăsată special "moale", este înfășurată o singură dată în jurul piesei cilindrice sau fusiforme, iar prin mișcarea du-te-vino manuală a arcului se obține rotirea rapidă a piesei; astfel de strunguri sunt folosite doar în cazul prelucrării lemnului sau unor piese din metal moale. ] [4.10]
Tocilă [ Unealtă compusă dintr-un disc abraziv acţionat cu un mâner sau o pedală, servind la ascuțirea obiectelor de tăiat. ] [4.11]
Collapse <b>Instrumente muzicale</b> [ Obiect cu ajutorul căruia se pot produce sunetele muzicale. ] [5]Instrumente muzicale [ Obiect cu ajutorul căruia se pot produce sunetele muzicale. ] [5]
Collapse <b>Instrumente aerofone</b> [ Instrumente cu ajutorul cărora se pot produce sunete (muzicale) prin curentul de aer care este dirijat prin ele. ] [5.1]Instrumente aerofone [ Instrumente cu ajutorul cărora se pot produce sunete (muzicale) prin curentul de aer care este dirijat prin ele. ] [5.1]
Bucium [ Instrument muzical de suflat, de forma unui tub conic, lung de 8-9 palme (= 2m), făcut din coajă de tei, folosit (în trecut) îndeosebi de către ciobani pentru chemări și semnale; instrument muzical păstoresc menţionat în cronici, cu nume diferite, înrudit cu trâmbiţa ucraineană, trâmbiţa poloneză, truba lituaniană, luur-ul scandinav, alphorn-ul elveţian; se întâlneşte în nordul Munteniei cu numele de bucium, în Munţii Tarcăului, Bistriţei şi Rodnei sub denumirile de „buşin“ sau „trâmbiţă“ și „trânghiţă“ şi, în Munţii Apuseni, ca „tulnic“; buciumul se compune dintr-un tub sonor lung, deschis la ambele capete, construit din doage de brad, paltin, frasin, tei sau dintr-o creangă lungă despicată în două şi golită la mijloc; doagele sunt strânse laolaltă prin cercuri de lemn; buciumurile lucrate dintr-o creangă sunt înfăşurate de la un capăt la altul cu fâşii din scoarţă de cireş sau mesteacăn; în nordul Moldovei şi al Transilvaniei, se construiesc şi buciume din tablă; unele buciume au, la capătul prin care se suflă, un mic tub de lemn numit „ţevi“, „ţipeică“, „sughiţă“ sau „muştuc“; din punct de vedere al formei, buciumele se încadrează în două categorii: drepte şi încovoiate. 1. Buciumele drepte apar în două variante: a) cu tubul drept de formă conică, lucrat din lemn sau din tablă, specifice nordului Transilvaniei şi Moldovei; b) cu tubul drept uşor conic, făcute din doage legate cu cercuri de lemn, întâlnite în Munţii Apuseni, lucrate de văsarii din această zonă. b. buciumele încovoiate, în formă de pipă, construite din lemn sau din tablă, sunt specifice în nordul Moldovei şi se prezintă în două variante: a)cu tubul cilindric şi partea inferioară curbată, uşor lărgită, întâlnit în Muntenia şi sudul Moldovei; b) cu tubul cilindric încolăcit de două ori, construit din tablă, caracteristic nordului Moldovei; înainte de a se folosi, buciumul din lemn este udat cu apă ca să se umfle şi tubul să fie etanş; din bucium se cântă semnale păstoreşti; în Ţara Oaşului, Maramureş și nordul Moldovei se cânta din bucium şi la înmormântare; semnalele cântate la înmormântare sunt diferite de cele păstoreşti; în trecut era folosit şi pentru semnalele militare. ] [5.1.1]
Caval [ Instrument muzical de suflat; fluier mare ciobănesc care scoate sunete grave. ] [5.1.2]
Cimpoi [ Instrument muzical popular, alcătuit dintr-un burduf din piele de capră și mai multe tuburi. ] [5.1.3]
Corn [ Instrument muzical de suflat, curbat în spirală; instrument de suflat folosit la vânătoare sau pentru chemări, semnale etc. ] [5.1.4]
Flaut [ Instrument muzical aerofon, fluier cu gura laterală; se intâlneşte în partea de răsărit a Olteniei. ] [5.1.5]
Fluier [ Instrument muzical aerofon răspândit în majoritatea zonelor etnografice din România; cu gura transversală sau cu gura laterală, cu dop sau fără dop, fără deschizături pentru degete sau cu 5, 6, 7 sau mai multe deschizături, simple sau duble, uşor conice sau cilindrice. ] [5.1.6]
Fluier cu dop [ Instrument muzical aerofon; ex: trişca este un fluier răspândit în toată ţara, ea are dop şi şase deschizături pentru degete; trişca de dimensiuni mari, întâlnită în Sibiu, Hunedoara şi satele ungureneşti din nordul Olteniei, se numeşte “fluieroaie” sau “fluieroane”; în Ţara Haţegului se cântă din fluieroaie la mort. ] [5.1.7]
Fluiere gemănate [ Instrument musical aerofon, răspândit în Mureş şi Ţara Vrancei; are două tuburi paralele construite dintr-o singură bucată de lemn sau separate şi lipite unul de altul. ] [5.1.8]
Nai [ Instrument muzical a cărui existenţă este menţionată pe teritoriul nostru din sec. 18; naiul pare a fi fost în şesurile Moldovei şi Valahiei un instrument neprofesional care a devenit apoi un instrument popular lăutăresc; naiul românesc se înrudeşte cu cel din Europa, Asia, Africa, Oceania şi America de Sus, fiind compus dintr-un număr de 7 – 23 de ţevi, închise la partea de jos. În sec. 18, naiul avea şapte, opt ţevi, astăzi are în Moldova 18 ţevi, iar în Muntenia 20 – 23. ] [5.1.9]
Ocarină [ Mic instrument muzical de suflat, de formă ovală, cu găuri, făcut din lut ars, care emite sunete asemănătoare cu cele ale fluierului. ] [5.1.10]
Piculină [ Fluiere mici cu gura laterală; se întâlnesc în partea de răsărit a Olteniei; aceste fluiere au tubul închis la unul din capete, unde se deschide „vrana”, o gură rotundă; pe aceeaşi parte se află şase sau şapte deschizături pentru degete. ] [5.1.11]
Supea [ ] [5.1.12]
Tilincă [ Instrument muzical aerofon, îl găsim în Maramureş şi nordul Moldovei (se pare că în trecut a fost mult mai răspândit). Tilinca este un fluier lung de 65 cm lucrat din lemn de soc, paltin, răchită. ] [5.1.13]
Trişcă [ 1. Fluieraș din lemn de paltin, de trestie sau de soc, având la capătul prin care se suflă o mică deschizătură lunguiață; fluier fără găuri; 2. Fiecare dintre tuburile sonore ale cimpoiului, numite și "țurloi". ] [5.1.14]
Collapse <b>Instrumente de coarde</b> [ Instrumente cu ajutorul cărora se pot produce sunete (muzicale) prin vibrația corzilor produsă cu degetele, cu pene sau cu un arcuș. ] [5.2]Instrumente de coarde [ Instrumente cu ajutorul cărora se pot produce sunete (muzicale) prin vibrația corzilor produsă cu degetele, cu pene sau cu un arcuș. ] [5.2]
Chitară [ Instrument muzical cu coarde, care emite sunete prin ciupire sau lovire cu degetele; tradițional, ceata de muzicanți (lăutari) nu cuprinde și chitara, dar în Maramureș este prezentă ca instrument de ținut un anumit ritm și se numește „zongoră”. ] [5.2.1]
Chitară dublă [ Instrument muzical construit ca o chitară dublă, cu două rânduri de corzi și două sisteme de acordaj, dar cu o singură cutie de rezonanță; v. Chitară. ] [5.2.2]
Cobză [ Instrument muzical cu zece coarde, cu cutia de rezonanță foarte bombată, întrebuințat mai ales la acompaniament. ] [5.2.3]
Guslă [ Guzlă - instrument muzical, asemănător cu o vioară, cu o singură coardă, folosit de unele popoare slave din Peninsula Balcanică. ] [5.2.4]
Liră [ Instrument muzical cu coarde întrebuințat în antichitate. ] [5.2.5]
Mandolină [ Instrument muzical cu coarde metalice duble, care produc sunete prin atingere cu un plectru (plăcuță de metal, de os, de celuloid etc. cu care se ciupesc coardele unor instrumente muzicale). ] [5.2.6]
Ţambal [ Instrument muzical (lăutăresc) de percuție, alcătuit dintr-o cutie de rezonanță cu coarde din metal, pe care muzicantul le lovește cu două ciocănele speciale. ] [5.2.7]
Ţiteră [ Instrument muzical compus dintr-o cutie de rezonanță, cu coarde de metal, puse în vibrație prin atingerea cu o lamă de os sau de metal. ] [5.2.8]
Vioară [ Instrument muzical din lemn, alcătuit dintr-o cutie de rezonanță, având întinse pe fața superioară patru coarde, care sunt puse în vibrație cu un arcuș sau prin ciupire; violină; scripcă. ] [5.2.9]
Collapse <b>Instrumente idiofone</b> [ Instrumente care produc diferite zgomote (nu neapărat muzicale), folosite în diverse contexte (obiceiuri, ceremoniale, acte de comunicare etc.). ] [5.3]Instrumente idiofone [ Instrumente care produc diferite zgomote (nu neapărat muzicale), folosite în diverse contexte (obiceiuri, ceremoniale, acte de comunicare etc.). ] [5.3]
Collapse <b>Instrumente membranofone</b> [ Instrumente cu ajutorul cărora se pot produce sunete (muzicale) prin vibrația unor membrane (din piele). ] [5.4]Instrumente membranofone [ Instrumente cu ajutorul cărora se pot produce sunete (muzicale) prin vibrația unor membrane (din piele). ] [5.4]
Collapse <b>Jucării</b> [ Obiect cu care se joacă copiii; poate să aibă diferite forme și să fie confecționat din diverse materiale (în special lemn, nuiele împletite, ceramică, metal și țesături ieșite din uz - cărucior, păpușă, trotinetă, minge etc.). ] [6]Jucării [ Obiect cu care se joacă copiii; poate să aibă diferite forme și să fie confecționat din diverse materiale (în special lemn, nuiele împletite, ceramică, metal și țesături ieșite din uz - cărucior, păpușă, trotinetă, minge etc.). ] [6]
Animal-jucărie [ Obiect din lemn sau din ceramică, înfățișând un animal (porc, miel, cal, berbec, urs etc.) folosit de copii în jocurile lor. ] [6.1]
Arc [ Jucărie, oarecum similară armei primitive, folosită pentru a trage cu săgeți ] [6.2]
Car-jucărie [ Vehicul cu patru roți, confecționat din lemn, folosit de către copii în jocurile lor. ] [6.3]
Cărucior-jucărie [ Vehicul de dimensiuni reduse, confecționat din lemn, folosit de către copii în jocurile lor (ex. transportă păpuși). ] [6.4]
Furcă de tors-jucărie [ Jucărie pentru copii, de dimensiuni reduse, imitând o furcă de tors. ] [6.5]
Grapă-jucărie [ Jucărie imitând o grapă de mici dimensiuni. ] [6.6]
Păpusă [ Jucărie înfățișând un copil (în special fetiță), confecționată din carton și piese textile (sau în întregime din bucăți de pânză divers colorate) folosită de copii în jocurile lor. ] [6.7]
Război de ţesut - jucărie [ Război de țesut de dimensiuni reduse și posedând în special doar partea mecanică a lui, confecționat special pentru a le obișnui pe fete cu țesutul. ] [6.8]
Trotinetă [ Mic vehicul pentru copii, compus dintr-o scândură dreptunghiulară montată pe două roţi şi articulată cu o bară perpendiculară pe ea, servind ca bară de direcţie, şi care se pune în mişcare prin împingerea cu un picior. ] [6.9]
Vârtelniţă-jucărie [ Jucărie din lemn confecționată după modelul celei folosită în industria casnică textilă la depănarea firelor, dar de dimensiuni reduse. ] [6.10]
Vas-jucărie [ În special făcute din argilă (ceșcuțe, cănuțe, farfurioare etc.) pe care olarii le execută ca jucării destinate copiilor. ] [6.11]
Collapse <b>Mobilier</b> [ Totalitatea pieselor de mobilier dintr-o încăpere (casă), care au o destinație practică precisă și care servesc la amenajarea unei locuințe. ] [7]Mobilier [ Totalitatea pieselor de mobilier dintr-o încăpere (casă), care au o destinație practică precisă și care servesc la amenajarea unei locuințe. ] [7]
Bancă [ Scaun îngust și lung pe care pot ședea mai multe persoane sau pe care se pot pune vasele cu apă sau cu lapte proaspăt muls. ] [7.1]
Capăt de laviţă [ Margine de lemn montată la capătele lavițelor și traforată cu rol decorativ. ] [7.2]
Colţar [ Dulap construit special pentru a fi așezat într-un colț al camerei. ] [7.3]
Cuier [ Suport din lemn sau din metal, fixat în perete, de care se atârnă haine sau alte piese textile (traiste, desagi, ștergare etc.). ] [7.4]
Cuier de blide [ Suport din lemn, alcătuit dintr-o scândură (traforată și pictată), prevăzută cu un număr de cuie de lemn pe care se agață blide, cancee etc; scopul acestor blidare este, în general, decorativă, ele fiind amplasate de-a lungul a 1-3 pereți în casele tradiționale din Transilvania, Maramureș, Țara Oașului etc. ] [7.5]
Culme [ Prăjină lungă, montată în camerele caselor țărănești, pe care se atârnă haine și alte țesături, având în exclusivitate rol decorativ. ] [7.6]
Cutie pentru acte [ Obiect paralelipipedic din lemn, cu capac, în care se păstrează diferite acte. ] [7.7]
Dulap [ 1. Mobilă de lemn în care se păstrează haine, rufe, vase etc.; 2. Roată pentru trasul borangicului; 3. Scrânciob. ] [7.8]
Etajeră [ Mobilă formată din unul sau mai multe rafturi suprapuse. ] [7.9]
Ladă de căruţă [ Piesă paralelipipedică (servind și ca scaun pentru vizitiu) sau cu laturile înguste oblice (pentru a fi bine fixată în căruță), confecționată din scânduri și cu ajutorul căreia se transportă diferite obiecte. ] [7.10]
Ladă de zestre [ Întâlnită în locuinţa ţărănească, ca şi în casele boiereşti din sec. 18, a fost folosită în locul dulapului pentru haine şi lenjerie; ocupă un loc de cinste în cadrul interiorului, fiind aşezată pe capătul patului sau pe laviţă, ca simbol al femeii măritate, al priceperii ei de a lucra; lăzile sunt lucrate din esenţe lemnoase diferite (fag, stejar sau frasin) şi se compun din mai multe părţi, îmbinate unele în altele, într-o tehnică cunoscută din antichitate în Egipt, Creta, Grecia şi Italia; din punct de vedere morfologic, cele mai vechi pot fi împărţite în două categorii: cu capac plan şi cu capac bombat, asemănătoare sarcofagelor romane; ambele categorii au decor mai ales crestat. ] [7.11]
Laviţă [ Piesă de mobilier folosită pentru aşezat şi dormit, menţionată în documentele sec. 18, a cărui existenţă este atestată şi prin săpăturile arheologice; vechimea este confirmată şi de faptul că ea face parte din structura casei, având uneori capetele incluse în pereţii construcţiei; cele mai simple sunt formate dintr-o scândură lungă aşezată pe doi butuci sau dintr-o scândură despicată dintr-un copac căruia i s-au lăsat, pentru a servi drept picioare, patru crengi laterale; în formă evoluată, este compusă dintr-o scândură cu picioare la capete şi cu spătar; o laviţă compusă dintr-o scândură groasă şi patru picioare profilate, dispusă în faţa cuptorului, în Ţara Lăpuşului, poartă numele de „prepiic”. ] [7.12]
Lingurar [ Poliţă mică, lucrată artistic, perforată, fixată pe perete în apropierea sobei de gătit, în care se înfig lingurile cu coada în jos. ] [7.13]
Masă [ Piesă de mobilier lucrată de dulgheri, răspândită în toate casele ţărăneşti; masa joasă, cu blatul rotund sprijinit pe trei sau patru picioare, sau cu blatul patrat sprijinit pe patru picioare, s-a păstrat până târziu în Oltenia, Muntenia, Moldova și Dobrogea; Transilvania, datorită condițiilor istorice, a adoptat mai devreme masa înaltă, eventual cu sertar adânc sub blat („masă cu pui”), căreia i s-a adăugat și scaunele cu spătar. ] [7.14]
Masă înaltă [ Masă de formă dreptunghiulară, având patru picioare, cu stinghie sau tălpi aşezate drept sau în cruce, răspândită iniţial în Moldova, Transilvania şi Banat şi apoi în toate zonele ţării; o formă deosebită se întâneşte în N Moldovei, Transilvania şi în zona Muscelului, unde masa are faţa mobilă, iar dedesubt un fel de ladă pentru alimente; v. și Masă. ] [7.15]
Collapse <b>Masă joasă</b> [ Masa mică, rotundă, întâlnită în Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia, trebuie pusă în legătură cu lumea balcanică şi orientală; o variantă de masă rotundă, denumită „sinie”, se întâlneşte în Dobrogea, fiind lucrată la strung, cu un picior cilindric în mijloc; v. și Masă. ] [7.16]Masă joasă [ Masa mică, rotundă, întâlnită în Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia, trebuie pusă în legătură cu lumea balcanică şi orientală; o variantă de masă rotundă, denumită „sinie”, se întâlneşte în Dobrogea, fiind lucrată la strung, cu un picior cilindric în mijloc; v. și Masă. ] [7.16]
Oglindă [ Obiect din sticlă, cu ramă din lemn sau din metal, cu una dintre fețe netedă și lucioasă, având proprietatea de a reflecta razele de lumină și de a forma prin reflexie imaginea obiectelor din fața sa. ] [7.17]
Pat [ Mobilă din lemn folosită pentru odihnă şi somn care a ocupat un loc de maximă importanţă decorativă datorită ţesăturilor grupate în această parte a interiorului locuinţei ţărăneşti; patul, ca mobilier cu formă specială, apare în locuinţa din mediul rural în sec. 19 şi derivă în cele mai multe cazuri din laviţă; patul este aşezat de-a lungul peretelui din spate al încăperilor, pe lângă cei doi pereţi longitudinali sau în unghiul format de peretele longitudinal din spatele casei şi peretele opus sobei; din punct de vedere al formei, în afara patului cu „tăblii”, de factură orăşenească, introdus în casa ţărănească începând de la sfârşitul sec. 19, în locuinţele vechi se întâlnesc mai multe tipuri: a. Pat cu picioarele sprijinite pe tălpici sau pe capre, întâlnit în sudul Carpaţilor,; b. Pat înalt, specific zonelor de vest şi de N-V ale Transilvaniei, în care se urcă păşind pe o bancă aşezată în faţă; este compus dintr-un cadru de scânduri şi patru picioare îmbinate „în pană şi uluc”; platforma propriu – zisă este formată din scânduri aşezate transversal, sprijinite cu capetele pe ramă. Patul cu „baldachin” poartă denumiri diferite: pat cu „cobără”, pat cu „boltă”, pat cu „stolnic, pat cu „coviltir”, pat cu „arneu”; c. Pat cu două laturi încastrate în perete şi colţul exterior prins de grindă sau de podul casei cu ajutorul unui stâlp decorat, specific Bucovinei; o variantă apare şi în Munţii Apuseni, unde fixarea patului se face printr-un picior ornamentat cu crestături, sprijinit pe podea; d. Pat cu stâlpi înalţi la capete, întâlnit destul de rar în nordul Moldovei, care aminteşte prin formă şi decor patul din perioada Renaşterii. ] [7.18]
Pendulă [ Ceas de perete (sau montat într-o cutie paralelipipedică din lemn, cu geam la ușiță) care fucționează prin mișcările oscilatorii ale unei tije, având la capătul inferior un corp solid, pecum și greutăți montate la arcul ceasului; în casele țărănești (mai ales a celor din Transilvania) sunt prezente ceasurile cu mecanismul și cadranul neacoperite, procurate din târguri. ] [7.19]
Poliţă [ Scândură fixată orizontal pe cuie de lemn între grinzile plafonului, pe care se pun diferite obiecte; în unele zone din Câmpia Dunării, Dobrogea, Ţara Oaşului, Moldova de Nord, marginea poliţei este decorată cu traforuri. ] [7.20]
Raft [ Poliţă fixată într-un dulap, la o etajeră, de-a lungul pereţilor unei camere. ] [7.21]
Scaun [ Piesă de mobilier întâlnită în locuinţa ţărănească, diferenţiată prin formă în mai multe categorii: a) scaun mic, rotund, cu trei picioare sau dreptunghiular, cu patru picioare, fără spătar; b) scaun cu spătar plin; conturul cu fome curbe şi unele motive străine – palmeta, scoica, inima - indică o influenţă barocă la unele din scaunele lucrate după şablon; decorative sunt scaunele înalte din zona Bihorului la care meşterul a îmbinat forma, proporţiile și decorul. ] [7.22]
Suport de culme [ Piese din lemn (traforat) sau din nuiele împletite folosite pentru a susține capetele culmii din casele țărănești. ] [7.23]
Collapse <b>Obiceiuri</b> [ 1. Rânduială, deprindere, uzanță, mod de a se îmbrăca, de a se purta etc. caracteristic unui popor, unei colectivități (obicei străbun); 2. Deprindere specifică unui individ, manieră de a se purta, fel particular de a face ceva, obișnuință; 3. Lege nescrisă, drept sau obligație statornicite prin tradiție și având putere de lege (obiceiul pământului - denumire dată cutumei în țările românești care a durat până la Condicele lui Caragea și Calimah, 1817). ] [8]Obiceiuri [ 1. Rânduială, deprindere, uzanță, mod de a se îmbrăca, de a se purta etc. caracteristic unui popor, unei colectivități (obicei străbun); 2. Deprindere specifică unui individ, manieră de a se purta, fel particular de a face ceva, obișnuință; 3. Lege nescrisă, drept sau obligație statornicite prin tradiție și având putere de lege (obiceiul pământului - denumire dată cutumei în țările românești care a durat până la Condicele lui Caragea și Calimah, 1817). ] [8]
Collapse <b>Credinţe si superstiţii</b> [ Complexul de convingeri și ritualuri care guvernează spiritual o colectivitate umană; granița dintre credințe și superstiții este destul de neclară; unii cercetători sunt de acord că superstiția apare în momentul în care baza explicativă a unei credințe dispare. ] [8.1]Credinţe si superstiţii [ Complexul de convingeri și ritualuri care guvernează spiritual o colectivitate umană; granița dintre credințe și superstiții este destul de neclară; unii cercetători sunt de acord că superstiția apare în momentul în care baza explicativă a unei credințe dispare. ] [8.1]
Amuletă [ Obiect mic căruia i se atribuie puterea de a feri de boli, de a aduce noroc etc.; talisman. ] [8.1.1]
Baierul strigoilor [ Împletitură din fibre textile răsucite, descântată, care se leagă la gâtul copiilor bolnavi pentru a se vindeca sau pentru a-i feri de duhuri malefice; amuletă. ] [8.1.2]
Cămaşa ciumii [ Când se întâmplă să fie molimă de ciumă între porci, se adună şapte sau nouă femei bătrâne, văduve, care torc, ţes, croiesc şi cos o cămaşă într-o singură noapte; tot în acea noapte, coc şi 30 de colăcei mici, din cei care în mod obişnuit se pun în Pomul mortului (Mărul mortului), plus patru scări mari, patru scări mici, patru stolnice, năporojna cu capetele, colacul lui Dumnezeu, un alt colac şi stolnicul; cânepa pentru cămaşă şi făina pentru aluatul copturilor enumerate mai sus sunt luate de pomană de la femeile din sat; după ce totul este gata, dimineaţa în zori, cămaşa este dusă la marginea satului, la crucea amplasată la o răspântie, unde este aşezată pe o creangă de măr, împodobită cu toţi colacii făcuţi, ca la mort, creanga este înfiptă în pământ, lângă cruce, sau într-o răspântie, sau este legată de creanga altui copac, oprindu-se doar stolnicul de la năporojnă (stolnicul cocătoarei); se crede că astfel boala se mai domoleşte, fiindcă, trecând pe acolo un om sărac, acesta ia cămaşa şi din colăcei şi mai dă şi la alţii - Ţara Oltului; ciuma este înţeleasă de multe ori ca o forţă malefică permanentă care poate strica echilibrul vieţii; în consecinţă trebuie apărat totul: oameni, animale, păsări, recolta ogoarelor; o bătrână din Ţinutul Pădurenilor afirmă: „Apăi Dumnezeu ştie cum o fii, că nime’ n-o văzut-o, o fi v-un fel de strigoi, or piază rea, o fi muiere de zmeu, că d-aia-i ciumă şi-i facem cămeşe ca la oameni şi-i ducem de mâncare!”; hotărârea de a face cămaşa ciumei poate să fie luată şi în cazul în care într-un sat vecin vreo boală a afectat un număr mai mare de animale, iar, în acest caz, cămaşa se aşează la hotarul dinspre acel sat; se duc şi unele bucate cum ar fi bucăţi de pâine veche sau ciolane pe care nu le rod nici câinii; în Sălaj, se crede că unele boli grele ca holera, tifosul şi dizenteria sunt aduse de strigoiul numit Ciuma; pentru ca strigoiul să ocolească satul, se ţese, într-o seară de marţi, o cămaşă, care se pune într-un vârf de par, amplasat la marginea aşezării; se crede că Ciuma găseşte cămaşa şi luând-o drept plată merge mai departe; dacă Ciuma a intrat totuşi în sat, atunci 12 fete şi 12 flăcăi sunt puşi în faţa unui plug şi se trage o brazdă în hotarul localităţii; dacă totuşi, şi după realizarea acestei practici, mor mulţi oameni, înseamnă că tinerii care au tras la plug erau păcătoşi; în Maramureş, cămaşa ciumei se face de către 7 fete sau femei văduve, într-o singură noapte, care torc, ţes, croiesc o cămaşă din cânepă; apoi merg cu ea la râu, unde o spală, ocolesc după aceea satul până unde se adună trei hotare; acolo fac un foc din 7 esenţe de lemn diferite, din care nu trebuie să lipsească plopul, foc la care cămaşa este uscată şi îmbrăcată apoi pe un par, rămânând acolo până dimineaţa, când se constată că ea a dispărut; în satele de pe Valea Almăjului, în Săptămâna Albă (prima săptămână din Postul Paştelui), într-o singură noapte, trebuie să se parcurgă toate momentele confecţionării cămăşii (bătutul cânepei, năvădirea, urzirea, ţesutul în război, croirea, coaserea şi finisarea), toate până la cântatul cocoşilor; din cămaşa ciumei, viitorii soldaţi iau câte o bucată spre a fi feriţi de glonţ pe front; şi, tot în Săptămâna Albă, se obişnuieşte să se mănânce mâncarea ciumei, gătită de post, mâncată din picioare, pe marginea unui şanţ; mâncarea este făcută din grâu sau mei fiert şi este consumată contra bolilor şi altor necazuri. ] [8.1.3]
Guşă de cocoş [ Pungă pe traiectul esofagului la păsări, în care stau un timp alimentele înainte de a trece în stomac; din cauza penajului deosebit de colorat al gușii de cocoș, aceasta era lipită, în sudul Olteniei, pe o pânză sau pe hârtie și apoi agățată pe perete cu rol decorativ. ] [8.1.4]
Păpuşă de deochi [ v. Păpușă de făcut vrăji. ] [8.1.5]
Păpuşă de făcut vrăji [ Păpușă din cârpe sau din lemn, folosită de unele bătrâne ale satului pentru făcut vrăji, în special vrăji de dragoste (de legat și dezlegat), dar și pentru descântat persoanele presupus a fi deocheate. ] [8.1.6]
Piatră de leac [ Sunt fusaiole (sfârleze), piese arheologice, găsite întâmplător, dar pentru că au o formă deosebită față de alte pietre (sunt rotunde, plate și gaură regulată la mijloc) sunt folosite de bătrânele satului la descântat și vrăjit. ] [8.1.7]
Collapse <b>Obiceiuri de peste an</b> [ Complex ritualistic caracteristic unui popor, unei colectivități, având date de desfășurare statornicite prin tradiție de-a lungul întregului an și având putere benefică sau malefică asupra indivizilor sau colectivităților umane în funcție de felul cum este respectată cutuma; grupate după anotimpuri, obiceiurile de peste an se împart în Obiceiuri de iarnă (decembrie-ianuarie), de primăvară (febriarie-aprilie), de vară (mai-august) și de toamnă (septembrie-noiembrie); separat de acestea, etnologii și folcloriștii grupează și obiceiurile legate de ciclul vieții, adică acele uzanțe care trebuie obligatoriu îndeplinite cu prilejul nașterii, nunții sau morții indivizilor. ] [8.2]Obiceiuri de peste an [ Complex ritualistic caracteristic unui popor, unei colectivități, având date de desfășurare statornicite prin tradiție de-a lungul întregului an și având putere benefică sau malefică asupra indivizilor sau colectivităților umane în funcție de felul cum este respectată cutuma; grupate după anotimpuri, obiceiurile de peste an se împart în Obiceiuri de iarnă (decembrie-ianuarie), de primăvară (febriarie-aprilie), de vară (mai-august) și de toamnă (septembrie-noiembrie); separat de acestea, etnologii și folcloriștii grupează și obiceiurile legate de ciclul vieții, adică acele uzanțe care trebuie obligatoriu îndeplinite cu prilejul nașterii, nunții sau morții indivizilor. ] [8.2]
Collapse <b>Căluşul</b> [ Obicei de Rusalii; conform unei credinţe consemnată în Vâlcea, jucătorii cetelor cred că ei se închină „la trei zâne lăsate de Dumnezeu a poci lumea”; în Banat, aceste zâne sunt în număr de 9, câţi căluşari sunt în ceată, fiecare având nume deosebit; de asemenea, tot acolo se crede că jocul căluşarilor ar fi „cel mai plăcut miluitelor” (zânelor, sfintelor); în zona Alba-Iulia, locuitorii cred că patroana acestor zâne este Irodeasa, crăiasa lor, căreia îi aruncă, ca gest de bună primire, prima îmbucătură şi întâiul pahar de băutură; practicarea jocului tocmai în săptămâna Rusaliilor, când ielele sunt cele mai active şi deci vătămătoare, confirmă legătura dansului cu ele; de remarcat că la meglenoromâni şi la bulgari, ceata se numeşte chiar Rusalii (Rusalci); se pare că, în vechime, căluşarii se străduiau să le semene ielelor şi ca înfăţişare, de aceea în Moldova se îmbrăcau în haine femeieşti, purtau pe cap o cunună împletită din frunze de pelin, ba chiar vorbeau cu glas femeiesc; jocul lor încearcă să semene cu cel al ielelor, considerate ca fiind cele mai iscusite dansatoare; dansul lor este mai cu seamă aerian, întrucât, se spune în Vrancea, „au aripi, se coboară de unde nu se ştie, jucând în săltituri, abia atingând pământul”; acelaşi caracter aerian este trăsătura distinctivă a jocului căluşarilor, observată şi de Dimitrie Cantemir; în zonele Orăştie şi Mărginimea Sibiului, ca şi la meglenoromâni şi bulgari, căluşul se joacă în intervalul dintre Crăciun şi Bobotează, pe când la aromâni se joacă numai de Anul Nou; în sec. al XIII-lea, în Macedonia, se juca de Rusalii; astfel, jocul de Anul Nou din sudul Transilvaniei pare de dată relativ recentă; alunecarea obiceiului de la începutul verii către solstiţiul de iarnă trebuie să fi avut temeiuri mai adânci decât semnificaţia comună cu colindatul de ritual de fertilitate şi decât faptul că aceeaşi ceată practica atât colindatul, cât şi jocul căluşarilor de Rusalii; singura interpretare care armonizează această îmbinare, împărtăşită şi de Mircea Eliade, ar fi virtuţile apotropaice ale calului de un aşa grad ridicat, încât şi ielele se tem de prezenţa lui; obiceiul ar îngemăna deci temutele fiinţe mitologice cu antidotul lor cel mai puternic, tot de natură mitologică, dar în formă cabalină; alături de cele două substraturi cardinale ale jocului, în chip sporadic s-au mai adăugat şi altele de importanţă minoră; astfel, după o credinţă din Vlaşca, cetele de căluşari ar fi „închinate la moşi”, dar coloratura funebră este evident preluată din componenta creştină a Rusaliilor, pomenirea moşilor, însoţită de ofrande pentru cei săraci; veneraţia şi teama sunt în fapt cele două componente ale oricărui cult al fiinţelor sacre, particularitatea, şi până la un punct ciudăţenia, cetei de căluşari rezidând în împrejurarea că ei se tem de iele doar izolat, ca individ, pe când în ceată, dimpotrivă, se simt imuni, atâta timp cât respectă restricţiile mărturisite la jurământul de intrare sau de natură secretă comunicate de vătaf; mai mult, ceata căluşarilor este pe deplin eficientă împotriva relelor pricinuite de iele; dacă se tem şi în ceată de unele locuri deosebit de primejdioase, cum ar fi movilele, răscrucile şi trecerea râurilor, ca unele ce constituie sediul predilect al ielelor, totuşi în celelalte locuri, îndeosebi în gospodăria sătenilor, acestea fug de îndată ce apar căluşarii; chiar când unul din ceată este lovit de iele, ceata îl poate vindeca şi restabili la stadiul său anterior; pe această credinţă se bazează şi o practică curentă de vindecare a celor luaţi din căluş, în timpul jocului în jurul bolnavului culcat la pământ, unul din căluşari, de obicei desemnat de vătaf, cade la pământ, semn că boala pacientului a trecut asupra acestuia şi vindecarea lui va fi mai uşoară; imunitatea cetei, în opoziţie cu vulnerabilitatea insului părtaş al ei, este încă un factor menit să cimenteze coeziunea grupului căluşarilor, cu respectarea strictă a interdicţiilor prescrise de tradiţia îndelungată; cea mai evidentă, şi după unele păreri chiar semnificaţia majoră, se vădeşte cea semnalată de vindecare a relelor cauzate de iele (rusalii); virtuţile curative au fost semnalate şi de o seamă de martori oculari, mai cu seamă în răspunsurile la chestionarul lui N. Densuşianu, dar lipsind datele exacte de natură ştiinţifică, aserţiunile rămân neverificabile; potrivit numeroaselor atestări, ceata căluşarilor poate tămădui pe cei „luaţi din căluş”, după toate indiciile boală de natură nervoasă, înrudită cu sminteala sau chiar cu nebunia; „se crede că au putere a vindeca mai ales boale de nebunie”; „se zice că au putere de a vindeca unele boale care se numesc luatul din căluş”; „au putere să vindece de nebunie”; este cunoscută prea lapidar altă boală pe care o pot vindeca numai căluşarii bănăţeni şi anume îmbolnăvirea „de dorul jocului”; „călucenii” aveau trei jocuri speciale pentru a lecui femeile atinse de această boală cu totul anacronică timpurilor moderne şi ar fi fost peste măsură de instructive procedeele folosite, îmbinate cu mişcările coregrafice, bănuite a respecta principiul similia similibus, poate nespus de graţioase şi în acelaşi timp expresive pentru trăsăturile definitorii ale dansului popular; aceste trei jocuri au rostul de a vindeca femeile „bolnave de dorul jocului” şi se numesc „Zbătuta”, „Sărita” şi „Ciocana”, în care se joacă în cerc împreună cu „bolnava”; se mai adaugă „Ursul”, pe care îl joacă numai vătaful („voivodul”) cu o femeie, apoi „Cioara”, jucată solistic numai de ceauşul cetei şi este un joc imitativ ilariant, „o imitaţie originală a jocului cioarălor, când săr pe câmp, jucându-se”; în fine, se mai adaugă: „celelalte jocuri n-au nume proprii, ci călucenii le zic Căluţul şi Căluceana; figurile sunt însă cu totul deosebite; este o figură, în care joc călucenii cu băieţii mici în braţă, alta numai păşunind nainte în tact”; mai numeroase sunt mărturiile care atribuie căluşarilor şi puterea de a vindeca frigurile; această credinţă a generat pretutindeni practica de a se prinde în hora căluşarilor cei prezenţi, bărbaţi şi mai ales femei şi fete; mai mult, chiar copiii mici sunt luaţi în braţe de căluşari şi jucaţi, în credinţa că oricare dintre aceştia „va fi sănătos, vesel şi apărat de boale”; cei bolnavi erau vindecaţi prin culcarea la pământ şi înconjurarea lor jucând, când erau atinşi cu vârful piciorului de vătaf numai, sau de către toţi din ceată, alteori prin trecerea peste ei, sărindu-i cu picioarele în ritmul jocului, sau prin sărirea lor în poziţie orizontală, căluşarii fiind culcaţi şi sprijiniţi doar în călcâie şi mâini; prin Oltenia s-a mai semnalat practica de a ridica bolnavul pe un covor, dându-l în tărbacă, amintind de faimosul jujeu din Dobrogea şi Muntenia răsăriteană, practicat pentru a feri câinii de turbare; virtutea apotropaică a căluşarilor constituie principalul imbold pentru care sunt primiţi să joace pe la case, căci, potrivit credinţei semnalate în Muscel, cel ce primeşte ceata căluşului va avea noroc şi va fi ferit de boli, iar în Câmpia Transilvaniei erau şi ospătaţi pentru a aduce noroc şi sănătate în acea casă, întocmai ca şi ceata colindătorilor; cu însuşirea apotropaică se împleteşte cea de a doua eficienţă rituală a cetei căluşarilor, de a provoca fertilitatea, belşugul în roade; unii derivă această însuşire din complexul cultului cabalin, în parte confirmată şi prin practica homanului de Sântoader, când fetele şi femeile îşi spală părul cu unele rădăcini sau chiar cu paie din ieslea cailor, invocându-l pe patronul cailor să le dea plete abundente: „Toadere, Sântoadere,/Dă cosiţa fetelor/Cât coada iepelor,/Şi chica flăcăilor/Cât coada cailor!”; trăsătura fertilizatoare nu este specifică numai căluşarilor, cercetările etnografice surprinzând-o ca o însuşire caracteristică tuturor dansurilor cu săbii, energia negativă cu caracter apotropaic îmbinându-se cu cea pozitivă de a asigura prosperitatea fertilităţii; se mai înscriu ca însemne ale fertilităţii şi celelalte aspecte caracteristice ale acestor dansuri: culoarea albă a veşmintelor, înnegrirea obrajilor, zurgălăii de la picioare, bufonul mascat, îndeosebi moartea şi învierea acestuia, alături de încrucişarea rândurilor jucătorilor; de altfel, însăşi săritura în sus, cât mai ridicată, este interpretată ca un indiciu sigur de fertilitate şi ea era cheia ultimă a mişcării coregrafice, după cum afirmă şi terminologia latină a dansului; la căluşarii români, săriturile spectaculoase mai au şi un substrat cultic legat de iele, întrucât ele vor să imite jocurile prin excelenţă aeriene ale acestora; semnificaţia legată de promovarea fertilităţii e mai ascunsă în conştiinţa populară, cel puţin în vremea când s-au întreprins sondările ei, începând de la sfârşitul sec. al XIX-lea, totuşi câteva mărturii o atestă în toată evidenţa ei; cei din Câmpia Transilvaniei primesc ceata căluşarilor ca să le aducă „roade bogate”, după cum, prin Teleorman, corespondentul lui N. Densuşianu notează: „Sătenii se cred obligaţi să-i primească pentru sănătatea şi belşugul acelei case”; pe alocuri, virtuţile lor sunt simţitor sporite, după cum atestă unele credinţe atestate în Teleorman: „Se zice că au puterea a face să dea ploaie şi cine joacă hora cu ei se vindecă de friguri şi e sănătos”; se pare că această însuşire fertilizatoare impune începerea jocului cetei odată cu întoarcerea ciurdei de vite în sat: „La apusul soarelui, când văcăria trebuie să intre în sat, îi ies înainte, joacă jocul obişnuit şi se zice că au început căluşul”; aceeaşi virtute o capătă, în Argeş, şi sarea sacralizată de căluşari prin jocul lor în jurul ei: „Care din oameni joacă căluşarii pune la mijloc un bulgăr de sare şi puţin usturoi verde; sarea se dă apoi la vite, ca să nu se îmbolnăvească şi să se prăsească; usturoiul se păstrează pentru oamenii bolnavi de friguri”; în conformitate cu mentalitatea arhaică, potrivit căreia un rit devine eficient numai dacă este plătit, ceata colindătorilor primeşte un dar obligatoriu, colacul făcut într-un anume fel, altfel urarea din colinde n-ar mai avea nici un efect, iar descântătoarea chiar încheie uneori textul incantatoriu cu aluzia „leac şi babei colac!”, tot astfel căluşarii propagatori de belşug şi sănătate şi alungători ai frigurilor şi ai bolii din căluş trebuie plătiţi; când căluşarii sunt solicitaţi să joace în jurul unui bolnav, plata este sensibil mărită, în concordanţă şi cu efortul coregrafic mult sporit; astfel, corespondentul lui N. Densuşianu din Dolj notifica: „Cine se îmbolnăveşte în săptămâna aceea se zice că e luat din Rusale; se tocmeşte cu căluşarii, pe un galben şi un miel şi băutură, ca să-l scoată din Rusale pe bolnav; bolnavul e pus pe iarbă, la cap i se pune un vas cu apă şi un pui de găină în ea; joacă în jurul bolnavului; la un semnal dat de vătaf, lovesc cu ciomegele oala, o sparg; căluşarul pe care l-a stropit apa din oală cade jos, zicând că l-a luat pe el din Rusale; pe bolnav îl plimbă doi, apoi îl lasă la o parte, zicând că o să se înzdrăvenească; apoi joacă din nou în jurul celui căzut, pentru a-l scula şi pe el”; în Banat, este amintită numai plata în bani, variabilă după poziţia faţă de vătaful cetei, adică mai aproape sau mai departe de vătaf în timpul jocului; dacă se face un joc special pentru unul singur, la cererea acestuia, acesta plăteşte cel mai mult; eficienţa mare a jocului căluşăresc rezidă în caracterul ermetic şi misterios care învăluie ceata; analiza detectează trăsături sacrale în toate aspectele de manifestare, începând cu costumul cu totul deosebit de cel festiv, întrecând cu mult pe cel al cetei colindătorilor, modul de integrare în ceată, cu toată gama riturilor de trecere, apoi prohibiţiile la care sunt supuşi pe timpul jocului, dominante fiind abţinerea de la femei şi respectarea regulilor de comportare, în Oltenia şi Muntenia subliniindu-se şi interdicţia de a fura, teama de răscruci, movile şi ape curgătoare sporesc considerabil aureola rituală a cetei; de aceea, încălcările echivalează cu un sacrilegiu în înţelesul plin al cuvântului şi pedepsele sunt de-a dreptul capitale sau cu urmări catastrofale; cel mai adesea, se crede în Gorj, cel ce calcă legământul devine nebun, adică „înnebuneşte cât timp va trăi”, dar, după alte atestări din Argeş, acesta chiar este sortit să moară; de aceea, cel care din anumite motive vrea să iasă din ceată înainte de expirarea termenului, în vechime 9 ani, mai târziu redus pe alocuri la 3 ani, era supus unui ritual de trecere destul de complicat, cu multe trăsături similare celui de primire în ceată, aşa cum se întâmpla în Mureş; după credinţa celor din Argeş, îndeosebi mutul era supus unor restricţii mai grele, fiindu-i interzis să vorbească în timpul jocului, adică de la răsăritul şi până la apusul soarelui, iar dacă încălca opreliştea, înnebunea sau chiar putea fi omorât de cei din ceată, aceasta fiind în deplină concordanţă cu gradul lui mai ridicat de sacralitate, întrucât el era personajul invulnerabil în faţa ielelor, ca unul ce era mascat, apoi înarmat cu sabie şi în acelaşi timp unul care nu-şi trăda identitatea în faţa lor; se bucura însă şi de unele prerogative, între altele el putea lovi cu sabia pe jucătorii neatenţi: „În timpul când joacă, mutul şade cu sabia în mână şi dacă vreunul greşeşte îl loveşte peste spate, fără a i se cere socoteală; mutul e suveran!”, glăsuieşte o atestare din Olt; puterea vătafului de căluşari de a se eschiva jurisdicţiei legilor curente, atestată şi de D. Cantemir, atât în cazul în care cineva era omorât pentru că smulgea masca vreunuia, cât şi atunci când vreunul murea în lupta dintre două cete, atestă vechimea ancestrală a obiceiului, împreună cu legislaţia specială de grup sacral; cel mai încărcat de atari virtuţi este vătaful, adevăratul pontifex maximus al cetei; el cumulează atribute cu totul tipice unui şef de congregaţie religioasă secretă, unei căpetenii de collusium, după terminologia romană; astfel, el are nu numai puterea de a dispune nestingherit, distribuind sarcinile de toate soiurile, ci şi o seamă de atribuţii sacrale de grad maxim, cel mai adesea secrete; tenacitatea de a nu dezvălui vreun atare secret s-a dovedit atât de puternică, încât până astăzi nu se cunosc o seamă de resorturi ascunse ale jocului care constituiau atribuţiile sacre ale vătafului; se ştie, între altele, că el era posesorul unor formule de incantaţie pe care le rostea la primirea vreunuia în ceată, dar nici unul nu a divulgat măcar una culegătorilor de folclor; cei din ceată se fereau să pătrundă în taina misterelor, mărite de manifestările ciudate ale vătafului, atât la primirea, cât şi la ieşirea din ceată, când el rostea şi un descântec, după cum menţionează informatorii din Mureş: „Numai atât auzăm – hm, hm, că nu era slobod să ştim ce ştie el”; zicătoarea oltenească: „Nu se spune, ca-n căluş!” ilustrează pe deplin ermetismul cetei, caracterul ei de asociaţie secretă cu funcţii cultice şi rădăcini preistorice; atari secrete se transmiteau numai de la vătaf la vătaf, de aceea funcţia aceasta era îmbrăţişată oarecum pe viaţă, cel puţin în vremurile vechi, trăsătură păstrată pe alocuri în Câmpia Transilvaniei până în zilele noastre; astfel, în Mureş, vătaful nu este ales, ci instituit de cel precedent, „care pe patul de moarte l-a condus în secretele şefiei”; de aceea, el nu este obligat să joace, ci doar să supravegheze; Ilarion Cocişiu a mai putut să surprindă, la un bătrân din Târnava Mare, fost căluşar pe la sfârşitul sec. al XIX-lea, credinţa în puterea aproape nelimitată a vătafului; venind o altă ceată de căluşari dinspre Braşov, a avut loc o întrecere, conform obiceiului: „Ighişenii au avut drac mai mare”, căci ceilalţi n-au putut trece hotarul comunei, până ce nu i-a dezlegat vătaful echipei biruitoare în schimbul unui butoi de vin; chiar în sudul Carpaţilor, unde de obicei vătaful este ales, el are prerogative cu eficienţă rituală deosebită de a celorlalţi din ceată; modul cum este organizată şi cum se comportă ceata căluşarilor arată fără echivoc că fiecare jucător este întâi de toate un oficiant în slujba unor puteri superioare, de aceea jocul cetei are în primul rând substanţă sacrală, menită să asigure fertilitatea şi sănătatea colectivităţii; după cum obiceiul care încadrează jocul căluşarilor a rezultat din îmbinarea cultului ielelor cu cultul calului, în mod corespunzător şi jocul căluşarilor se vădeşte o îmbinare între dansul săbiilor şi dansul calului; nu pare verosimilă supoziţia că atare mişcări extraordinare ar fi avut substrat ritual, cultic; poate doar darea peste cap să fie o reminiscenţă dintr-un fel de gest ritual, dat fiind că mişcarea apare des în legende şi basme cu urmări voite, cel mai adesea metamorfozarea în altă fiinţă sau chiar obiect; fiecare din aceste dansuri este atestat pe o arie mai largă în Europa, unele încă din antichitatea îndepărtată, dar sinteza lor se întâlneşte numai în părţile locuite de români, la nordul şi la sudul Dunării, şi poartă pecetea unei originalităţi incontestabile; aria de răspândire coincide în bună măsură cu hotarele teritoriilor locuite de traci în Europa, sugerând cu multă plauzibilitate originea tracă a obiceiului şi jocului; după mărturisirile lui Xenophon din Anabasis, tracii cunoşteau jocul săbiilor, evident înrudit cu cel al căluşarilor de azi, iar arta coregrafică atinsese la ei un grad înalt, de vreme ce dansul amintit fusese pus în scenă cu o măiestrie care a stârnit admiraţia spectatorilor greci; elementele structurale de grad foarte arhaic ale obiceiului pledează pentru o vechime ancestrală, foarte probabil preistorică, vădit preromană; numărul căluşerilor în ceată este fără soţ, 7, 9 sau 11; poartă pantaloni strânşi cu „şinoare” pe picior, precum şi clopoţei sau zurgălăi; ei şi-au luat numele de la figura de cal, care este considerat un demon al sănătăţii şi fecundităţii; în ceea ce priveşte măştile şi raporturile obiceiului cu vechile forţe ale naturii, unii cercetători precizează că, la origine, această mascaradă reprezintă alungarea iernii; în jocul căluşarilor, cel care este îngropat nu este vătaful, ci mutul, personajul caraghios, care se întâlneşte în atâtea obiceiuri de primăvară sau de carnaval (boriţa, cucii, turca); de asemenea, se consideră că dansul acestora se leagă de un cult al calului, după cum cetele de feciori se leagă de un cult al bourului, unul legat de domesticirea calului, cu tot ceea ce a însemnat pentru omenire această achiziţie; celălalt cult este legat de domesticirea boului, dar şi de vânătoare şi păstoritul de munte, cu toate cele implicate în civilizaţiile rezultate din aceste ocupaţii; în ultimă analiză, religiile nu sunt decât proiectarea în ireal (adică în imaginaţie) a structurii fiecărei unităţi sociale; legătura dintre ceata căluşarilor şi cea a junilor este strânsă, cu atât mai mult cu cât ambele sunt cete de juni, formate în vederea iniţierii, al căluşarilor fiind, probabil, un rit de plecare, de depărtare din sat, pentru o perioadă oarecare (perioada iniţierii); pe când al junilor pare un rit de întoarcere, de iniţiaţi, care deci nu mai sunt bouri, cerbi, cai, adică măşti, ci juni gata făcuţi, buni de însurat şi care aduc cu ei pe zeul în cultul căruia au fost iniţiaţi, pentru a asigura buna stare materială şi sufletească a satelor înainte de a se însura şi a ceda locul altora; cele două obiceiuri nu au numai un izvor comun, aceeaşi rădăcină, dar ele au fost cândva, într-o formă mai primitivă, cu foarte mare probabilitate, momentele aceluiaşi obicei: riturile de iniţiere ale junilor; odată cu răspândirea unui cult al calului, contopit apoi în cultul mult mai larg al soarelui, acest rit de plecare a junilor pentru iniţiere s-a legat inevitabil cu calul şi cu cultul acestuia şi al soarelui, încât a fost rupt de contextul lui primitiv şi transformat cu vremea într-un obicei de sine stătător; numai aşa se înţelege de ce căluşarii se îmbracă în femei, nu pentru că ei se consideră iele (zâne), nimic nu este mai absurd pentru un june decât a se face femeie, adică să-şi părăsească bărbăţia, ci, pe de o parte, pentru a simboliza starea vârstei preiniţiatice, care este o stare asemenea femeilor (băiatul este crescut de mamă împreună cu surorile, deci în această fază el aparţine acestui grup social), înainte de a se lepăda ceremonial sau ritual de ea, deodată cu hainele femeieşti şi preluarea hainelor bărbăteşti; pe de altă parte, pentru a scăpa de gelozia ielelor, care îl urmăreau nu numai cu ocrotirea lor, ci şi cu dragostea lor, jignită prin faptul că, prin iniţiere, junii se pregăteau de însurătoare şi deci erau, după credinţele respective, pierduţi definitiv pentru şoimane, adică pentru principiul feminităţii libere, reînrobit de căsătorie, format şi el în matriarhat, ca şi legenda amazoanelor; în Dolj, nici un obicei nu a reunit elemente etnografice şi îndeosebi coregrafice atât de diverse şi într-o sinteză atât de originală ca jocul căluşarilor; originalitatea Căluşului derivă atât din funcţiunea lui primară de rit vindecător al celor care au lucrat în zile interzise, dar mai ales din specificul evocării originii bolii şi a remediului acesteia, care s-a realizat cu un alt instrument de semnificare decât cuvântul, întâlnit până acum în textul colindelor sau al incantaţiilor, şi anume dansul mimic; existenţa unor relaţii cu cultul soarelui, al fertilităţii, cu dansurile cu săbii, cu toate celelalte obiceiuri într-un anume fel se explică prin momentele cardinale ale existenţei umane pe care obiceiul le evocă; în jocul căluşarilor au fost folosite simbolurile de bază din multe alte obiceiuri, iar dispariţia Căluşului ca rit în contemporaneitate şi transformarea lui în obicei şi dans de virtuozitate se datorează desacralizării, înţelegerii tot mai profunde a determinărilor reale ale existenţei umane; Căluşul s-a jucat în toate zonele României, dar în sudul ţării tradiţia a fost dintre cele mai puternice; constituirea grupului se realizează în ziua de strat; ceata fiind compusă din 7, 9, 13 căluşari, totdeauna în număr fără soţ; jurământul este depus în pădure, la răsăritul soarelui; se strâng roată în jurul unui măr sau păr sălbatic, pe care pun toţi mâna, rostind: „Noi, 9, 11, 13 fraţi, jurăm să ne ţinem de căluş, orice ni s-ar întâmpla, ori s-ar ivi în faţa noastră, suntem şi vom rămâne 3, 5, 7 ani câte 4 zile fraţi de cruce; şi dacă vom întâlni un bolnav, mai ales copil, şi vom fi rugaţi cu voinţa lui să-i jucăm spre vindecare sau moarte, îi vom juca în credinţa veche, pe muteşte, numai când toţi ne vom simţi în stare; prin jurământul acesta de credinţă, dreptate şi curăţenie, îl vom vindeca; acela dintre noi care nu jură cu sufletul şi trupul curat va pieri de cea mai rea boală sau nenorocire; acest jurământ are puterea de a ne lega 3, 5, 7 ani, până la spargerea căluşului de fiecare dată; în aceste zile, nici unul nu vom şti supărarea sau duşmănia pe vreunul din fraţii lui, orice i s-ar face!”; mutul este obligat să tacă; prezenţa unei piei de iepure în recuzita căluşarilor se explică prin remanenţele gândirii arhaice, semnificând agilitatea mişcării; prezenţa clopoţeilor şi a culorii roşii pe costumele căluşarilor sunt accesorii necesare pentru alungarea spiritelor ostile, iar mestecatul pelinului, legarea usturoiului de steag etc. sunt grăitoare şi ele pentru conexiunile existente între costum, recuzită şi obicei; în Transilvania, feciorii se sfătuiesc asupra familiei care să le fie gazdă, dacă şi în anul în curs acceptă să joace acest rol; de obicei, vechea gazdă nu respinge cererea, deoarece se consideră o onoare pentru o familie de a fi gazdă de căluşari; gazda este căutată printre familiile cele mai de vază din sat, să fie „de neam mare” şi cu o bună stare materială; pentru bărbaţi, această calitate este socotită o cinste, iar pentru femei cinstea de a fi considerate cele mai bune gospodine; gazda îşi asumă o mare răspundere educativă, care se desprinde din urătura vătafului, rostită cu ocazia inaugurării gazdei: „Noi foarte mult am umblat/Prin acest sat mare, bogat,/Să găsim un om în stare/Să ne ia în seama lui/Ca un tată-ai săi copii!”; pe toată perioada pregătirilor, se stabileşte ca fiecare fecior să achite gazdei o sumă de bani, apoi fiecare aduce o cantitate de alimente stabilită în vederea pregătirii „prânzului de bucate”; pe lângă acestea, fiecare tânăr trebuie să-şi aducă farfuria, tacâmul, paharul lui etc.; confecţionarea steagului cetei de căluşari, depunerea jurământului, precum şi „desfacerea căluşului” sunt acte pe care ceata le practică în taină, în afara spaţiului domestic al satului, fără asistenţa nici unui străin, la marginea unei ape sau la o răspântie de drumuri; Căluşerul transilvan: în perioada 21-23 decembrie, se confecţionează turca; ceata de turcă este compusă din „paznicul turcii” şi 3-5 „jupâni”; intrarea în ceată semnifică intrarea în rândul flăcăilor; totodată, casa în care se confecţionează turca şi se formează ceata este împodobită cu brad şi iederă; în ziua de 24 decembrie, seara, se începe colindatul, prima casă fiind cea a „gazdei” şi continuă apoi la casele fruntaşilor din sat; ceata are următorul repertoriu: 1. Urarea de mulţămită gazdei; 2. Colinda gazdei; 3. Colinda junelui sau fiicei (după caz); 4. Colinda Domnului Bun; textele colindelor metaforizează, în principiu, urări pentru fertilitate, fecunditate şi iniţiere pentru cei tineri; desfăşurarea colindatului se face împreună cu performarea cetei de căluşeri; în ziua de 25 decembrie, în zorii zilei, se face sfinţirea cetei de căluşari, în biserică, unde se intră fără „zdrangăne” la cizme; se intonează totodată de către toţi membri şi o colindă; se crede că sfinţirea cetei presupune dezlegarea de forţele malefice; de la amiază şi până seara se joacă la gospodăria gazdei, la fereastră, unde se cântă colinda „Răsai soare”, având caracter invocator; apoi se începe „Jocul căluşerilor”, în curtea gazdei, unde are loc şi hora satului, consfinţindu-se astfel şi intrarea feciorilor în căluşei şi a fetelor în horă; în ziua de 26 decembrie, continuă alaiul căluşarilor cu turca, prin sat, la toate casele, începând cu acelea ale fruntaşilor; intrarea în curte se face cu pas de joc; se crede că gospodăria în care intră căluşeii va fi ferită de boală; cu deosebire, bătrânilor li se acordă respect, fiindcă se crede că, în fapt, ei sunt aceia care au puterea să dezlege muncile, sărbătorile şi toate celelalte evenimente ale obştii; în zilele de 27, 28, 29, 30 şi 31 decembrie, numai după-amiaza, continuă pe la toate casele din sat alaiul de colinde şi joc al căluşerilor, dansul pe la case fiind considerat benefic pentru gospodărie; ceata se măreşte şi cu alţi participanţi, mai ales „urâţii” şi alţi tineri, primii având rolul să alunge spiritele malefice; în după-amiaza zilei de 31 decembrie, se merge pe drum, spre marginea satului, apoi ceata se întoarce pe alt drum spre casa gazdei, aducând cu ei un ciubăr nou, din lemn de brad, împodobit cu verdeaţă; în ciubăr se află apă luată din râul de la marginea satului şi în ea o cunună din iederă; în ziua de 1 ianuarie, după amiaza şi toată noaptea spre 2 ianuarie, se desfăşoară în curtea şi în şura gazdei de căluşari hora şi ospăţul („uspăţul”) căluşarilor, la care participă toţi membrii cetei; fetele sunt şi ele introduse în joc, ocazie cu care se formează cupluri de tineri, în credinţa că ei vor aduce roade bogate peste an; la acest „uspăţ” sunt practicate şi unele jocuri, obişnuite la priveghiul morţilor; în final, spre dimineaţă, se face „cântarea mesei”; tot cu ocazia uspăţului, în ziua de 2 ianuarie, în curtea casei gazdei se scoate turca, aceasta fugind prin curte până este oprită de două împuşcături, după care este purtată pe o „loitră”; se înfiripează un ceremonial grotesc de înmormântare a turcii astfel: se aduce un brad, turca este înmormântată, se cântă prohodul, la fel de grotesc, se cântă şi „Cântecul bradului”, cinci căluşari duc bradul, unul imită pe preot (poartă mască), alţi doi sunt mascaţi în draci şi cădelniţează, alţi şase tineri duc „mortul” (turca) pe „loitră”, ceilalţi tineri şi tot restul satului formează alaiul; tot acest obicei este practicat pentru a îngropa relele, bradul fiind simbol al vieţii eterne - Hunedoara. ] [8.2.1]Căluşul [ Obicei de Rusalii; conform unei credinţe consemnată în Vâlcea, jucătorii cetelor cred că ei se închină „la trei zâne lăsate de Dumnezeu a poci lumea”; în Banat, aceste zâne sunt în număr de 9, câţi căluşari sunt în ceată, fiecare având nume deosebit; de asemenea, tot acolo se crede că jocul căluşarilor ar fi „cel mai plăcut miluitelor” (zânelor, sfintelor); în zona Alba-Iulia, locuitorii cred că patroana acestor zâne este Irodeasa, crăiasa lor, căreia îi aruncă, ca gest de bună primire, prima îmbucătură şi întâiul pahar de băutură; practicarea jocului tocmai în săptămâna Rusaliilor, când ielele sunt cele mai active şi deci vătămătoare, confirmă legătura dansului cu ele; de remarcat că la meglenoromâni şi la bulgari, ceata se numeşte chiar Rusalii (Rusalci); se pare că, în vechime, căluşarii se străduiau să le semene ielelor şi ca înfăţişare, de aceea în Moldova se îmbrăcau în haine femeieşti, purtau pe cap o cunună împletită din frunze de pelin, ba chiar vorbeau cu glas femeiesc; jocul lor încearcă să semene cu cel al ielelor, considerate ca fiind cele mai iscusite dansatoare; dansul lor este mai cu seamă aerian, întrucât, se spune în Vrancea, „au aripi, se coboară de unde nu se ştie, jucând în săltituri, abia atingând pământul”; acelaşi caracter aerian este trăsătura distinctivă a jocului căluşarilor, observată şi de Dimitrie Cantemir; în zonele Orăştie şi Mărginimea Sibiului, ca şi la meglenoromâni şi bulgari, căluşul se joacă în intervalul dintre Crăciun şi Bobotează, pe când la aromâni se joacă numai de Anul Nou; în sec. al XIII-lea, în Macedonia, se juca de Rusalii; astfel, jocul de Anul Nou din sudul Transilvaniei pare de dată relativ recentă; alunecarea obiceiului de la începutul verii către solstiţiul de iarnă trebuie să fi avut temeiuri mai adânci decât semnificaţia comună cu colindatul de ritual de fertilitate şi decât faptul că aceeaşi ceată practica atât colindatul, cât şi jocul căluşarilor de Rusalii; singura interpretare care armonizează această îmbinare, împărtăşită şi de Mircea Eliade, ar fi virtuţile apotropaice ale calului de un aşa grad ridicat, încât şi ielele se tem de prezenţa lui; obiceiul ar îngemăna deci temutele fiinţe mitologice cu antidotul lor cel mai puternic, tot de natură mitologică, dar în formă cabalină; alături de cele două substraturi cardinale ale jocului, în chip sporadic s-au mai adăugat şi altele de importanţă minoră; astfel, după o credinţă din Vlaşca, cetele de căluşari ar fi „închinate la moşi”, dar coloratura funebră este evident preluată din componenta creştină a Rusaliilor, pomenirea moşilor, însoţită de ofrande pentru cei săraci; veneraţia şi teama sunt în fapt cele două componente ale oricărui cult al fiinţelor sacre, particularitatea, şi până la un punct ciudăţenia, cetei de căluşari rezidând în împrejurarea că ei se tem de iele doar izolat, ca individ, pe când în ceată, dimpotrivă, se simt imuni, atâta timp cât respectă restricţiile mărturisite la jurământul de intrare sau de natură secretă comunicate de vătaf; mai mult, ceata căluşarilor este pe deplin eficientă împotriva relelor pricinuite de iele; dacă se tem şi în ceată de unele locuri deosebit de primejdioase, cum ar fi movilele, răscrucile şi trecerea râurilor, ca unele ce constituie sediul predilect al ielelor, totuşi în celelalte locuri, îndeosebi în gospodăria sătenilor, acestea fug de îndată ce apar căluşarii; chiar când unul din ceată este lovit de iele, ceata îl poate vindeca şi restabili la stadiul său anterior; pe această credinţă se bazează şi o practică curentă de vindecare a celor luaţi din căluş, în timpul jocului în jurul bolnavului culcat la pământ, unul din căluşari, de obicei desemnat de vătaf, cade la pământ, semn că boala pacientului a trecut asupra acestuia şi vindecarea lui va fi mai uşoară; imunitatea cetei, în opoziţie cu vulnerabilitatea insului părtaş al ei, este încă un factor menit să cimenteze coeziunea grupului căluşarilor, cu respectarea strictă a interdicţiilor prescrise de tradiţia îndelungată; cea mai evidentă, şi după unele păreri chiar semnificaţia majoră, se vădeşte cea semnalată de vindecare a relelor cauzate de iele (rusalii); virtuţile curative au fost semnalate şi de o seamă de martori oculari, mai cu seamă în răspunsurile la chestionarul lui N. Densuşianu, dar lipsind datele exacte de natură ştiinţifică, aserţiunile rămân neverificabile; potrivit numeroaselor atestări, ceata căluşarilor poate tămădui pe cei „luaţi din căluş”, după toate indiciile boală de natură nervoasă, înrudită cu sminteala sau chiar cu nebunia; „se crede că au putere a vindeca mai ales boale de nebunie”; „se zice că au putere de a vindeca unele boale care se numesc luatul din căluş”; „au putere să vindece de nebunie”; este cunoscută prea lapidar altă boală pe care o pot vindeca numai căluşarii bănăţeni şi anume îmbolnăvirea „de dorul jocului”; „călucenii” aveau trei jocuri speciale pentru a lecui femeile atinse de această boală cu totul anacronică timpurilor moderne şi ar fi fost peste măsură de instructive procedeele folosite, îmbinate cu mişcările coregrafice, bănuite a respecta principiul similia similibus, poate nespus de graţioase şi în acelaşi timp expresive pentru trăsăturile definitorii ale dansului popular; aceste trei jocuri au rostul de a vindeca femeile „bolnave de dorul jocului” şi se numesc „Zbătuta”, „Sărita” şi „Ciocana”, în care se joacă în cerc împreună cu „bolnava”; se mai adaugă „Ursul”, pe care îl joacă numai vătaful („voivodul”) cu o femeie, apoi „Cioara”, jucată solistic numai de ceauşul cetei şi este un joc imitativ ilariant, „o imitaţie originală a jocului cioarălor, când săr pe câmp, jucându-se”; în fine, se mai adaugă: „celelalte jocuri n-au nume proprii, ci călucenii le zic Căluţul şi Căluceana; figurile sunt însă cu totul deosebite; este o figură, în care joc călucenii cu băieţii mici în braţă, alta numai păşunind nainte în tact”; mai numeroase sunt mărturiile care atribuie căluşarilor şi puterea de a vindeca frigurile; această credinţă a generat pretutindeni practica de a se prinde în hora căluşarilor cei prezenţi, bărbaţi şi mai ales femei şi fete; mai mult, chiar copiii mici sunt luaţi în braţe de căluşari şi jucaţi, în credinţa că oricare dintre aceştia „va fi sănătos, vesel şi apărat de boale”; cei bolnavi erau vindecaţi prin culcarea la pământ şi înconjurarea lor jucând, când erau atinşi cu vârful piciorului de vătaf numai, sau de către toţi din ceată, alteori prin trecerea peste ei, sărindu-i cu picioarele în ritmul jocului, sau prin sărirea lor în poziţie orizontală, căluşarii fiind culcaţi şi sprijiniţi doar în călcâie şi mâini; prin Oltenia s-a mai semnalat practica de a ridica bolnavul pe un covor, dându-l în tărbacă, amintind de faimosul jujeu din Dobrogea şi Muntenia răsăriteană, practicat pentru a feri câinii de turbare; virtutea apotropaică a căluşarilor constituie principalul imbold pentru care sunt primiţi să joace pe la case, căci, potrivit credinţei semnalate în Muscel, cel ce primeşte ceata căluşului va avea noroc şi va fi ferit de boli, iar în Câmpia Transilvaniei erau şi ospătaţi pentru a aduce noroc şi sănătate în acea casă, întocmai ca şi ceata colindătorilor; cu însuşirea apotropaică se împleteşte cea de a doua eficienţă rituală a cetei căluşarilor, de a provoca fertilitatea, belşugul în roade; unii derivă această însuşire din complexul cultului cabalin, în parte confirmată şi prin practica homanului de Sântoader, când fetele şi femeile îşi spală părul cu unele rădăcini sau chiar cu paie din ieslea cailor, invocându-l pe patronul cailor să le dea plete abundente: „Toadere, Sântoadere,/Dă cosiţa fetelor/Cât coada iepelor,/Şi chica flăcăilor/Cât coada cailor!”; trăsătura fertilizatoare nu este specifică numai căluşarilor, cercetările etnografice surprinzând-o ca o însuşire caracteristică tuturor dansurilor cu săbii, energia negativă cu caracter apotropaic îmbinându-se cu cea pozitivă de a asigura prosperitatea fertilităţii; se mai înscriu ca însemne ale fertilităţii şi celelalte aspecte caracteristice ale acestor dansuri: culoarea albă a veşmintelor, înnegrirea obrajilor, zurgălăii de la picioare, bufonul mascat, îndeosebi moartea şi învierea acestuia, alături de încrucişarea rândurilor jucătorilor; de altfel, însăşi săritura în sus, cât mai ridicată, este interpretată ca un indiciu sigur de fertilitate şi ea era cheia ultimă a mişcării coregrafice, după cum afirmă şi terminologia latină a dansului; la căluşarii români, săriturile spectaculoase mai au şi un substrat cultic legat de iele, întrucât ele vor să imite jocurile prin excelenţă aeriene ale acestora; semnificaţia legată de promovarea fertilităţii e mai ascunsă în conştiinţa populară, cel puţin în vremea când s-au întreprins sondările ei, începând de la sfârşitul sec. al XIX-lea, totuşi câteva mărturii o atestă în toată evidenţa ei; cei din Câmpia Transilvaniei primesc ceata căluşarilor ca să le aducă „roade bogate”, după cum, prin Teleorman, corespondentul lui N. Densuşianu notează: „Sătenii se cred obligaţi să-i primească pentru sănătatea şi belşugul acelei case”; pe alocuri, virtuţile lor sunt simţitor sporite, după cum atestă unele credinţe atestate în Teleorman: „Se zice că au puterea a face să dea ploaie şi cine joacă hora cu ei se vindecă de friguri şi e sănătos”; se pare că această însuşire fertilizatoare impune începerea jocului cetei odată cu întoarcerea ciurdei de vite în sat: „La apusul soarelui, când văcăria trebuie să intre în sat, îi ies înainte, joacă jocul obişnuit şi se zice că au început căluşul”; aceeaşi virtute o capătă, în Argeş, şi sarea sacralizată de căluşari prin jocul lor în jurul ei: „Care din oameni joacă căluşarii pune la mijloc un bulgăr de sare şi puţin usturoi verde; sarea se dă apoi la vite, ca să nu se îmbolnăvească şi să se prăsească; usturoiul se păstrează pentru oamenii bolnavi de friguri”; în conformitate cu mentalitatea arhaică, potrivit căreia un rit devine eficient numai dacă este plătit, ceata colindătorilor primeşte un dar obligatoriu, colacul făcut într-un anume fel, altfel urarea din colinde n-ar mai avea nici un efect, iar descântătoarea chiar încheie uneori textul incantatoriu cu aluzia „leac şi babei colac!”, tot astfel căluşarii propagatori de belşug şi sănătate şi alungători ai frigurilor şi ai bolii din căluş trebuie plătiţi; când căluşarii sunt solicitaţi să joace în jurul unui bolnav, plata este sensibil mărită, în concordanţă şi cu efortul coregrafic mult sporit; astfel, corespondentul lui N. Densuşianu din Dolj notifica: „Cine se îmbolnăveşte în săptămâna aceea se zice că e luat din Rusale; se tocmeşte cu căluşarii, pe un galben şi un miel şi băutură, ca să-l scoată din Rusale pe bolnav; bolnavul e pus pe iarbă, la cap i se pune un vas cu apă şi un pui de găină în ea; joacă în jurul bolnavului; la un semnal dat de vătaf, lovesc cu ciomegele oala, o sparg; căluşarul pe care l-a stropit apa din oală cade jos, zicând că l-a luat pe el din Rusale; pe bolnav îl plimbă doi, apoi îl lasă la o parte, zicând că o să se înzdrăvenească; apoi joacă din nou în jurul celui căzut, pentru a-l scula şi pe el”; în Banat, este amintită numai plata în bani, variabilă după poziţia faţă de vătaful cetei, adică mai aproape sau mai departe de vătaf în timpul jocului; dacă se face un joc special pentru unul singur, la cererea acestuia, acesta plăteşte cel mai mult; eficienţa mare a jocului căluşăresc rezidă în caracterul ermetic şi misterios care învăluie ceata; analiza detectează trăsături sacrale în toate aspectele de manifestare, începând cu costumul cu totul deosebit de cel festiv, întrecând cu mult pe cel al cetei colindătorilor, modul de integrare în ceată, cu toată gama riturilor de trecere, apoi prohibiţiile la care sunt supuşi pe timpul jocului, dominante fiind abţinerea de la femei şi respectarea regulilor de comportare, în Oltenia şi Muntenia subliniindu-se şi interdicţia de a fura, teama de răscruci, movile şi ape curgătoare sporesc considerabil aureola rituală a cetei; de aceea, încălcările echivalează cu un sacrilegiu în înţelesul plin al cuvântului şi pedepsele sunt de-a dreptul capitale sau cu urmări catastrofale; cel mai adesea, se crede în Gorj, cel ce calcă legământul devine nebun, adică „înnebuneşte cât timp va trăi”, dar, după alte atestări din Argeş, acesta chiar este sortit să moară; de aceea, cel care din anumite motive vrea să iasă din ceată înainte de expirarea termenului, în vechime 9 ani, mai târziu redus pe alocuri la 3 ani, era supus unui ritual de trecere destul de complicat, cu multe trăsături similare celui de primire în ceată, aşa cum se întâmpla în Mureş; după credinţa celor din Argeş, îndeosebi mutul era supus unor restricţii mai grele, fiindu-i interzis să vorbească în timpul jocului, adică de la răsăritul şi până la apusul soarelui, iar dacă încălca opreliştea, înnebunea sau chiar putea fi omorât de cei din ceată, aceasta fiind în deplină concordanţă cu gradul lui mai ridicat de sacralitate, întrucât el era personajul invulnerabil în faţa ielelor, ca unul ce era mascat, apoi înarmat cu sabie şi în acelaşi timp unul care nu-şi trăda identitatea în faţa lor; se bucura însă şi de unele prerogative, între altele el putea lovi cu sabia pe jucătorii neatenţi: „În timpul când joacă, mutul şade cu sabia în mână şi dacă vreunul greşeşte îl loveşte peste spate, fără a i se cere socoteală; mutul e suveran!”, glăsuieşte o atestare din Olt; puterea vătafului de căluşari de a se eschiva jurisdicţiei legilor curente, atestată şi de D. Cantemir, atât în cazul în care cineva era omorât pentru că smulgea masca vreunuia, cât şi atunci când vreunul murea în lupta dintre două cete, atestă vechimea ancestrală a obiceiului, împreună cu legislaţia specială de grup sacral; cel mai încărcat de atari virtuţi este vătaful, adevăratul pontifex maximus al cetei; el cumulează atribute cu totul tipice unui şef de congregaţie religioasă secretă, unei căpetenii de collusium, după terminologia romană; astfel, el are nu numai puterea de a dispune nestingherit, distribuind sarcinile de toate soiurile, ci şi o seamă de atribuţii sacrale de grad maxim, cel mai adesea secrete; tenacitatea de a nu dezvălui vreun atare secret s-a dovedit atât de puternică, încât până astăzi nu se cunosc o seamă de resorturi ascunse ale jocului care constituiau atribuţiile sacre ale vătafului; se ştie, între altele, că el era posesorul unor formule de incantaţie pe care le rostea la primirea vreunuia în ceată, dar nici unul nu a divulgat măcar una culegătorilor de folclor; cei din ceată se fereau să pătrundă în taina misterelor, mărite de manifestările ciudate ale vătafului, atât la primirea, cât şi la ieşirea din ceată, când el rostea şi un descântec, după cum menţionează informatorii din Mureş: „Numai atât auzăm – hm, hm, că nu era slobod să ştim ce ştie el”; zicătoarea oltenească: „Nu se spune, ca-n căluş!” ilustrează pe deplin ermetismul cetei, caracterul ei de asociaţie secretă cu funcţii cultice şi rădăcini preistorice; atari secrete se transmiteau numai de la vătaf la vătaf, de aceea funcţia aceasta era îmbrăţişată oarecum pe viaţă, cel puţin în vremurile vechi, trăsătură păstrată pe alocuri în Câmpia Transilvaniei până în zilele noastre; astfel, în Mureş, vătaful nu este ales, ci instituit de cel precedent, „care pe patul de moarte l-a condus în secretele şefiei”; de aceea, el nu este obligat să joace, ci doar să supravegheze; Ilarion Cocişiu a mai putut să surprindă, la un bătrân din Târnava Mare, fost căluşar pe la sfârşitul sec. al XIX-lea, credinţa în puterea aproape nelimitată a vătafului; venind o altă ceată de căluşari dinspre Braşov, a avut loc o întrecere, conform obiceiului: „Ighişenii au avut drac mai mare”, căci ceilalţi n-au putut trece hotarul comunei, până ce nu i-a dezlegat vătaful echipei biruitoare în schimbul unui butoi de vin; chiar în sudul Carpaţilor, unde de obicei vătaful este ales, el are prerogative cu eficienţă rituală deosebită de a celorlalţi din ceată; modul cum este organizată şi cum se comportă ceata căluşarilor arată fără echivoc că fiecare jucător este întâi de toate un oficiant în slujba unor puteri superioare, de aceea jocul cetei are în primul rând substanţă sacrală, menită să asigure fertilitatea şi sănătatea colectivităţii; după cum obiceiul care încadrează jocul căluşarilor a rezultat din îmbinarea cultului ielelor cu cultul calului, în mod corespunzător şi jocul căluşarilor se vădeşte o îmbinare între dansul săbiilor şi dansul calului; nu pare verosimilă supoziţia că atare mişcări extraordinare ar fi avut substrat ritual, cultic; poate doar darea peste cap să fie o reminiscenţă dintr-un fel de gest ritual, dat fiind că mişcarea apare des în legende şi basme cu urmări voite, cel mai adesea metamorfozarea în altă fiinţă sau chiar obiect; fiecare din aceste dansuri este atestat pe o arie mai largă în Europa, unele încă din antichitatea îndepărtată, dar sinteza lor se întâlneşte numai în părţile locuite de români, la nordul şi la sudul Dunării, şi poartă pecetea unei originalităţi incontestabile; aria de răspândire coincide în bună măsură cu hotarele teritoriilor locuite de traci în Europa, sugerând cu multă plauzibilitate originea tracă a obiceiului şi jocului; după mărturisirile lui Xenophon din Anabasis, tracii cunoşteau jocul săbiilor, evident înrudit cu cel al căluşarilor de azi, iar arta coregrafică atinsese la ei un grad înalt, de vreme ce dansul amintit fusese pus în scenă cu o măiestrie care a stârnit admiraţia spectatorilor greci; elementele structurale de grad foarte arhaic ale obiceiului pledează pentru o vechime ancestrală, foarte probabil preistorică, vădit preromană; numărul căluşerilor în ceată este fără soţ, 7, 9 sau 11; poartă pantaloni strânşi cu „şinoare” pe picior, precum şi clopoţei sau zurgălăi; ei şi-au luat numele de la figura de cal, care este considerat un demon al sănătăţii şi fecundităţii; în ceea ce priveşte măştile şi raporturile obiceiului cu vechile forţe ale naturii, unii cercetători precizează că, la origine, această mascaradă reprezintă alungarea iernii; în jocul căluşarilor, cel care este îngropat nu este vătaful, ci mutul, personajul caraghios, care se întâlneşte în atâtea obiceiuri de primăvară sau de carnaval (boriţa, cucii, turca); de asemenea, se consideră că dansul acestora se leagă de un cult al calului, după cum cetele de feciori se leagă de un cult al bourului, unul legat de domesticirea calului, cu tot ceea ce a însemnat pentru omenire această achiziţie; celălalt cult este legat de domesticirea boului, dar şi de vânătoare şi păstoritul de munte, cu toate cele implicate în civilizaţiile rezultate din aceste ocupaţii; în ultimă analiză, religiile nu sunt decât proiectarea în ireal (adică în imaginaţie) a structurii fiecărei unităţi sociale; legătura dintre ceata căluşarilor şi cea a junilor este strânsă, cu atât mai mult cu cât ambele sunt cete de juni, formate în vederea iniţierii, al căluşarilor fiind, probabil, un rit de plecare, de depărtare din sat, pentru o perioadă oarecare (perioada iniţierii); pe când al junilor pare un rit de întoarcere, de iniţiaţi, care deci nu mai sunt bouri, cerbi, cai, adică măşti, ci juni gata făcuţi, buni de însurat şi care aduc cu ei pe zeul în cultul căruia au fost iniţiaţi, pentru a asigura buna stare materială şi sufletească a satelor înainte de a se însura şi a ceda locul altora; cele două obiceiuri nu au numai un izvor comun, aceeaşi rădăcină, dar ele au fost cândva, într-o formă mai primitivă, cu foarte mare probabilitate, momentele aceluiaşi obicei: riturile de iniţiere ale junilor; odată cu răspândirea unui cult al calului, contopit apoi în cultul mult mai larg al soarelui, acest rit de plecare a junilor pentru iniţiere s-a legat inevitabil cu calul şi cu cultul acestuia şi al soarelui, încât a fost rupt de contextul lui primitiv şi transformat cu vremea într-un obicei de sine stătător; numai aşa se înţelege de ce căluşarii se îmbracă în femei, nu pentru că ei se consideră iele (zâne), nimic nu este mai absurd pentru un june decât a se face femeie, adică să-şi părăsească bărbăţia, ci, pe de o parte, pentru a simboliza starea vârstei preiniţiatice, care este o stare asemenea femeilor (băiatul este crescut de mamă împreună cu surorile, deci în această fază el aparţine acestui grup social), înainte de a se lepăda ceremonial sau ritual de ea, deodată cu hainele femeieşti şi preluarea hainelor bărbăteşti; pe de altă parte, pentru a scăpa de gelozia ielelor, care îl urmăreau nu numai cu ocrotirea lor, ci şi cu dragostea lor, jignită prin faptul că, prin iniţiere, junii se pregăteau de însurătoare şi deci erau, după credinţele respective, pierduţi definitiv pentru şoimane, adică pentru principiul feminităţii libere, reînrobit de căsătorie, format şi el în matriarhat, ca şi legenda amazoanelor; în Dolj, nici un obicei nu a reunit elemente etnografice şi îndeosebi coregrafice atât de diverse şi într-o sinteză atât de originală ca jocul căluşarilor; originalitatea Căluşului derivă atât din funcţiunea lui primară de rit vindecător al celor care au lucrat în zile interzise, dar mai ales din specificul evocării originii bolii şi a remediului acesteia, care s-a realizat cu un alt instrument de semnificare decât cuvântul, întâlnit până acum în textul colindelor sau al incantaţiilor, şi anume dansul mimic; existenţa unor relaţii cu cultul soarelui, al fertilităţii, cu dansurile cu săbii, cu toate celelalte obiceiuri într-un anume fel se explică prin momentele cardinale ale existenţei umane pe care obiceiul le evocă; în jocul căluşarilor au fost folosite simbolurile de bază din multe alte obiceiuri, iar dispariţia Căluşului ca rit în contemporaneitate şi transformarea lui în obicei şi dans de virtuozitate se datorează desacralizării, înţelegerii tot mai profunde a determinărilor reale ale existenţei umane; Căluşul s-a jucat în toate zonele României, dar în sudul ţării tradiţia a fost dintre cele mai puternice; constituirea grupului se realizează în ziua de strat; ceata fiind compusă din 7, 9, 13 căluşari, totdeauna în număr fără soţ; jurământul este depus în pădure, la răsăritul soarelui; se strâng roată în jurul unui măr sau păr sălbatic, pe care pun toţi mâna, rostind: „Noi, 9, 11, 13 fraţi, jurăm să ne ţinem de căluş, orice ni s-ar întâmpla, ori s-ar ivi în faţa noastră, suntem şi vom rămâne 3, 5, 7 ani câte 4 zile fraţi de cruce; şi dacă vom întâlni un bolnav, mai ales copil, şi vom fi rugaţi cu voinţa lui să-i jucăm spre vindecare sau moarte, îi vom juca în credinţa veche, pe muteşte, numai când toţi ne vom simţi în stare; prin jurământul acesta de credinţă, dreptate şi curăţenie, îl vom vindeca; acela dintre noi care nu jură cu sufletul şi trupul curat va pieri de cea mai rea boală sau nenorocire; acest jurământ are puterea de a ne lega 3, 5, 7 ani, până la spargerea căluşului de fiecare dată; în aceste zile, nici unul nu vom şti supărarea sau duşmănia pe vreunul din fraţii lui, orice i s-ar face!”; mutul este obligat să tacă; prezenţa unei piei de iepure în recuzita căluşarilor se explică prin remanenţele gândirii arhaice, semnificând agilitatea mişcării; prezenţa clopoţeilor şi a culorii roşii pe costumele căluşarilor sunt accesorii necesare pentru alungarea spiritelor ostile, iar mestecatul pelinului, legarea usturoiului de steag etc. sunt grăitoare şi ele pentru conexiunile existente între costum, recuzită şi obicei; în Transilvania, feciorii se sfătuiesc asupra familiei care să le fie gazdă, dacă şi în anul în curs acceptă să joace acest rol; de obicei, vechea gazdă nu respinge cererea, deoarece se consideră o onoare pentru o familie de a fi gazdă de căluşari; gazda este căutată printre familiile cele mai de vază din sat, să fie „de neam mare” şi cu o bună stare materială; pentru bărbaţi, această calitate este socotită o cinste, iar pentru femei cinstea de a fi considerate cele mai bune gospodine; gazda îşi asumă o mare răspundere educativă, care se desprinde din urătura vătafului, rostită cu ocazia inaugurării gazdei: „Noi foarte mult am umblat/Prin acest sat mare, bogat,/Să găsim un om în stare/Să ne ia în seama lui/Ca un tată-ai săi copii!”; pe toată perioada pregătirilor, se stabileşte ca fiecare fecior să achite gazdei o sumă de bani, apoi fiecare aduce o cantitate de alimente stabilită în vederea pregătirii „prânzului de bucate”; pe lângă acestea, fiecare tânăr trebuie să-şi aducă farfuria, tacâmul, paharul lui etc.; confecţionarea steagului cetei de căluşari, depunerea jurământului, precum şi „desfacerea căluşului” sunt acte pe care ceata le practică în taină, în afara spaţiului domestic al satului, fără asistenţa nici unui străin, la marginea unei ape sau la o răspântie de drumuri; Căluşerul transilvan: în perioada 21-23 decembrie, se confecţionează turca; ceata de turcă este compusă din „paznicul turcii” şi 3-5 „jupâni”; intrarea în ceată semnifică intrarea în rândul flăcăilor; totodată, casa în care se confecţionează turca şi se formează ceata este împodobită cu brad şi iederă; în ziua de 24 decembrie, seara, se începe colindatul, prima casă fiind cea a „gazdei” şi continuă apoi la casele fruntaşilor din sat; ceata are următorul repertoriu: 1. Urarea de mulţămită gazdei; 2. Colinda gazdei; 3. Colinda junelui sau fiicei (după caz); 4. Colinda Domnului Bun; textele colindelor metaforizează, în principiu, urări pentru fertilitate, fecunditate şi iniţiere pentru cei tineri; desfăşurarea colindatului se face împreună cu performarea cetei de căluşeri; în ziua de 25 decembrie, în zorii zilei, se face sfinţirea cetei de căluşari, în biserică, unde se intră fără „zdrangăne” la cizme; se intonează totodată de către toţi membri şi o colindă; se crede că sfinţirea cetei presupune dezlegarea de forţele malefice; de la amiază şi până seara se joacă la gospodăria gazdei, la fereastră, unde se cântă colinda „Răsai soare”, având caracter invocator; apoi se începe „Jocul căluşerilor”, în curtea gazdei, unde are loc şi hora satului, consfinţindu-se astfel şi intrarea feciorilor în căluşei şi a fetelor în horă; în ziua de 26 decembrie, continuă alaiul căluşarilor cu turca, prin sat, la toate casele, începând cu acelea ale fruntaşilor; intrarea în curte se face cu pas de joc; se crede că gospodăria în care intră căluşeii va fi ferită de boală; cu deosebire, bătrânilor li se acordă respect, fiindcă se crede că, în fapt, ei sunt aceia care au puterea să dezlege muncile, sărbătorile şi toate celelalte evenimente ale obştii; în zilele de 27, 28, 29, 30 şi 31 decembrie, numai după-amiaza, continuă pe la toate casele din sat alaiul de colinde şi joc al căluşerilor, dansul pe la case fiind considerat benefic pentru gospodărie; ceata se măreşte şi cu alţi participanţi, mai ales „urâţii” şi alţi tineri, primii având rolul să alunge spiritele malefice; în după-amiaza zilei de 31 decembrie, se merge pe drum, spre marginea satului, apoi ceata se întoarce pe alt drum spre casa gazdei, aducând cu ei un ciubăr nou, din lemn de brad, împodobit cu verdeaţă; în ciubăr se află apă luată din râul de la marginea satului şi în ea o cunună din iederă; în ziua de 1 ianuarie, după amiaza şi toată noaptea spre 2 ianuarie, se desfăşoară în curtea şi în şura gazdei de căluşari hora şi ospăţul („uspăţul”) căluşarilor, la care participă toţi membrii cetei; fetele sunt şi ele introduse în joc, ocazie cu care se formează cupluri de tineri, în credinţa că ei vor aduce roade bogate peste an; la acest „uspăţ” sunt practicate şi unele jocuri, obişnuite la priveghiul morţilor; în final, spre dimineaţă, se face „cântarea mesei”; tot cu ocazia uspăţului, în ziua de 2 ianuarie, în curtea casei gazdei se scoate turca, aceasta fugind prin curte până este oprită de două împuşcături, după care este purtată pe o „loitră”; se înfiripează un ceremonial grotesc de înmormântare a turcii astfel: se aduce un brad, turca este înmormântată, se cântă prohodul, la fel de grotesc, se cântă şi „Cântecul bradului”, cinci căluşari duc bradul, unul imită pe preot (poartă mască), alţi doi sunt mascaţi în draci şi cădelniţează, alţi şase tineri duc „mortul” (turca) pe „loitră”, ceilalţi tineri şi tot restul satului formează alaiul; tot acest obicei este practicat pentru a îngropa relele, bradul fiind simbol al vieţii eterne - Hunedoara. ] [8.2.1]
Collapse <b>Mască-costum</b> [ Măștile pot fi împărțite în 3 categorii: măști-cap, care maschează doar capul interpretului; mască-costum în care omul este în întregime mascat în altceva (turca, moartea, moș etc.) și mascoide, în care nu omul se maschează, ci se confecționează un soi de păpușă (de dimensiuni diferite) manipulată sau transportată de către om, uneori pe care alegorice (ultimul aspect este un împrumut vestic apărut în alaiurile ceremoniale după 1960). ] [8.2.2]Mască-costum [ Măștile pot fi împărțite în 3 categorii: măști-cap, care maschează doar capul interpretului; mască-costum în care omul este în întregime mascat în altceva (turca, moartea, moș etc.) și mascoide, în care nu omul se maschează, ci se confecționează un soi de păpușă (de dimensiuni diferite) manipulată sau transportată de către om, uneori pe care alegorice (ultimul aspect este un împrumut vestic apărut în alaiurile ceremoniale după 1960). ] [8.2.2]
Arici [ Mască-costum folosită (rar) cu prilejul unor jocuri tradiționale; este și numele unei hore țărănești care imită mișcările ariciului, precum și a unui joc de copii. ] [8.2.2.1]
Bou [ Mască folosită de unele cete de colindători. ] [8.2.2.2]
Bouriţă [ Mască folosită de unele cete de colindători. ] [8.2.2.3]
Brezaie [ 1. Joc cu caracter de pantomimă, de tipul caprei sau turcei, aparținând teatrului folcloric, întâlnit mai ales în Muntenia; 2. Persoană mascată (cu un cap de animal sau de pasăre) care joacă pe la casele sătenilor la anumite sărbători, mai ales în preajma Crăciunului. ] [8.2.2.4]
Căiuţ [ Variantă desacralizată a călușarilor, specifică Moldovei, în care ceata de tineri (în special, adolescenți) dansează călărind un băț al cărui vârf înfățișează un cap de cal, mișcările jocului imitând și ele salturile cabaline; v. Călușul. ] [8.2.2.5]
Cămilă [ Costum-mască, îmbrăcând tot trupul uman, nemarcând nici un obicei tradițional românesc, pentru că el nu dezvoltă, în paralel, un text folcloric sau un complex de gesturi rituale; este o mască de dată recentă, importată, așa cum sunt și carele alegorice apărute în unele alaiuri de An Nou. ] [8.2.2.6]
Căpitan [ Militar mascat, prezent în cetele de flăcăi care interpretează piese populare cu personaje haiduci; căpitanul este comandantul grupului de soldați (arnăuți) care îl arestează pe haiduc. ] [8.2.2.7]
Capră [ Jocul caprei („Turca”), în care mascatul poartă în mână un băț la capătul căruia este confecționat un cap de capră cu cornițe, având mandibula mobilă și manevrată de către mascat cu ajutorul unui șnur. ] [8.2.2.8]
Cerb [ Mască-costum folosită de colindători, formată din cap cu coarne de cerb, trupul mascatului fiind acoperit cu lăicere. ] [8.2.2.9]
Cuc [ Numele „Cucii” este dat unui obicei atestat în sudul Munteniei şi în Dobrogea, cu deosebire în satele în care trăieşte şi populaţie de etnie bulgară; obiceiul se desfăşoară în ziua Lăsatului de sec pentru intrarea în Postul Mare sau în prima zi din acest post; în Muntenia (Giurgiu, Ialomiţa, Călăraşi), participă la obicei tinerii abia însuraţi; ei leagă de cumpăna unei fântâni un vas cu păcură, căruia îi dau foc şi apoi îl coboară în puţ; se umblă apoi prin sat până spre miezul nopţii, purtând la spate un clopot mare; a doua zi apar îmbrăcaţi cu brâu roşu, fustă, iar unul dintre ei poartă pe cap o glugă, confecţionată ca o traistă de cal, deasupra hârtie albă sau colorată, brodată cu lână, fiind prevăzută şi cu orificii în dreptul ochilor şi gurii; în dreptul urechilor, se fixează două coarne de cca. 1 m lungime, legate între ele ca o scară; se numesc „coarnele glugii” şi sunt acoperite cu fulgi şi pene, iar în vârf se pun 3-4 pene de cocoş sau spice de trestie; ei sperie copiii, femeile şi fetele şi aleargă pe toţi cei întâlniţi în cale şi îi trântesc la pământ; poartă în mâini nişte bâte, numite chiulichiu, îndoite în unghi obtuz la un capăt, atingând cu ele pe cei întâlniţi în drumul lor; spre mijlocul zilei, mai pot avea în mână nuiele de care leagă o opincă, alergând şi atingând pe spate curioşii; în mod simbolic, „Cucii” se înhamă la un plug şi trag trei brazde pentru belşug; după amiază, merg pe la case şi joacă în horă; obiceiul se încheie la apusul soarelui; se crede că acela care se face „cuc” trebuie să se facă 3 sau 9 ani consecutiv, pentru că altfel, după ce moare, se va face diavol; fulgii luaţi de pe gluga Cucului sunt întrebuinţaţi de femei ca să afume pe cei ce suferă de frică; se mai crede că acela care nu primeşte nici o lovitură de bâtă de la cuci nu va fi sănătos peste an; în Dobrogea, ceata este formată din 20 de flăcăi, din care unul este travestit în diavol, având coarne, haine pestriţe şi viu colorate, faţa înnegrită cu funingine; el se numeşte Împărat; se umblă din casă în casă şi sunt recompensaţi cu bani. ] [8.2.2.10]
Haiduc [ Mască întruchipând haiduci cunoscuți în folclorul românesc (Bujor, Corbea, Groza, Tunsu etc.), prezenți ca personaje în teatrul popular. ] [8.2.2.11]
Iosif [ Costumația personajului prezent în teatrul popular „Vicleimul” sau „Irozii”. ] [8.2.2.12]
Irod [ Costumația care înfățișează personaje din teatrul popular „Vicleimul” sau „Irozii”. ] [8.2.2.13]
Isus [ Isus copil, reprezentat printr-o păpușă așezată într-un leagăn, personaj prezent în teatrul popular „Vicleimul” sau „Irozii”. ] [8.2.2.14]
Maica Domnului [ Personaj feminin din ciclul cristic, interpretat în travesti de către tineri în teatrul popular „Vicleimul” sau „Irozii”. ] [8.2.2.15]
Moartea [ Mască-costum imaginând femeia cu coasa, personaj prezent în derularea unor obiceiuri de ceată. ] [8.2.2.16]
Struţ [ Mănunchi de flori naturale purtat de flăcăi la pălărie (Transilvania), sau pană de struţ de culoare neagră,împodobită cu mărgele, purtată pe cuşmă de către mire, în Ţara Oaşului. ] [8.2.2.17]
Urs de fierar [ 1. Menghină folosită de fierari în procesul de prelucrare a metalelor. 2. Blană de urs îmbrăcată de un tânăr și care face parte din ceata de urători, făcând mișcări similare celor făcute de un urs real care este pus să „joace” de către ursar. ] [8.2.2.18]
Collapse <b>Obiceiuri de iarnă</b> [ v. Obiceiuri. ] [8.2.3]Obiceiuri de iarnă [ v. Obiceiuri. ] [8.2.3]
Bâtă-phallus [ Băț gros din lemn de corn, paltin, fag etc., terminat cu o „măciucă” și uneori vopsit în roșu, lung de cca. 25-35 cm., prins între picioare cu o curea și mascat de fustanela costumului, folosit de către „mut”, personaj nelipsit al cetei de călușari, pentru a speria sau amuza asistența; dacă astăzi este un element de costumație destinat în exclusivitate amuzamentului, prezența phallusului în recuzita călușerească semnifică reminiscențe ale cultului fertilității; v. Călușul. ] [8.2.3.1]
Bete de piţărăi [ Băț ornamentat pe care îl poartă colindătorii-copii din zonele de sud-vest ale României; bățul se ornamentează cu funingine, lăsând spații albe (culoarea lemnului cojit) care alternează cu cele negre; cu acest băț, copiii scormonesc în cenușa vetrei în timp ce rostesc colindul. ] [8.2.3.2]
Buhai [ Instrument popular folosit de colindători, format dintr-o putinică cu un fund din piele, prin care se trece un smoc din păr de cal; colindătorul își umezește palmele cu puțină apă, dar mai des cu salivă, și trage de smocul de păr, producând sunete asemănătoare cu cu mugetul taurului. ] [8.2.3.3]
Ceac de pene [ ] [8.2.3.4]
Desagi de colindători [ v. Desagi. ] [8.2.3.5]
Harapnic [ Bici mare, cu coadă scurtă și cu pleasnă ca să pocnească tare. ] [8.2.3.6]
Collapse <b>Mască de cap</b> [ v. Mască-costum. ] [8.2.3.7]Mască de cap [ v. Mască-costum. ] [8.2.3.7]
Babă [ 1. Boltă din scânduri groase lipite cu lut, construită la tinda caselor din Ţara Lăpuşului pentru a feri acoperişul de scânteile de la cuptor; asemnea construcţii apar şi în alte părţi ale Transilvaniei, având denumiri diferite – babură, ursoaică etc. 2. Grindă de sprijin la moară; tălpoaie - cele patru babe care țin podul morii (sensul tehnic este familiar și limbilor slave, de unde a fost moștenit; cf. rus babky = bârnă). 3. Fiecare dintre cei doi dinţi laţi aşezaţi de o parte şi de alta, în marginile spatei de la războiul de ţesut. 4. Personaj din alaiul caprei, îmbrăcat în costum de femeie bătrână. ] [8.2.3.7.1]
Drac [ Personaj mascat prezent în unele manifestări folclorice sau în teatrul popular. ] [8.2.3.7.2]
Frumos [ Mască de cap întruchipând un personaj masculin, un fel de Narcis sau de Făt-Frumos al basmelor. ] [8.2.3.7.3]
Moş [ Mască-costum înfățișând un om în vârstă (bătrân), prezent în ceata unor colindători. ] [8.2.3.7.4]
Obrăzar [ Mască destinată acoperirii capului, înfățișând figuri umane sau animaliere, folosită în cadrul desfășurării unor obiceiuri. ] [8.2.3.7.5]
Popă [ Personaj mascat din unele manifestări tradiționale de grup sau de ceată (ex. Caloianul). ] [8.2.3.7.6]
Ţigan [ Personaj mascat prezent în unele cete de colindători. ] [8.2.3.7.7]
Ţigancă [ v. Țigan (în pereche). ] [8.2.3.7.8]
Urât [ Mască confecționată din tot felul de materiale (zdrențe, coarne, blană etc.), depinzând de fantezia creatorilor, care se îmbracă numai pe cap, rezultând un personaj numit „Urâtul” și care produce hazul asistenței în timpul unor ceremonii de urare. ] [8.2.3.7.9]
Uriaş [ Mască de cap supradimensionată și care întruchipează un personaj de dimensiuni uriașe, cu aspect mai mult hilar decât hidos. ] [8.2.3.7.10]
Mască de mână [ Mai puțin utilizată, masca de mână este o mască mobilă, care se așază în fașa obrajilor și care este dată deoparte după încheierea ceremonialului într-o locuință. ] [8.2.3.8]
Mascoidă bărbat [ v. Mătăhăi-bărbat. ] [8.2.3.9]
Mascoidă femeie [ v. Mătăhăi-bărbat. ] [8.2.3.10]
Sorcovă [ Beţişor sau rămurică împodobită cu flori artificiale de diferite culori, cu care copiii lovesc uşor pe spate pe părinţii, cunoscuţii etc. lor în dimineaţa zilei de Anul Nou, urându-le, în versuri speciale, sănătate şi noroc; în trecut, sorcova era formată din mănunchiuri de rămurele, puse la îmbobocit în ziua de 30 noiembrie (Sf. Andrei). ] [8.2.3.11]
Stea [ Obiect dintr-un disc (veșcă) din lemn, carton etc., având 5 sau mai multe colțuri, bogat împodobite, fixat într-un coadă din lemn, cu care umblă colindătorii de Crăciun ( în special copii); textele lor, care vestesc Nașterea Mântuitorului, sunt integrate de către folcloriști în categoria "cântecelor de stea", nu toate fiind însă de natură folclorică. ] [8.2.3.12]
Collapse <b>Obiceiuri de primavară</b> [ v. Obiceiuri. ] [8.2.4]Obiceiuri de primavară [ v. Obiceiuri. ] [8.2.4]
Desagă de sâmbră [ v. Desagi. ] [8.2.4.1]
Mărţişor [ În Muntenia, Dobrogea, Moldova şi Bucovina, la 1 martie, femeile leagă copiilor lor, indiferent de sex, la gât sau la mână, o monedă de argint sau de aur; moneda este prinsă cu un fir roşu sau cu un şnur împletit din fire de mătase roşii şi albe, sau dintr-un fir de arnici roşu şi unul din bumbac alb; acest dar se numeşte, în Argeş şi Neamţ, mărţişor, în Dobrogea, mărţiguş, şi, în Prahova, marţ, scopul fiind ca micuţii să aibă noroc peste an, în Dâmboviţa, să fie sănătoşi şi curaţi ca argintul odată cu venirea primăverii, în Mehedinţi, Teleorman şi Argeş, iar peste vară să nu-i apuce frigurile, în Mehedinţi; mărţişorul se leagă copiilor dimineaţa, până a nu răsări soarele, în Prahova şi Suceava; în Mehedinţi, când este legat mărţişorul, mamele se feresc să fie văzute de vreo femeie gravidă, fiindcă se crede că li se pătează copiii pe ochi; unii copii poartă mărţişorul la gât timp de 12 zile, după aceea acesta este legat de ramurile unui pom tânăr; dacă în acel an pomului îi merge bine şi dă rod bogat, în Neamţ se crede că şi copilului îi va merge bine în viaţă; copiii din Gorj şi Suceava îl ţin la gât până când văd un pom înflorit şi atunci îl lasă pe ramurile acelui pom, ca să fie sănătoşi şi frumoşi ca florile pomului; alţi copii din Mehedinţi şi Gorj îl ţin până când înfloreşte porumbarul (Prunus spinosa L.) şi păducelul (Crataegus Oxyacantha L.) şi atunci mamele pun mărţişorul pe porumbar sau păducel, crezând că astfel copiii lor vor fi albi precum florile acestor plante; în Dobrogea, mărţişorul este ţinut până vin cocostârcii şi atunci îl aruncă după ei rostind: „Na-ţi negreţele/Şi dă-mi albeţele!”, dar în acest moment fetele nu trebuie să fie văzute de soare, pentru că le înnegreşte; în zonele Arad, Gorj, Ialomiţa, Brăila şi Dobrogea, există obiceiul ca mărţişorul să nu fie purtat doar de copiii, ci şi de fetele nemăritate şi chiar de către nevestele tinere, ca să nu le ardă soarele şi să li se păstreze pielea albă peste vară şi iarnă; se şi spune: „Cine poartă mărţişoare/Nu mai e pârlit de soare!”; fetele din zona Huşilor, ţin mărţişorul toată luna martie, când, în final, îl aşează pe ramurile unui trandafir, crezând că astfel vor fi roşii la faţă ca floarea acestui arbust; cu moneda, în Prahova, se cumpără vin, pâine albă şi caş, pe care le consumă împreună, considerându-se că astfel vor avea faţa albă precum caşul şi obrajii roşii ca vinul; în Suceava, mărţişorul este purtat până este auzit cântând cucul, când fetele dau foc şnurului şi îşi afumă gâtul cu el, înconjurându-l de trei ori; în Teleorman, mărţişorul este purtat până înfloresc vişinii pe ale căror crengi îl agaţă; în Banat, există obiceiul ca, în loc de mărţişoare, să se poarte şiraguri de mărgele; Un obicei legat de tradiţia Dochiei şi de celebrarea Anului Nou primăvara este Mărţişorul, care nu este altceva decât calendarul sau funia anului ce adună şi împleteşte cele 365 de zile ale anului în două anotimpuri, iarna şi vara, simbolizate de cele două fire colorate în alb şi roşu; în zona Bacăului, este atestat un şnur confecţionat din două fire de lână neagră şi albă, opoziţie cromatică obişnuită pentru perechile zi-noapte, iarnă-vară, lumină-întuneric; acesta se face cadou nu în ziua de 1 martie, ci în ziua când pe cer apare Luna Nouă, fiind încă un argument pentru existenţa unui străvechi calendar lunar în spaţiul carpatic; tot de sorginte lunară sunt şi ciclurile de zile care au la bază multipli de trei, cum ar fi zilele Babei de la începutul lunii martie; după tradiţie, şnurul se purta la mână şi nu era un atribut sau un privilegiu exclusiv al fetelor şi nevestelor, ci a fost un obiect ritual, care a devenit, în vremurile noastre, obiect de podoabă, purtat la gât sau pe piept; unele informaţii etnografice susţin că momentul când mărţişorul se purta legat la mână sau agăţat de gât era decis de apariţia pe cer a Lunii Noi, în cursul lunii martie; mărţişorul era făcut cadou şi pentru asigurarea sănătăţii, belşugului şi păstrarea frumuseţii de-a lungul anului; durata purtării mărţişorului varia în funcţie de zona etnografică: până la Mucenici (9 martie), Armindeni (1 mai), Florii sau până la înfloritul pomilor fructiferi, a viţei de vie, a măceşilor, a trandafirilor; prima mărturie descriptiv-explicativă a mărţişorului o lasă Iordache Golescu, care afirmă: „Mărţişorul este şi luna martie, dar şi o aţă împletită cu fir alb şi altul roşu care-l (iau) la gâtul, la mâinile copiilor, în luna martie, spre pază, spre depărtarea de orice boală, de deocheat, de fermecat”; unii copii poartă mărţişorul 12 zile la gât, după aceea îl leagă de ramura unui pom tânăr şi, dacă pomului îi merge bine în acel an, se crede că şi copilului îi va merge bine - Neamţ; alţii îl ţin la gât, până ce văd primul pom înflorit şi atunci îl lasă pe ramuri, ca să fie sănătoşi şi frumoşi ca florile pomului - Mehedinţi;Gorj;Suceava; este păstrat de copii, până ce vin berzele, copiii strigând după ele, aruncând mărţişorul în direcţia lor: „Na-ţi negreţele/Şi dă-mi albeţele!”; punerea sau legarea mărţişorului se întâmplă de regulă la 1 martie, dimineaţa, până a nu răsări soarele, şi îl practică toţi cei de parte feminină - Prahova; Suceava; obiceiul este propriu românilor; în săpăturile arheologice din România au fost descoperite mărţişoare vechi de peste 8.000 de ani, sub forma unor pietricele de râu, vopsite în alb şi roşu, care erau înşirate pe aţă şi purtate la gât; roşul semnifică focul, sângele şi soarele, care sunt atribuite vieţii, deci femeii care dă naştere vieţii; albul conotează limpezimea apelor, albul norilor, specifice înţelepciunii bărbatului; şnurul simbolizează schimbul de forţe vitale, care dau naştere viului, fiind şi azi simbol al sexelor şi se regăsesc şi la bradul de nuntă şi la cel de înmormântare, în „steagul” căluşarilor, în podoabele altor manifestări populare, precum Junii, Sâmbra oilor etc.; pentru a avea noroc tot anul, mărţişorul primit trebuie purtat cel puţin în ziua de 1 martie. ] [8.2.4.2]
Măsoaia păştii [ Țesătură (față de masă) special confecționată pentru a acoperi masa pe care se întind bucatele servite (sau făcute pomană) în Duminica Paștelui. ] [8.2.4.3]
Ou încondeiat [ Lucrate cu migală în tehnica rezervării de spaţii prin acoperire cu ceară şi imersiune succesivă în culori diferite, ouăle încondeiate sunt decorate cu numeroase motive luate de pe scoarţe, alesături sau cusături; se lucrează şi azi în Ţara Vrancei, în Bucovina, în Ţinutul Branului, în sudul Olteniei şi Munteniei. ] [8.2.4.4]
Pascariţă [ Coș împletit în care se transportă pasca la biserică în noaptea de Înviere sau în Duminica Paștelui. ] [8.2.4.5]
Tânjauă [ 1. Proțap legat de oiște pentru a prinde a doua pereche de vite la jug, pentru a lega de jug uneltele africole cu tracțiune animală sau pentru a transporta greutăți mari; 2. În Transilvania, se organizează un spectaculos ceremonial pentru gospodarul care a ieşit primul la arat primăvara; obiceiul are mai multe denumiri locale: Tânjaua, Alegerea Craiului, Udătoriul, Udatul, Bricelatul, Trasul în vale; se practică în mijlocul sezonului muncilor de primăvară, în ziua de Sângiorz (23 aprilie) sau a doua zi de Paşte; sfatul obştii, constituit din cei mai în vârstă locuitori, are obligaţia să urmărească atent mersul lucrărilor de primăvară, pentru a putea desemna pe cel mai harnic dintre cei care au ieşit primii la arat, ţinându-se cont şi de calităţile morale, precum ar fi cinstea şi omenia acestora; sfatul bătrânilor anunţă din timp gospodarul care urmează să fie sărbătorit de Sângiorz de întreg satul; în Ţara Lăpuşului, de Sângiorz şi o săptămână după aceea sunt instituite diverse interdicţii privind raporturile dintre tineri; astfel, feciorii nu au voie să-şi îmbrăţişeze partenerele pe care le joacă obişnuit; le este strict interzis să-şi viziteze iubitele seara; udătoriul, fiind ales mediator între obşte şi natură, devine etalon pentru tot ce are să aducă anul care urmează; dacă el este un om blând, atunci şi anul nu va avea vremuri grele; dacă el este un om ciudat, se crede că vor veni vremuri grele; dar credinţa generală este că, fără alegerea udătoriului, anul ar fi lipsit de roade. ] [8.2.4.6]
Tatăl soarelui [ v. Caloianul. ] [8.2.4.7]
Collapse <b>Obiceiuri de vară</b> [ v. Obiceiuri. ] [8.2.5]Obiceiuri de vară [ v. Obiceiuri. ] [8.2.5]
Barba lui Dumnezeu [ v. Barba popii. ] [8.2.5.1]
Buzdugan [ Mănunchi din spice de păioase (grâu, secară etc.) pe care secerătorii îl confecționau și îl aduceau în sat (la fel cum aduceau și cununa de spice); acesta se păstra în gospodărie până la recolta viitoare, uneori semințe din acest mănunchi fiind amestecate cu celelalte care urmau a fi semănate, crezându-se că astfel se poate asigura continuitatea în obținerea unei recolte îmbelșugate. ] [8.2.5.2]
Caloian [ Este un obicei de invocare a ploii, care se practică de obicei în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea pe timp de secetă, de către cete de copii, desfăşurarea concentrându-se asupra unei păpuşi de lut; textul este un cântec ritual de alungare a secetei, fără să i se cunoască sensul exact; o variantă a acestui obicei este „Mumuliţa ploii” sau „Muma ploii”, întâlnită în Oltenia şi Ţara Oltului, obiceiul din aceste zone arătând mai clar că este vorba de un ritual combinat între unul de invocare a ploii şi unul de alungare a secetei; procedeul pare a fi acelaşi ca la alungarea anului vechi prin înmormântarea turcii sau a brezaiei, prin uciderea uncheşului sau înmormântarea vătafului de juni; scopul obiceiului este de a contribui la obţinerea unei recolte bogate, deci un rost de rodire; cu deosebire în Ilfov, Ialomiţa, Buzău şi Brăila, în fiecare an, în dimineaţa celei de a treia zi de marţi după Paşte, mai multe fete se adună la un loc şi fac un om mic din lut, sau un copil, în unele locuri chiar şi două asemenea păpuşi, bărbat şi femeie; omuleţul acesta se numeşte Caloian sau Scaloian, în unele părţi numindu-se şi Muma-ploii sau Mumuliţa-ploii; îl îmbracă în negru, îl pun într-un sicriaş sau pe o scândură, îl înconjoară cu coji de ouă roşii păstrate de la Paşte, precum şi cu flori şi busuioc, apoi îl duc şi îl îngroapă pe câmp, sau la umbra unui pom, sau printre brazdele cu legume, sau printre mărăcini, sau pe malul unei ape, ori în alt loc tainic; înainte de „înmormântare”, una dintre fete se face preot, alta dascăl, a treia duce „steagul”, adică o trestie cu o batistă albă în vârf, alta (altele) duc(e) sicriul, celorlalte fete revenindu-le rolul de a purta lumânări aprinse, de a simula plânsetul şi de a rosti chiar descântece; a treia zi după ce l-au înmormântat, adică în joia a treia după Paşte, sau în ziua de Paparudă, fetele se duc şi îl dezgroapă, îl bocesc, rostind aceleaşi descântece; îl duc în sat şi îl aruncă într-o fântână sau îi dau drumul pe o apă curgătoare, urând ca anul să fie ploios şi îmbelşugat; dar înainte de toate, în unele locuri, Caloianul este frânt în mai multe bucăţi care sunt aruncate în fântâni, puţuri, bălţi sau gârle; apoi se adună la o casă, fac o plăcintă mare, numită ghizmană, sau mai multe plăcinte, precum şi alte preparate, iar flăcăii satului aduc vin şi lăutari şi se veselesc din pomana Caloianului; la urmă, se prind cu toţi în joc până spre seară; dacă fetele sunt prea mici şi nu au unt, făină, ouă etc., fac un sul din haine femeieşti şi pleacă prin sat cu el, femeile ies în poartă, udă sulul cu apă şi le dau acestora tot ceea ce le lipseşte; în final, sulul cu haine este legat de cumpăna unei fântâni şi i se spune şi acestuia tot Caloian sau Scaloian; în alte părţi ale Munteniei (în Câmpia Bărăganului), în aceeaşi zi de marţi din a treia săptămână după Paşte şi când este secetă mare care durează de mai mult timp, uneori şi în alte zile, este datină ca fetele şi femeile să frământe pământ galben şi să modeleze din el un om în miniatură, numit Caloian sau Scaloian; procedeul este acelaşi ca mai sus, descântecele rostite fiind invocaţii pentru aducerea ploii; după dezgropare, în a treia zi, omuleţul este aruncat în fântâni sau în alte ape, considerându-se că astfel se tulbură norii şi apele; în această zi, bărbaţii ară numai până la prânz, iar după aceea participă la veselia generală; la fel se procedează şi în Moldova; în zona Iaşi, îl duc pe Scaloian şi îl îngroapă în pădure; se obişnuieşte a se face Scaloianul şi în Dobrogea, unde se face în ziua de joi din cea de a patra săptămână după Paşte, iar omuleţului de lut i se dă drumul pe apa Dunării sau pe o baltă; în unele părţi, Caloianului i se mai spune Gherman, denumirea fiind întâlnită şi în Banat, dar sub acest nume se regăseşte o sărbătoare, care se ţine totdeauna cu cinci zile înainte de Ispas (Înălţarea Domnului) şi care se prăznuieşte prin nelucrare, ca să nu mănânce omizile câmpurile; în ziua de marţi din a treia săptămână după Paşte, fetele şi femeile obişnuiesc să frământe lut galben şi să modeleze din el un om în miniatură, acesta purtând numele de Caloianul sau Scaloianul, acesta fiind după datină omul care trebuie să meargă la Dumnezeu să ceară să deschidă porţile cerului şi să sloboade ploile; după ce a fost modelat din lut, este pus într-un mic sicriu, îl tămâiază şi îl bocesc ca pe un mort; plânsul la înmormântarea Caloianului este obligatoriu, iar dacă fetele care îl bocesc nu pot să plângă, atunci se freacă cu ceapă la ochi pentru a provoca lăcrimarea abundentă; la trei zile după ce este îngropat, Caloianul este dezgropat şi este aruncat într-o gârlă, ca să se tulbure norii şi apele, cum se întâmplă înainte de ploaie; în unele sate ale Munteniei, figurina din lut masculină poartă numele de Tatăl Soarelui iar cea feminină Mumuliţa-Ploii, Caloiţa sau Caloieniţa; Tatăl Soarelui este îngropat după ritualul deja descris mai sus, iar Mumuliţa-Ploii este atârnată într-un pom sau înfiptă într-un stâlp şi stropită cu o găleată de apă, crezându-se că efectele acestor figurine sunt benefice pentru aducerea ploii şi pentru vegetaţie. ] [8.2.5.3]
Cunună de spice [ Obiceiul legat de terminarea secerişului are în Transilvania o mare răspândire; el este prilej de manifestări folclorice pitoreşti şi pline de semnificaţii; în celelalte regiuni ale României, nu are nici amploarea şi nici vitalitatea din sudul, centrul şi nord-estul Transilvaniei; obiectul ceremonial se face din spice, la sfârşitul secerişului, şi se numeşte cunună, buzdugan, cruce, peană, barba-popii, barba lui Dumnezeu, iepure, după forma ce i se dă; el stă în centrul desfăşurării ceremonialului şi reprezintă mănunchiul sau cununa de spice pe care secerătorii o duc la casa gospodarului după ce au terminat seceratul; obiceiul cununii a fost poate la început o practică empirică de selecţionare a seminţelor; mai târziu, grâul din cunună a avut menirea să fertilizeze magic recolta viitoare; ele se treierau aparte, se băteau cu îmblăciul şi se amestecau în sămânţa anului viitor, punându-se în fiecare sac de sămânţă câte un pumn de grâu din cunună; în unele locuri, grâul din cunună era folosit ca leac; în Maramureş, spicele de cunună se împletesc în cununile de căsătorie şi se pun la steagul de nuntă; practica legată de fertilitate este asociată cu cele legate de relaţiile matrimoniale; există menţiuni că altădată, în unele locuri, în scopul păstrării puterii de rodire a pământului, cununa se aşeza în arătura proaspătă de toamnă; cea mai răspândită este denumirea de cunună, care, în vestul Ţării Oltului, coexistă cu denumirea de buzdugan; denumirea de peană este cunoscută într-o zonă restrânsă din jurul Sebeşului şi Albei Iulii; numele de iepure apare în unele părţi din Muntenia şi Moldova, ca şi barba-popii sau barba lui Dumnezeu şi este o expresie figurativă bazată pe forma în care sunt împletite spicele; cununa sau buzduganul se face din cele mai frumoase spice, alese din ultima parte a lanului; în unele locuri, se lasă întotdeauna neculese câteva spice, pentru a nu lua holdei întreaga putere roditoare; în sat, cununa este aşteptată de către tot satul şi udată la toate porţile; udatul are forme diferite; în Năsăud, de pildă, udă flăcăii, iar fata aşteaptă să fie udată şi după aceea se învârteşte pe loc de trei ori; în sud, în Hunedoara, cea care poartă buzduganul trebuie să se ferească să fie udată; în Bihor, obiceiul împletirii cununii de Sânziene (24 iunie) subsumează credinţe legate de prevestirea norocului şi a belşugului casei, când pe cunună se găseşte a doua zi păr de animale, sau de prevestiri funeste, când a doua zi cununa este găsită căzută de pe acoperişul casei. ] [8.2.5.4]
Păpuşă de vicleim [ Păpușă întruchipând Nou-Născutul înfășat (Isus Hristos), folosită în spectacolul de teatru folcloric numit „Vicleimul” (sau „Irozii”) ] [8.2.6]
Pluguşor [ Textul „Pluguşorului” are ca subiect munca agrară; din acest punct de vedere, el se dovedeşte a fi mai puţin o colindă legată de ciclul obiceiurilor familiale, aşa cum este socotită colinda obişnuită, ci mai mult o colindă legată de ciclul obiceiurilor agrare; dar cum anul agrar nu poate fi despărţit de anul calendaristic, „Pluguşorul” este în acelaşi timp şi o colindă apropiată parţial de riturile renaşterii ciclice a naturii; colindă agrară, el se înrudeşte strâns cu alte manifestări, pe bază de conţinut şi formă, cum ar fi „Semănatul” şi mai puţin sau deloc cu colinda de Crăciun, de Bobotează, de Paşte sau alte zile din an; conţinutul său agrar îl pune alături de alte rituri străvechi ale plugarilor, care, chiar dacă nu au un caracter de colindă, prin valorile originare ale structurii şi sensul scenariului lor, se dovedesc inseparabile, cum sunt „Tovărăşia de plug” şi formele ceremonialului aratului, „Trasul în vale”, „Udătorul” sau „Tânjaua”, numit în unele locuri „Plugarul”, în altele „Boii Sângeorzului” sau „Boul înstruţat” şi „Cununa”; fiind altceva decât acestea, totuşi „Pluguşorul” nu prezintă o totală detaşare de ele; ipoteza că Plugul sau Pluguşorul se lega odinioară de începutul anului calendaristic, care, la romani, coincidea cu începutul anului agricol, adică la 1 martie, a fost formulată în repetate rânduri, dar niciodată discutată demonstrativ; dacă alte rituri agrare continuă să fie şi astăzi legate strâns de o fază a muncii câmpeneşti, desfăşurându-se în anotimpul consumării acesteia (Udatul sau Trasul în vale al primului plugar ieşit la arat se face primăvara; ceremonia Cununii este legată de seceriş etc.), nu se poate imagina că iniţial „Pluguşorul” s-ar fi practicat în alte împrejurări decât la debutul lucrărilor agricole, prezenţa lui iarna fiind un accident al istoriei; numai pronunţatul lui caracter de colindă este cel care i-a modificat soarta, ca şi faptul că a fost, de la început, legat de sărbătorirea Anului Nou; de asemenea, trebuie subliniat că prezenţa unor fapte de esenţă similară în spiritualitatea altor popoare europene atrage nevoia de a preciza când, cât şi cum s-a cristalizat, până la trăsături cu totul aparte, obiceiul cu plugul la români, ca urmare a unor condiţii şi posibilităţi proprii; obiceiului i se mai spune Plug sau Plugul Mare (atunci când este practicat de bărbaţi, aceasta fiind şi forma cea mai veche), Pluguşor (peste tot), Pluguleţ, Plugarul, chiar Pluguşorul Mic (când este practicat de către tineri şi copii); local însă, obiceiul prezintă şi denumiri mai puţin cunoscute, cum ar fi Cu boii, atestat în zona muntoasă a Neamţului, având caracter de unicat, boii fiind realizaţi din scândură şi pânză, în mărime naturală; în Botoşani, se spunea prin 1926, că se merge cu Hăi-hăi, spre Suceava, cu Hăiul sau cu Hăitul, cu Hăitura şi chiar De-a hăicăitul sau cu Cetâratul; practica este complexă, are elemente dramatice, elemente epice şi laice (urările şi felicitările din final); de aceea, intuind posibilităţile dramatice ale „Pluguşorului”, păstrătorii acestuia le exploatează în chip neaşteptat; în Vaslui, de pildă, ceata Plugului Mare, cu patru boi, deschide porţile grădinilor, uşile de la beciuri, brăzdează, seamănă; în tot acest timp, un ins măsoară ograda cu o prăjină şi se ceartă cu altul de la un hat; apar îndată cei ce reprezintă autorităţile satului şi intervin pentru aplanarea conflictului, toate acestea alături de alte improvizaţii; se poate afirma cu deplin temei că „Pluguşorul” este epopeea grâului şi nu a porumbului, ceea ce constituie o dovadă a vechimii lui; funcţia magică şi rituală a obiceiului este dovedită şi prin faptul că, în unele sate din Botoşani, se colindă şi în faţa porţilor de la grajdurile animalelor sau chiar la fântână; în unele sate, se colindă numai la fântânile noi, construite în acel an, în zorii zilei de An Nou, la cererea gospodarului; în alte localităţi, se urează la toate fântânile, fiind o probă a fecundităţii urmărită prin ritualul „Pluguşorului”; mimarea actelor muncii agrare într-o manieră aproape rituală poate fi considerată drept dovadă a originii magice a obiceiului; în multe locuri încă, după ce este terminat colindul la fereastră, membrii cetei vin prin casă şi, cu un mic plug din lemn, trag brazde prin făina (altădată prin boabele de grâu) pusă anume de gospodari într-o albie sau covată, ceea ce pare a se lega de un străvechi rit de fecunditate; acest plug miniatural este semnalat în Oltenia şi Muntenia, dar apare rar şi în Moldova, cu precădere în zona Bacăului; concluzia generală este că „Pluguşorul” este un obicei exclusiv românesc, neîntâlnindu-se la nici unul din popoarele înconjurătoare sau mai îndepărtate; ținând seama de unele cercetări asupra vechilor mituri egiptene, se poate presupune că „Pluguşorul” este de fapt la origini ceremonialul primei brazde, practicat de căpetenia obştii patriarhale; la români, menţiunea din texte despre „bădiţa Vasile” sau „bădiţa Troian” pare să aibă acelaşi rol; „Pluguşorul” a fost semnalat în Dobrogea, mai ales în satele a căror populaţie provine în mare măsură din Moldova, atestat deopotrivă în judeţele Tulcea şi Constanţa, deci lângă Dunăre; aici, uneori, ceata de flăcăi şi de bărbaţi joacă la finele colindatului; variantele existente au fost revigorate odată cu prezenţa masivă a mocanilor ardeleni în Dobrogea. ] [8.2.7]
Teatru de păpuşi [ Spectacol în care rolurile sunt jucate de către păpuși; jocul păpușilor - gen de spectacol popular cu caracter satiric, în care păpușile reprezintă tipuri sociale, care se joacă mai ales în ajunul zilei în care este prăznuit Sfântul Vasile. ] [8.2.8]
Vicleim [ Dramă religioasă și populară, reprezentând nașterea Mântuitorului, jucată de flăcăi, de la Crăciun până în ajunul Sfântului Vasile; este cunoscută și sub numele „Irozii”. ] [8.2.9]
Collapse <b>Obiceiuri legate de ciclul vieţii</b> [ Separat de obiceiurile de peste an și care țin fie de calendarul contemporan, fie de cel tradițional, etnologii și folcloriștii grupează obiceiurile legate de ciclul vieții, adică acele uzanțe care trebuie obligatoriu îndeplinite cu prilejul nașterii, nunții sau morții indivizilor; aceste repere ale existenței umane sun considerate în sens larg, pentru că, de pildă, momentul nașterii nu înseamnă numai efectiv acest moment, ci cuprinde și obișnuințele mamei în timpul gravidității și al leuziei, precum și pe cele ale copilului în primele zile sau ani ai existenței sale; lafel, în cazul nunții, momentul este precedat de obiceiuri practicate în perioada de feciorie sau de fetie, precum și după unirea efectivă a cuplului și raporturile acestuia cu nașii; în cazul morții, există practici utilizate în timpul agoniei, momentul efectiv al morții, înmormântarea și apoi întreg complexul ritualistic postmortem, care poate dura chiar și două-trei generații. ] [8.3]Obiceiuri legate de ciclul vieţii [ Separat de obiceiurile de peste an și care țin fie de calendarul contemporan, fie de cel tradițional, etnologii și folcloriștii grupează obiceiurile legate de ciclul vieții, adică acele uzanțe care trebuie obligatoriu îndeplinite cu prilejul nașterii, nunții sau morții indivizilor; aceste repere ale existenței umane sun considerate în sens larg, pentru că, de pildă, momentul nașterii nu înseamnă numai efectiv acest moment, ci cuprinde și obișnuințele mamei în timpul gravidității și al leuziei, precum și pe cele ale copilului în primele zile sau ani ai existenței sale; lafel, în cazul nunții, momentul este precedat de obiceiuri practicate în perioada de feciorie sau de fetie, precum și după unirea efectivă a cuplului și raporturile acestuia cu nașii; în cazul morții, există practici utilizate în timpul agoniei, momentul efectiv al morții, înmormântarea și apoi întreg complexul ritualistic postmortem, care poate dura chiar și două-trei generații. ] [8.3]
Collapse <b>Cultul morţilor</b> [ Totalitatea ritualurilor religioase și tradiționale ocazionate de decesul unei persoane, din momentul agoniei și până mult timp după moarte. ] [8.3.1]Cultul morţilor [ Totalitatea ritualurilor religioase și tradiționale ocazionate de decesul unei persoane, din momentul agoniei și până mult timp după moarte. ] [8.3.1]
Collapse <b>Înmormântare</b> [ Punere în mormânt a corpului unui defunct, ceremonie funerară, ritual care însoțește această acțiune; îngropare; înhumare. ] [8.3.1.1]Înmormântare [ Punere în mormânt a corpului unui defunct, ceremonie funerară, ritual care însoțește această acțiune; îngropare; înhumare. ] [8.3.1.1]
Albie pentru spălat morţii [ Vas alungit din lemn, destinat spălării morților (de obicei există una sau două asemenea piese într-o comunitate rurală, aceasta fiind folosită de câte ori este nevoie de către familiile care o solicită). ] [8.3.1.1.1]
Bât [ Denumire regională pentru un băș gros și scurt; bâtă. ] [8.3.1.1.2]
Batistă de moarte [ Țesătură din bumbac sau din in foarte subțire și albă, cu marginile bordate în negru, care se dă de pomană participanților la înmormântare; v. și ultimele paragrafe de la cap. Batistă de nuntă. ] [8.3.1.1.3]
Brad [ 1. Simbol al tinereții perene în folclorul românesc; 2. Arbore din familia coniferelor tăiat și împodobit cu prilejul Crăciunului; 3. Vârf sau crengi de brad cu care se împodobesc carul și porțile mirilor în timpul nunții; 4. Vârf sau crengi de brad cu care se împodobește carul sau năsălia pe care este purtat spre cimitir mortul; bradul plantat, lângă cruce, la capătul mormântului unui tânăr; 5. Ornament executat pein excizare, pirogravare, brodare etc. pe obiecte textile, ceramice și din lemn care imită fie numai crenguța de brad, fie un brăduț. ] [8.3.1.1.4]
Brâu de moarte [ Cingătoare lată, din lână neagră, confecționată special pentru cei morți, bărbați sau femei; brâul are formă dreptunghiulară, cu latura lungă de 2-4 m; se înfăşoară de câteva ori peste cămaşă, iar capetele se leagă ori se îndoiesc şi se fixează dedesubt. ] [8.3.1.1.5]
Cămaşă de moarte [ Cămașă confecționată special pentru cei decedați; este totdeauna lungă și ornamentată cu arnici negru. ] [8.3.1.1.6]
Căpătâiaş [ Pernă mică pentru pus sub capul mortului. ] [8.3.1.1.7]
Cârpă de doliu [ 1. Bucată de pânză de culoare neagră, purtată de femei în semn de doliu; 2. Bucată de pânză neagră care se pune, în exterior, pe peretele casei, lângă ușă, în semn că în acea casă a murit cineva; această semn se ține prins pe perete până cade singur. ] [8.3.1.1.8]
Cruce de cimitir [ Obiect din lemn, din metal, din piatră sau din alt material, alcătuit din două bare perpendiculare, îmbinate simetric, care constituie simbolul credinței creștine și care este amplasat la capul mortului, sprijinită de sicriu, apoi, după înmormântare, se implantează la latura gropii unde se află capul decedatului. ] [8.3.1.1.9]
Cruciţă de ceară [ Cruce executată din ceară și care se pune fie lângă mâna mortului, fie lângă sicriu, iluminând în toate cele trei zile cât decedatul este depus în casă. ] [8.3.1.1.10]
Geac [ ] [8.3.1.1.11]
Guler [ Bentiţă care se prinde în jurul gâtului la cămăşi sau alte haine ţărăneşti, împodobită de de obicei cu motive ornamentale cusute. ] [8.3.1.1.12]
Lumânare de "stat" [ Lumânare confecționată imediat după decesul unui om; se ia un fitil care trebuie să aibă lungimea decedatului și se execută lumânarea prin înfășurarea cerii moi, cu palmele, în jurul fitilului de bumbac, apoi se încolăcește sub forma unei turtițe și se pune pe pieptul mortului sau la capul lui, unde arde timp de trei zile cât mortul este ținut acasă; după ieșirea mortului din casă, aceasta este lipită de meșter-grinda casei (în Țara Hațegului), conform credinței că norocul nu trebuie să părăsească acea gospodărie (din același motiv, se ia puțin din părul mortului și se păstrează în gaura făcută cu un cui în tocul ușii - în Banat, Transilvania etc.). ] [8.3.1.1.13]
Masă de pomene [ Masă lungă, sprijinită pe picioare montate în cruciș, pentru a-i conferi o mai mare stabilitate și rezistență, și la care participanții sunt așezați pe bănci; în cazul unui număr mare de participanți se pun cap la cap două sau mai multe asemenea mese; organizarea meselor pentru pomenirea celor morți se face de regulă în curtea gospodăriei celui decedat; în Maramureș, „mesele de pomene” pot fi întâlnite și pe latura de nord a bisericilor din lemn, fiind confecționate dintr-un blat masiv de stejar, cu o latură sprijinită pe peretele bisericii, blatul fiind montat pe bușteni scunzi. ] [8.3.1.1.14]
Mască de moarte [ Mască confecționată special pentru a întruchipa un craniu omenesc și care se așază pe capul interpretului. ] [8.3.1.1.15]
Orar [ Veșmânt bisericesc în formă de fâșie îngustă, purtat pe umăr de diacon în timpul serviciului divin. ] [8.3.1.1.16]
Pânză de ochi [ Pânză de culoare albă, dreptunghiulară, care se așează pa fața mortului în timpul priveghiului și cu puțin timp înainte de a se fixa capacul la sicriu. ] [8.3.1.1.17]
Pânză de pe marginea sicriului [ Pânză albă îngustă, brodată sau cusută cu insemne religioase, cu ajutorul căreia se bordează marginea sicriului. ] [8.3.1.1.18]
Pânză de slobozit sicriul [ Benzi de pânză groasă folosită de gropari pentru coborârea și așezarea sicriului în mormânt. ] [8.3.1.1.19]
Pasarea suflet [ Confecționată din lemn, având forma unei păsări (nedeterminate ca specie), care se așează în vârful stâlpului de la mormânt. ] [8.3.1.1.20]
Pod [ 1. Spațiul dintre acoperiș și planșeul superior al unei clădiri; 2. Construcție din lemn, din piatră sau din beton, care asigură continuitatea unei căi de comunicație peste un obstacol natural sau artificial; 3. Folosit mai ales la pl. (poduri) - bucată de pânză îngustă și lungă care se așterne din loc în loc pe drumul unui cortegiu funerar între casa răposatului (sau biserică) și cimitir; 4. Prin extensia sensului de la pct. 3 - pomană constând din bucăți de pânză, carpete, covoare etc. ] [8.3.1.1.21]
Pomeneaţă [ v. Pomneață. ] [8.3.1.1.22]
Săculeţ pentru dresul strigoilor [ Săculeț din pânză în care „vrăjitoarele” satelor păstrează diferite obiecte pe care le consideră că pot alunga duhurile rele, pot vindeca unele boli, pot desface unele blesteme sau vrăji sau care pot „lega” pe cineva (plante, pietre cu anumite forme, panglica cu care a fost legat mortul la picioare etc.). ] [8.3.1.1.23]
Sălbiţă [ v. Salbă; confecționată special pentru a fi purtată de fetițe. ] [8.3.1.1.24]
Sicriu [ Obiect în formă de ladă de lemn sau de metal, în care se aşază mortul pentru a fi înmormântat; coşciug, raclă. ] [8.3.1.1.25]
Stâlp de mormânt [ Stâlpul mortului - monument (provizoriu) în formă de cruce sau cu o cruce în vârf, care se așază la capul mortului. ] [8.3.1.1.26]
Steag de înmormântare [ v. Steag bisericesc. ] [8.3.1.1.27]
Steguleţ de doliu [ Numele este dat oricărei pânze negre care se fixează la poartă sau pe casă și care indică trecătorilor că în acea casă este un mort sau că acea casă a suferit desesul unui membru al ei; prapur adus de la biserică și fixat la poartă și care se ține numai cât timp mortul este în casă (trei zile). ] [8.3.1.1.28]
Ştergar de moarte [ Bucată dreptunghiulară de țesătură (de in, bumbac, borangic etc.), împodobită cu alesături, broderii (și franjuri), dat de pomană în timul ceremonialului de înmormântare. ] [8.3.1.1.29]
Trocuţă pentru slobozitul apei [ Covățică, copăiță - vas de mici dimensiuni, scobit într-o singură bucată de lemn, în care se pun, ca ofrandă, felii de colac, cozonac etc., o lumânare aprinsă și uneori flori, și pe care rudele celui decedat o lasă să plutească pe o apă curgătoare, în semn de omagiu, la praznicele de peste an dedicate morților. ] [8.3.1.1.30]
Joimăriţă [ Ființă imaginară cu înfățișare de femeie urâtă, care pedepsește fetele leneșe la tors. JOIMĂRIȚĂ: Cele mai cunoscute fiinţe demonice la români sunt strigoii, ielele, Zburătorul, Mama-pădurii, ursitoarele, spiriduşul, Marţi-seara (Marţolea), Zorilă şi Murgilă, Zmeul şi Joimăriţa; Joimăriţa este un duh în legătură cu munca, în speţă cu torsul, Dicţionarul limbii române definind-o ca fiind o „fiinţă mitologică având înfăţişarea unei femei urâte şi spurcate…care apare ca o fantomă…spre a controla dacă fetele şi femeile tinere au terminat de dărăcit sau de tors până în ziua de Joi-mari toată cânepa, inul şi lâna; pe cele ce le găseşte în urmă cu lucrul le pedepseşte aspru”; D.Cantemir: „Gioimaricele [se] numesc nişte femei care în joia de dinaintea Paştilor dis-de-dimineaţă merg la focurile care în acea zi obişnuiesc să se aprindă pretutindeni la case”; aceste focuri constituie un obicei vechi la români, ele aprinzându-se pentru ca moşii, sufletele morţilor familiei, să vină să se încălzească şi să se ospăteze; se aprind focuri, de boz sau de nuiele, şi la morminte, unde se duce mâncare şi băutură, fiindcă Joia Mare este ziua în care „se satură morţii”; lângă foc se pune şi o cofă cu apă şi un colac sau mălai, ca venind Joimăriţa şi sufletele morţilor, după ce se vor încălzi, să mănânce colacul (sau turta de mălai) şi să bea apă, căci aşa zic oamenii că este bine; în credinţele populare, se presupune că Joimăriţa este întruchiparea unuia dintre cei nemulţumiţi şi răuvoitori, ori a vreunuia dintre cei pentru care nu se făcuse foc, ca să se încălzească, sau pentru care nu se adusese pomană dis-de-dimineaţă, pentru că „luând cenuşă ori nisip în gură”, aceştia pleacă mânioşi din casa fostei lor familii; dar poate că Joimăriţa este doar o personificare a zilei de Joimari; în tot cazul, la origine trebuie să fi fost o fiinţă demonică, strâns legată de ziua de Joimari şi de moşii pomeniţi în această zi; în viziunea poporului, Joimăriţa este „mare cât o claie”; lumea se teme grozav de ea, femeile ştiu că, la cea care îi dă un colac şi colivă, Joimăriţa nu se mai duce; există şi o confuzie uşor de explicat, deoarece Joimăriţa este prezentată uneori ca fiind Sfânta Joi, cu diversele ei atribute şi interdicţii: interzice cusutul în Joia Mare (B.P.Haşdeu), este o vietate (femeie) autorizată de Precista să găsească fetele leneşe (N.Densuşianu), cu ajutorul unei căţeluşe care le „găseşte după miros" (B.P.Haşdeu); datorită altei contaminări cu Marţi-seara, ea este numită şi „joi-seara”; de altfel, „Joimăriţa...ca o sfântă ce este” şi „Joimarele şi Joimăriţa sunt surori ale Sfintei Joi”; deci Joimăriţa poate să fie o supravieţuire, o amintire din epoca în care ziua de Joia Mare era ziua când începea altădată noul an; de aceea trebuiau probabil terminate, până la acea dată, anumite munci, în speţă torsul; există chiar şi o întrepătrundere a practicilor uzitate, deoarece, aşa precum în această zi se aprind focuri şi se pune tămâie pe jar, tot aşa şi Joimăriţa poartă vase cu cărbuni aprinşi, pentru a arde degetele femeilor leneşe şi pentru a da foc la cânepa netoarsă; în Olt, în Joia Mare, se dă foc la gunoi, se pune în vârful unui par un caier de câlţi şi un fus atârnat de el, oamenii numind această alcătuire joimăriţă, căreia îi dau foc şi afumă cu ea vitele din ogradă, ca să nu le facă rău cineva; de la pusul cânepei într-un ciomag, cu fusul atârnat, s-a ajuns la mascarea unui bărbat sau a unei femei, care îmbracă un cojoc pe dos (Teleorman), sau se înfăşoară cu totul într-o pătură şi îşi schimonoseşte faţa (Muscel), sau se maschează în brezaie (Dolj), intră în case şi spune că este Joimăriţa (Tecuci), dă foc în curte la câlţii de cânepă găsiţi netorşi, zdrobesc unghiile fetelor leneşe cu resteul pe care îl poartă în mână, speriindu-le cu câlţii aprinşi, prefăcându-se că vrea să le ardă ochii (Teleorman - după B.P.Haşdeu); în Muscel, se crede că ea umblă cu o pătură groasă pe cap, sau chiar că locuieşte în sacul cu cânepă, aceeaşi credinţă fiind atestată şi în Teleorman (N. Densuşianu); tot în Teleorman, Jomăriţa este închipuită ca un fel de zeiţă a cânepei; ca să scape de urmărirea ei, o femeie se ascunde într-o căpiţă de cânepă şi îi spune Joimăriţei povestea lungă a plantei: cum a fost pusă, cum a răsărit, a crescut, a fost culeasă, topită, meliţată, pieptănată, toarsă etc.; în felul acesta, femeia a câştigat timp până a cântat cocoşul şi a scăpat de moarte - Prahova; chiar şi focul Joimăriţei de la Joia Mare se face uneori cu „puzderii” de cânepă; după unele informaţii, în unele zone, joimăriţele ar fi doar nişte „controloare” ale muncii torsului, femei vrednice umblând din casă în casă, mai ales acolo unde sunt fete mari, ca să vadă dacă acestea au tors toată cânepa avută (Vlaşca); şi la Haşdeu apare informaţia conform căreia Joimăriţa ar fi fost „o femeie care face inspecţie la alte femei” (Dolj); poate fi „o femeie voinică, harnică, însă rea şi fără îndurare” (Ialomiţa), sau „o femeie vrednică şi care vine la toate femeile puturoase” (Buzău); din răspunsurile la Chestionarul lui Densuşianu, reiese clar şi evoluţia credinţei: pe când, mai demult, Joimăriţa era o femeie închipuită care arde fetele ce n-au isprăvit de tors, acum se face şi colindă cu joimăriţa (Romanaţi); există şi o explicaţie pentru acest aspect: torsul cânepei este o muncă grea, femeile îşi sperie fetele cu venirea Joimăriţei şi, în acest scop, trei flăcăi schimbaţi în haine urâte umblă pe la ferestrele caselor cu fete mari înfricoşându-le (Teleorman); flăcăii se maschează de aşa manieră, încât să sperie mai tare fetele, se mânjesc pe faţă cu negreală sau cărbune, uneori poartă câte o căldare pe cap, precum şi verigi de la coşul vetrelor (Teleorman), clopote şi alte obiecte „sunătoare” (Dolj;Romanaţi); dar, printre aceste obiecte, apar şi cele de tortură specifice Joimăriţei, cum ar fi oala cu jar şi câlţi, căldăruşe cu jeratic, băieţii aprinzând prin curţi şi cârpe (Dolj); multe informaţii conduc la concluzia că astăzi obiceiul a luat forma „colindatului”, adică se constituie o ceată din flăcăi, băieţi şi copii, cuprinzând trei elemente mai importante: 1. deghizarea în Joimăriţă a unui flăcău din grup; 2. umblarea pe la casele cu fete şi controlul torsului; 3. cererea de ouă şi strângerea celorlalte daruri; ceata este compusă din trei sau mai multe persoane, una dintre acestea cântă din fluier, ceilalţi sunt îmbrăcaţi în haine zdrenţăroase, mânjiţi pe faţă, unul deghizat în „unchieş” (Joimarele), iar altul în „mătuşă” (Joimăriţa); toţi îşi spun „joimăriţe”; când apar băieţii, fetele îşi zic: „Vine Joimăriţa! Hai să găsim ouă” (Dolj), fiind vorba deci mai mult de o încercare de îmbunare şi de răscumpărare cu ouă, pe care, de cele mai multe ori, le cer colindătorii înşişi; ar fi o greşeală să se creadă că flăcăii cer ouă numai pentru că se apropie Paştele; este adevărat că, în Săptămâna Patimilor, gospodinele roşesc ouă şi ele trebuie să ştie dacă au numărul necesar; în care scop există şi o zi, pe la jumătatea Postului Mare, înainte cu două săptămâni de Joia Mare, care se numeşte „numărarea ouălor”; în unele zone, această numărătoare se face chiar în Joia Mare; diminuată mult ca desfăşurare, Joimăriţa este atestată şi ca sperietoare de copii, mai ales în satele din Vâlcea, Bărăgan şi Moldova; obiceiul nu a pătruns la nord de cursul Mureşului, unde i-a luat locul, în parte, „Marţolea” sau „Marţi-seara”; concluzia este că acest ritual, indiferent de denumire, dimensiune şi participare socială, pare să fie o dezvoltare exclusiv românească, poate unica figură demonică românească. Personaj mitologic românesc, Joimăriţa pedepseşte cu asprime fetele şi femeile leneşe sau care nu respectă anumite interdicţii calendaristice de muncă. În Săptămâna Patimilor, femeile trebuie „să taie pânza” şi să pună stativele războiului de ţesut în pod, pentru că joimăriţele sunt nişte zâne rele, care pedepsesc fetele care mai au lână de tors şi pânză în război - Banat. În prima zi de joi din luna martie, seara, se umblă cu „Joimărica”: trei bărbaţi îmbrăcaţi în haine vechi şi zdrenţăroase intră în casele cu fete şi cer să vadă dacă a fost toarsă cânepa, iar fuioarele netoarse le pun în căldarea cu jeratec pe care o poartă cu ei - Teleorman. Este o femeie foarte urâtă, având capul foarte mare, despletită, cu dinţii mari şi rânjiţi, care îşi are locuinţa în păduri pustii; în casa ei se află numai capete de fete care nu au tors cânepa; se spune că joimăriţele umblă în dimineaţa de joi a Săptămânii Patimilor, în fiecare casă şi unde găseşte vreo femeie dormind, atunci ele o fac de este leneşă de acum înainte tot anul; pedeapsa obişnuită pentru fetele leneşe constă în arderea caierelor netoarse, iar fetei i se pune mâinile pe jar; această modalitate de pedeapsă poate fi o contaminare a credinţei că, în dimineaţa de Joi-Mari se fac focuri, pentru ca „moşii” să vină şi să se încălzească; dar natura ignică se manifestă şi prin faptul că joimăriţele vin şi peste an, în fiecare săptămână, joi seara, când ies din munţi sub înfăţişarea unei flăcări, apoi intră pe horn în case; contaminările cu alte fiinţe mitologice sunt frecvente, ea fiind uneori „înaltă cât un arbore şi grasă cât o bute” (Muma-pădurii), îmbrăcată în negru, foarte zdrenţăroasă, apărând ca o negură, bivol, câine (Noaptea); în unele părţi, se spune despre ea că urmăreşte să pocească femeile şi cu alt prilej, cum ar fi vara pe câmp; dar, dacă este respectată, apără oamenii de ploi mari şi de grindină; se crede că Joimăriţa pedepseşte şi pe cei pe care îi găseşte cu gunoiul prin curte, pe care îl adună ea, îi dă foc şi le arde mâinile leneşilor în spuză; de asemenea, frige şi mâinile celor care au gardurile nefăcute, ori rupte prin unele locuri. Joimăriţa arde unghiile fetelor la care nu găseşte cânepa toarsă până în Joia Mare; le toarnă răşină topită peste unghii sau le bagă degetele în răşină topită - Vrancea. ] [8.3.1.2]
Oală de moşi [ Cunoscută și sub denumirea de „ulcică”, oala de moși din pământ ars, de diferite profile şi dimensiuni, smălţuită şi nesmălţuită, roşie şi neagră, simplă sau împodobită, cu o toartă sau două, are dimensiunea de 5 – 10 cm înălţime; este confecționată și vândută prin târguri special pentru a fi dată de pomană, fiind umplută cu apă sau vin; pot fi date de pomană 6, 12 sau 24 de astfel de vase, după puterea economică a fiecărei familii. ] [8.3.1.3]
Tămâierniţă [ Vas din ceramică folosit pentru tămâiat; tămâier; tămâietoare. ] [8.3.1.4]
Ulcică de moşi [ Mic vas de lut (căniță) care se dă de pomană, împreună cu alte ofrande, la praznicele dedicate morților; în vas se pun apă sau vin și o lumânare aprinsă. ] [8.3.1.5]
Collapse <b>Iniţiere</b> [ Ceremonial prin care era inițiat cineva în misterele unui cult sau în secretele unei asociații; la români, ceremonialele de inițiere sunt frecvente în cadrul ritualurilor de trecere de la o vârstă la alta, de la un statut social la altul sau în felul cum sunt alcătuite și funcționează cetele (de juni, de feciori, de călușari etc.). ] [8.3.2]Iniţiere [ Ceremonial prin care era inițiat cineva în misterele unui cult sau în secretele unei asociații; la români, ceremonialele de inițiere sunt frecvente în cadrul ritualurilor de trecere de la o vârstă la alta, de la un statut social la altul sau în felul cum sunt alcătuite și funcționează cetele (de juni, de feciori, de călușari etc.). ] [8.3.2]
Collapse <b>Naştere</b> [ Venirea pe lume a unei ființe; complexul ritualistic, tradițional și religios, care însoțește nașterea unei ființe umane. ] [8.3.3]Naştere [ Venirea pe lume a unei ființe; complexul ritualistic, tradițional și religios, care însoțește nașterea unei ființe umane. ] [8.3.3]
Cămaşă de alăptat [ Cămașă femeiască simplă (fără prea multe ornamente) care are deschizătura pe una din părțile corpului, special făcută pentru a ușura alăptarea unui sugar. ] [8.3.3.1]
Cămaşă de prunc [ Cămășuță de mici dimensiuni, simplă, neornamentată, lungă până la glezne (sau scurtă până la partea inferioară a feselor), identică pentru ambele sexe. ] [8.3.3.2]
Cămaşa ursitoarelor [ Pentru îmbunarea ursitoarelor, în unele comunități rurale mama noului născut îi pregătește ursitoarei cele rele o cămășuță care poartă acest nume; URSITOARE: La români, ursitoarele sunt 3 (7, 9, 12 etc.) fecioare îmbrăcate în alb (rar, trei bărbaţi, mocani), care ursesc soarta nou-născuţilor în primele 8 zile de la naştere (prima noapte, primele trei nopţi, a treia, a cincia şi a şaptea, a opta); ele coboară în casă pe horn şi se aşează la căpătâiul copilului, prezicându-i soarta; unele credinţe le dau nume: Ursitoarea este cea mare, care ţine furca şi fusul; Soarta este mijlocia şi ea toarce, iar Moartea este mezina, care curmă firul; ele trăiesc în păduri neumblate, locuri depărtate, pustietăţi (spaţiu nonuman); cea de a treia este şchioapă, deci marcată fizic; mijlocul de deplasare a lor este zborul; conform legendelor, ele ar fi fost fetele sau servitoarele lui Alexandru Macedon, care au furat de la acesta elixirul tinereţii (motivul este întâlnit şi în legendele referitoare la vânătoare, iele, boli etc.); nu trebuie să se tragă cu urechea la ce spun ursitoarele, nu trebuie să se privească spre fereastră în primele trei nopţi de la naşterea unui copil; ursita copilului se poate cunoaşte prin intermediul mesajelor pe care le conţin visele mamei şi ale moaşei în primele trei zile; se crede că ologeşte cel care calcă în urmele ursitoarelor; bunăvoinţa lor este captată prin aşezarea unei mese pe care se pun pâine, sare şi apă; cea care hotărăşte definitiv soarta noului-născut este şi cea mai bătrână dintre ele: „Să aibă traiul meu din cutare zi şi somnul meu din cutare noapte”; părinţii copilului trebuie să fie veseli în primele opt zile, ca să nu se întristeze ursitoarele, fiindcă aşa cum vor fi ele în primele opt zile, aşa va fi şi soarta copilului; se crede că moaşa, care aude destinul copilului, poate să evite locul sau momentul nefast menţionat de ursitoare. Se crede că sunt trei fete mari, sau trei fecioare curate, sau trei fete mari surori, trei fete închipuite, sau că sunt nişte fiinţe nevăzute, trei năluci cu chip femeiesc şi îmbrăcate în alb; ele au o anumită ierarhie, au grade diferite şi exercită asupra omului funcţiuni diferite, dar numai una dintre ele îndeplineşte un rol de prim rang; una dintre ele este şchioapă şi, de regulă, aceasta este şi cea care urseşte - Munţii Apuseni; în general, se spune că ele torc firul vieţii; dintre ele, cea mai în vârstă este „Ursitoarea”, ea ţinând în mână o furcă, din caierul căreia toarce; cea mai mică este „Moartea” şi ţine în mână o foarfecă, printre lamele căreia trece firul vieţii tors de cealaltă, pe care îl poate tăia oricând - Cluj; ursitoarele se sfătuiesc, se întreabă una pe alta, însă cele mai tinere îşi dau numai cu părerea; se mai crede că sunt supărăcioase, că nu li se intră în voie oricum; mai demult, moaşa, de îndată ce se apropia miezul nopţii, începea să laude bunătatea şi puterea ursitoarelor printr-o melodie numită „Cântecul ursitoarelor”; se mai spune că ursitoarea cea mai mică ar avea puterea să decidă norocul; în alte zone, se crede că două dintre ele urzesc bine, iar una rău; ele îl fac pe om bogat, sărac sau „potrivit”; una ar da noroc omului şi aceasta se numeşte „Bogăţia”, alta nenoroc şi i se spune „Sărăcia”; „Bogăţia” este înfăţişată cu mânecile sumese şi lucrează tot timpul, în schimb „Sărăcia” este cel mai bine îmbrăcată, dar nu lucrează şi este mereu mândră, stă în pat şi cântă dintr-o tamburină; se mai crede că ele coboară pe pământ din înălţimi şi dăruiesc copiilor nu numai noroc, dar prevestesc şi cât vor trăi, câte soţii (sau soţi) vor avea; izolat, se mai spune că ele aduc noroc fetelor de măritat; când sunt necăjite, lătrate şi muşcate de câini, prevestesc de rău, iar când sunt vesele o fac numai de bine; una prevesteşte aur, a doua argint, a treia piatră; când se nimereşte să fie mânioase, nu pot fi împăcate, indiferent ce li se pune pe masă - Neamţ; totuşi, oamenii caută să le îmbuneze, le aşează pe mese tot ce au mai bun: mâncăruri de tot felul, flori, bani, ca atunci când vin să găsească masa încărcată; există credinţa că între moaşă şi ursitoare se stabilesc legături doar prin vis, cum tot prin vis se pot stabili legături între lehuză şi ursitoare; unele interpretări subliniază că ele ar reprezenta o „Sfântă Treime” precreştină: una a naşterii, alta a nunţii, iar a treia a morţii; o alternativă ar fi că ursitoarele sunt date una pentru seară, alta pentru miezul nopţii şi a treia dinspre ziuă; ar avea nume sfinte, necunoscute muritorilor de rând; din acest punct de vedere se confundă cu ielele (dânsele, măiestrele, şoimanele, frumoasele); trăiesc, ca şi ielele, în „Pădurea ursitoarelor”, „în locuri curate,/de picior de om neumblate,/cu flori semănate/şi de păduri cântate. Ursitoarele, numite în unele zone şi ursite, sunt trei fete, sau mai bine spus trei zâne (trei fete mari sau neveste) îmbrăcate în alb, care stau prin grădină sau pe sub streaşină, iar noaptea se plimbă şi prin ogradă; de aceea, există obiceiul ca, în cazul că vreunul al casei iese pe afară şi trece prin ogradă, să tuşească şi să-şi facă semnul crucii, zicând şi „Tatăl nostru”, pentru ca să audă cele trei zâne şi să se ferească să nu fie călcate în picioare, ceea ce ar constitui un mare păcat - Sibiu; vin întotdeauna în săptămâna în care s-a născut copilul: în nopţile fără soţ - a treia, a cincia sau a şaptea zi de la naştere - Munţii Apuseni; în toate cele trei nopţi consecutive de la naştere - Muntenia; în prima zi - Bihor; în a treia noapte - Banat; în a opta noapte - Sibiu; dar înainte de a veni, ele se sfătuiesc cum să fie soarta copilului, cea mai mare ursind după cum i-a fost ziua sau noaptea din acea zi, iar celelalte două rugând-o să fie îngăduitoare, miloasă - Munţii Apuseni; se crede chiar că ele pot fi văzute de moaşele care asistă noul-născut în primele zile; dar astăzi ele nu se mai arată, pentru că moaşele care le-au văzut au spus şi altora secretele lor şi acum se feresc de urechile şi ochii lumii; apoi, nu este bine să ştie omul ursita lui dinainte - Muntenia; vin de regulă pe la miezul nopţii şi vorbesc în şoaptă - Suceava; de aceea este bine să se lase ferestrele şi uşile deschise şi să fie linişte desăvârşită - Muntenia;Buzău; a treia zi după naştere, seara, se pune, în camera unde doarme copilul, o masă mare încărcată cu mâncare, pentru ca ursitoarele să fie înduplecate să ursească bine; pe masă, se aşează pâine, sare, vin şi bani - Muntenia;Moldova; până să se aşeze masa ursitoarelor, copilului i se dă o linguriţă cu untură de urs, ca să reziste influenţei ursitoarelor - Ţara Moţilor; dacă nu găsesc lumină în casă, se crede că ursitoarele se mânie şi ursesc copilului de rău; de aceea, fiecare moaşă precaută, cum vede că se înserează, aprinde o lumânare şi o pune pe masă, pentru a arde toată noaptea - Bucovina; nu este bine ca, în toate cele opt zile, când se crede că vin ursitoarele, părinţii să fie trişti, pentru că le influenţează pe ursitoare şi tot aşa va fi şi copilul în viaţa lui - Buzău; se spune că ele intră foarte încet pe fereastră sau pe uşa casei în care se află nou-născutul, se duc la leagănul lui, se aşează în dreptul capului său şi acolo îi ţes viitorul - Munţii Apuseni; Muntenia; de aici vine şi obiceiul de a ţine deschise uşile şi ferestrele casei, când se naşte un copil, ca să aibă ursitoarele pe unde să intre; şi trebuie să fie linişte deplină - Muntenia;Buzău; se crede că, după ce au venit, se postează la fereastra casei, unde încep să toarcă firul vieţii; cea mare (Ursitoarea) pune firul şi răsuceşte fusul, cea mijlocie (Soarta) toarce firul din caierul pus în furca pe care o ţine în brâu prima ursitoare; cea mai mică (Moartea) ţine în mână o foarfecă, printre limbile căreia trece firul şi când doreşte îl taie - Bihor; când se naşte un copil, moaşa nu priveşte la fereastră, ca ursitoarele să nu se supere - Transilvania; se crede că soarta nou-născuţilor este scrisă într-o carte, fie că este în bine, fie că este în rău, după ce a fost rostită de ursitoare, şi poartă numele de „Cartea Sorţii” - Năsăud,Bucovina; soarta scrisă în această carte trebuie să se împlinească, rămânând veşnică, neschimbată, nimeni neputând schimba firul vieţii omului, indiferent ce ar face, de pildă să-l scape de pericolele sau de moartea pe care i le-au prezis ursitoarele - Sibiu; un singur mijloc există totuşi: dacă, auzindu-le moaşa ce au ursit unui om, s-ar ruga după aceea până ce n-au apucat să i-o scrie în „Cartea Sorţii” şi ursitoarele să-i croiască altă soartă mai bună; dar, dacă au apucat să scrie, orice rugăminte ulterioară este zadarnică - Transilvania; de pildă, unui copil, la care ursitoarele nu s-au putut înţelege, îi va fi viaţa zbuciumată între bine şi rău - Munţii Apuseni. Ursitoarele apar odată cu naşterea copilului şi de aceea trebuie ţinute ferestrele şi uşa deschise şi să fie linişte deplină în casă, cât timp mama se află în chinurile facerii - Muntenia; în alte zone, se crede că ele sosesc la casa nou-născutului abia în a treia zi de la naştere, pe la miezul-nopţii, pentru a prevesti viitorul copilului - Suceava; mai demult, ursitoarele puteau fi auzite de către moaşă, dar acum nu le mai aude nimeni, fiindcă nu mai sunt oameni buni şi credincioşi - Ţara Oltului; când sosesc, ursitoarele trebuie să găsească, în camera unde doarme pruncul, o măsuţă, pregătită ca pentru musafiri, pe care să se afle sare, vin şi bani, ca ele să aibă ce să mănânce, să bea şi să cheltuiască - Muntenia; dacă nu li se aranjează o măsuţă, cu tot ceea ce trebuie pe ea, ursitoarele vor prevesti ce este mai rău pentru prunc - Ialomiţa; tot pentru a stimula conţinutul prevestirii, timp de opt zile de la naşterea copilului, părinţii acestuia trebuie să fie veseli şi nu trişti, pentru că şi ursitoarele se pot întrista, iar viaţa copilului va fi tot aşa cum au fost şi părinţii lui în cele opt zile - Muntenia; la fiecare copil nou-născut sunt două ursitoare, care vin timp de trei zile şi stau în jurul copilului, iar, pentru a le îmbuna, se pun, pe o măsuţă, o sticlă cu rachiu, o farfurie cu mâncare şi 8-9 linguri în jurul farfuriei, precum şi o pâine, toate cu scopul de a le determina să-l ursească de bine pe copil - Ţara Oltului; se crede că, în cazul că vreun om calcă pe urmele lăsate de umbletul ursitoarelor, acesta va paraliza, va damblagi - Ialomiţa. În Banat, înainte de naştere, se pune sub perna gravidei busuioc sfinţit, o oglinjoară, un pieptene şi altele, pentru ca mama, în noaptea naşterii să cunoască ursita sorocită de cele trei ursitoare. În a treia noapte de la naştere, mama aşează o faţă de masă curată şi pe ea pune un pahar cu apă de izvor, flori, un ban, brăcirile moaşei, un pieptene, o oglindă etc.; se roagă de ursitoare să fie generoase cu destinul pe care îl vor fixa copilului; de aceea, mama trebuie să le primească cu multă ospitalitate; lampa trebuie să ardă în casă toată noaptea; dimineaţa îi sunt povestite mai ales moaşei visele avute, care sunt răstălmăcite pe seama copilului; chiar după naştere, mama execută unele îndeletniciri, pe care consideră că va trebui să le facă în viaţă copilul (cântă, dansează, se spală, se piaptănă, sparge lemne, ţese etc.) - Banat. Ursitoarele sunt trei fete mari, ca îngerii: una mai bătrână şi două mai tinere; ce spun ele, totul se întâmplă; le trimite Dumnezeu ca pe îngeri; ele vin şi intră pe uşa casei, la cântatul cocoşilor de la miezul nopţii, numai că nu trebuie nimeni din casă să fie treaz, toţi trebuind să doarmă; în cea de a treia noapte de la naştere, moaşa pregăteşte masa pentru ursitoare, aşezând pe ea o cingătoare (bete, brăcire) şi o basma (chişchineu), apoi culcându-se lângă copil, toţi ai casei trebuind să doarmă neapărat - Ţara Haţegului. Se crede că ursitoarele apar când femeia este în chinurile facerii; până la împlinirea vârstei de un an, copilul este îngrijit în mod deosebit, deoarece, în mentalitatea tradiţională, această perioadă este considerată hotărâtoare pentru evoluţia ulterioară a copilului - Maramureş. Ursitoarele „se pun” în cea de a treia noapte de la naşterea copilului; ele reprezintă trei etape importante ale vieţii: copilăria, tinereţea şi bătrâneţea; de aceea, se pregătesc pentru ele trei turtiţe din făină de porumb, unse cu miere şi aşezate pe o măsuţă la capul copilului; pe măsuţă se mai pun trei pahare cu apă, trei pahare cu vin, trei oglinjoare (pentru că ursitoarele se uită în ele în oglinzi) şi trei linguri noi din lemn; dimineaţa, toate lucrurile de pe masă se împart la copii; dacă pruncul este băiat, lucrurile se împart la două fete şi un băiat, iar, dacă este fată, la doi băieţi şi o fată - Mehedinţi. Viitorul copilului este hotărât de trei ursitoare în cea de a treia noapte de la naşterea sa; moaşa pregăteşte „turta de ursitori”, sare, zahăr, apă, o cană cu vin, o strachină cu făină, boabe de cereale şi diverse legume specifice acelei perioade a anului; se crede că, noaptea, mama copilului visează ceea ce ursitoarele prevestesc şi, în funcţie de aceste preziceri, îndrumă ulterior viaţa copilului ei - Călăraşi. Încă înainte de naştere, pe o masă se pun pâine, miere de albine, rachiu, bani şi un mănunchi de busuioc, pentru a îmbuna pe cele şapte ursitoare, despre care se crede că vin în noaptea aceea, pentru a hotărî soarta noului-născut - Bacău. Sunt aşteptate şi primite cu daruri în a treia noapte de la naşterea copilului; pe o masă rotundă, cu trei picioare, se pune o pâine coaptă în spuză, făcută din făină cernută de doi tineri cărora le trăiesc ambii părinţi, iar în pâine se înfig fire de busuioc; se mai pun pe masă trei pahare cu vin, trei cepe, trei căpăţâni de usturoi, sare şi zahăr, o strachină cu făină, boabe de fasole şi de porumb, flori şi bani; moaşa aduce pruncului o faşă şi o bonetă, iar mama îi dă moaşei un şorţ în care să pună la plecare cele de pe masă şi alte daruri; moaşa doarme în aceeaşi cameră cu mama şi copilul; uşile şi ferestrele casei nu se încuie, ca să poată intra ursitoarele; dimineaţa, mama şi moaşa povestesc ce au visat peste noapte, încercând astfel să tălmăcească viitorului pruncului - Teleorman. A treia noapte după naşterea copilului, vin ursitoarele să-i hotărască destinul; sunt trei, una are în mână o furcă, alta un fus şi a treia o foarfecă; primele două torc firul vieţii, iar a treia îl taie. ] [8.3.3.3]
Crişmă [ ] [8.3.3.4]
Gheară de lup [ Gheară de lup rezultată în urma vânării animalului; copilul încă nebotezat este scos din casă şi dat feciorilor, care îi hărăzesc un nume şi apoi îl consacră, jucându-l în braţe, în interiorul cercurilor trasate cu o unghie de lup; în acest caz, gheara de lup, şi prin extensie lupul, reprezintă o sursă a puterii şi a vitalităţii; liniile magice pe care ea le descrie funcţionează ca o barieră în calea puterilor răului şi totodată ca o instanţă purificatoare, deoarece, trecând prin aceste cercuri, copilul este numit, deci introdus în lume, confirmat în planul existenţei umane şi curăţat de toate elementele malefice, de „poluţia” care a marcat trecerea sa din lumea nefiinţei în cea a fiinţei; astfel lupul are rol de animal protector, al unui „iniţiator”, care veghează asupra intrării pruncului în viaţă, adică asupra trecerii sale peste pragul ce separă non-existenţa de existenţă. ] [8.3.3.5]
Mărgică de deochi [ Boabă mică de sticlă, de piatră etc., de diferite culori, folosită în descântecele de deochi; v. Piatră de leac. ] [8.3.3.6]
Collapse <b>Nuntă</b> [ Căsătorie și, în special, ceremonia solemnă și petrecerea care au loc cu acest prilej; complexul ritualistic desfășurat cu acest prilej și noile raporturi care se stabilesc între indivizi (raporturile de rudenie). ] [8.3.4]Nuntă [ Căsătorie și, în special, ceremonia solemnă și petrecerea care au loc cu acest prilej; complexul ritualistic desfășurat cu acest prilej și noile raporturi care se stabilesc între indivizi (raporturile de rudenie). ] [8.3.4]
Baltag de nuntă [ Topor mic din bronz, cu caracter decorativ, purtat de flăcăi la nuntă, ca însemn, în nordul Moldovei. ] [8.3.4.1]
Baston de vătăşel [ Băț (fasonat și ornamentat) pe care îl poartă vătășeii sau vorniceii la nuntă; bățul împodobit pe care îl poartă vorniceii la nuntă se numește chiar vătășel (vătăjel). ] [8.3.4.2]
Batist de nuntă [ Destinată mirilor sau prietenilor acestora, care aveau îndatorirea de a face invitațiile la nuntă („vornicei” sau „vătăjei” - în Moldova, „chemători” - în zona Brașovului, „călăreți” - în Muscel, „stolnicari” - în Vâlcea etc.), batista frumos ornamentată era diferit întrebuințată, conform tradiției locale; prietenii mirilor o purtau la brâu (cu colțurile atârnând pe șoldul stâng), pe umărul stâng sau pe partea stângă a pieptului, legată deasupra cotului stâng, la bățul de „vornicel” sau la ploscă; în unele zone, se acoperea cu batista colacul (colacii) sau se lega în vârful bradului și rămânea celui care ducea bradul; mirii purtau batista la cingătoare, ca un mic șorț, desfăcută sau pliată (în Moldova); în Neamț, tradiția consemnează portul batistei la brâu, sub bete, la costumul de mireasă „cu țoandră” (un tip de fotă evazată, de culoare bleumarin); în zona Rădăuților, sâmbătă seara, la logodnă, mirele aducea miresei voalul și pantofii („schimburile”), iar mireasa îi dăruia o cămașă, o pereche de ițari, o batistă („năframă de schimb”) și floarea pe care băiatul trebuia să o poarte la căciulă; duminică, înainte de cununie, la „iertăciune”, mireasa își punea o batistă la brâu și cu o alta lega mâna ei dreaptă de mâna stângă a mirelui și așa mergeau la cununie, la biserică, pentru ca să revină de acolo ținându-se de mâini, fără intermediul batistei; în Vâlcea și Gorj, mireasa dăruia batista viitorului ei soț, sâmbătă seara, în timpul bărbieritului, în prezența prietenilor mirelui; în zona Bran, soacra era cea care dădea mirelui batista, ca semn că îi încredințează fiica; în general, fetele lucrau batistele (uneori și până la 100 bucăți) odată cu restul zestrei; tinerii căsătoriți păstrau batistele de la nuntă în ladă, până la moarte, ele fiind incluse astfel în ceremonialul înmormântării; în Vrancea, după cununie, batista era tăiată în două jumătăți, fiecare soț fiind înmormântat cu partea sa, pentru ca ei să se poată recunoaște și reuni pe lumea cealaltă; unii autori concluzionează că actul schimbului de batiste precede gestul schimbului de verighete sau chiar că l-ar fi înlocuit pe acesta (cazul Clopotivei, Țara Hațegului, unde nu se folosesc verighete, ci numai batistele); denumirile locale ale batistei de nuntă sunt legate de funcția lor ceremonială: „năframă de schimb”, „năframă de credință”, „năframă de ginere”, „năframă de mireasă”, „batistă de bărbierit”, „năframă de vătăjel”, „cârpă de vornicel”, „năframă de închinat la nuntă” etc. ] [8.3.4.3]
Brad [ 1. Simbol al tinereții perene în folclorul românesc; 2. Arbore din familia coniferelor tăiat și împodobit cu prilejul Crăciunului; 3. Vârf sau crengi de brad cu care se împodobesc carul și porțile mirilor în timpul nunții; 4. Vârf sau crengi de brad cu care se împodobește carul sau năsălia pe care este purtat spre cimitir mortul; bradul plantat, lângă cruce, la capătul mormântului unui tânăr; 5. Ornament executat pein excizare, pirogravare, brodare etc. pe obiecte textile, ceramice și din lemn care imită fie numai crenguța de brad, fie un brăduț. ] [8.3.4.4]
Cămaşă de mire [ Cămașă confecționată special pentru evenimetul nupțial; ea nu diferă de specificul portului zonal, dar este mult mai ornamentată. ] [8.3.4.5]
Cămaşă de mireasă [ Cămașă confecționată special pentru evenimetul nupțial; ea nu diferă de specificul portului zonal, dar este mult mai ornamentată. ] [8.3.4.6]
Conci de mireasă [ Dispozitiv din metal, os sau împletitură care înlesnește așezarea coafurii miresei într=o postură ceremonială. ] [8.3.4.7]
Cunună de mireasă [ De la termenul cunună derivă o serie de alţi termeni: a se cununa, cununie etc.; cununa reprezintă principalul atribut al miresei; funcţia ei simbolică este complexă, căci ea (< lat. corona) este semn solar şi celest, semnificând o anumită demnitate de ordin social sau spiritual de provenienţă divină; ca orice cerc magic, ea are funcţie apotropaică, dar şi una de unificare; în simbolica nunţii, ea întruchipează în general principiul feminin, în speţă este o marcă a stadiului feciorelnic al miresei; faptul că o coroană, mai cu seamă cea împletită din flori, este un simbol al fetei de măritat îl atestă toate celelalte practici premaritale; de pildă, primirea unei coroane de flori de către un flăcău de la o fată este semnul acceptării căsătoriei; de asemenea, în Bucovina, împletită din cetină verde de brad şi împodobită cu flori artificiale din hârtie colorată, cununa se bate pe marginea uşii de la intrare, în noaptea de dinaintea sărbătoririi onomasticii unei fete, iar deasupra se arborează două panglici late, cu tradiţionala urare „La mulţi ani!”; fata face o mică petrecere în cinstea celor ce au pus cununa la uşă. ] [8.3.4.8]
Floare de mire [ La căciulă sau la pălărie, se punea o floare și un ban din aur sau flori și câte o pană de păun; în piept, se poartă o floare din buchetul miresei şi un fir de plantă veşnic verde, cinci, trei sau un bănuţ din aur, toate cusute pe o batistă brodată cu beteală. ] [8.3.4.9]
Găina miresii [ Preparat culinar special, în fapt o găină friptă, servită musafirilor pe o tavă, eviscerată, fără cap și gheare, dar ornamentată cu legume colorate (morcovi, gogoșari. ardei etc.), precum și cu poleială și hârtie colorată. GĂINA MIRESEI: La masa mare a nunţii este adusă o găină de către socăciţă (bucătăreasa), ornată cu verdeaţă, brad, măghiran, iederă, merişor, având aninată la gât o salbă din felii de ceapă înşirate pe o aţă; găina este cusută cu aţă, dar să nu se vadă, şi servită fierbinte; mirele trebuie să o rupă dintr-o singură mişcare; în Transilvania, găina este oferită naşului în schimbul unei anumite sume de bani; unii cercetători ai obiceiului văd în el o probă iniţiatică, alţii că este un ritual menit să asigure fertilitatea tinerei perechi, ambele interpretări fiind valabile; ritualul „ruperii găinii nu este decât o transpunere, în planul actanţei ceremoniale, a unei părţi din mitologia şi simbolistica cocoşului şi găinii, atât de relevante pentru întreaga cultură tradiţională românească, unde cocoşul este una din cele mai expresive întruchipări fantastice ale principiului masculin, activ, viril şi creator, iar găina semnifică fecunditatea feminină; în textele folclorice, apelativele puică, puicuţă, puiculiţă semnifică iubita. ] [8.3.4.10]
Ol de nănaş [ Vas din lut, de formă aproximativ sferică și cu gura relativ strâmtă, având toartă laterală; aceste oluri primite în dar de către naș erau atârnate de către acesta la meșter-grinda casei, numărul lor indicând generozitatea omului de a năși un nou-venit pe lume sau un cuplu de tineri. ] [8.3.4.11]
Ploscă din lemn [ Recipient pentru țuică, rachiu sau vin, lucrat din lemn sau ceramică, folosit în cadrul ceremonialului de nuntă sau al altor sărbători, întâlnit în toate zonele ţării; ploștile din lemn pot fi: cioplite, de formă rotundă şi aplatizată pe două părţi, cu ornamentaţie geometrică sculptată, sau lucrate la strung din mai multe bucăţi; decorul se compune din linii concentrice uşor adâncite pe suprafaţa lemnului sau pictură policromă cu motive florale; sunt legate în „chingi” din piele, cu o toartă deasupra; au pe laturi tortiţe prin care trece „baiera” de care se apucă. ] [8.3.4.12]
Steag de nuntă [ Steag special confecționat pentru a însoți alaiu de nuntă împreună cu bradul de nuntă. ] [8.3.4.13]
Ştergar de nuntă [ Bucată dreptunghiulară de țesătură (de in, bumbac, borangic etc.), împodobită cu alesături, broderi (și franjuri), folosită ca podoabă în casele țărănești (ca țesătură de interior) sau ca dar simbolic în timpul nunții. ] [8.3.4.14]
Ulcior de nuntă [ v. Ulcior; ulciorul de nuntă este mai bogat ornamentat și colorat, în plus având adesea una sau mai multe țâțâni false prin care lichidul (vin, țuică, rachiu) se poate scurge pe fața sau îmbrăcămintea nuntașului care, fără să cunoască șiretlicul, încearcă să bea. ] [8.3.4.15]
Tablă de vecinatate [ Insemn care marchează hotarul dintre proprietăți. ] [8.4]
Collapse <b>Obiecte de cult</b> [ Totalitatea obiectelor folosite în cadrul ceremonialului religios. ] [9]Obiecte de cult [ Totalitatea obiectelor folosite în cadrul ceremonialului religios. ] [9]
Agheasmatar [ 1. Vas în care se păstrează agheasma. 2. Culegere de rugăciuni care se rostesc în timpul stropirii cu agheasmă. ] [9.1]
Candelă [ Mică lampă cu ului (suspendată) în fața icoanelor (la biserică sau în casă) sau la morminte. ] [9.2]
Cruce [ Obiect din lemn sau din piatră alcătuit din două bare perpendiculare, îmbinate simetric, care constituie simbolul credinței creștine. ] [9.3]
Cruce de altar [ Obiect din lemn, din metal sau din alt material, alcătuit din două bare perpendiculare, îmbinate simetric, care constituie simbolul credinței creștine, având la bază un postament pentru a sta pe masa sfântă din altar; are întotdeauna o poziție centrală pe această masă și este folosită de către preot în unele momente ale săvârșirii slujbei, fiind întinsă enoriașilor să fie sărutată. ] [9.4]
Cruce de mână [ Obiect din lemn, constituind simbolul credinței creștine, de mici dimensiuni, cu fața pictată cu imaginea Învierii Mântuitorului, care se așează pe mâinile decedatului și este sărutată de către cei care vin să-și ia rămas bun de la mort; după slujba de înmormântare, aceasta trebuie să fie luată de preot sau de către cei din familie, ulterior păstrându-se în casă; nu este permis ca mortul să fie îngropat având în sicriu nici crucea de mână, nici vreo iconiță, deoarece se spune că Mântuitorul a fost îngropat o dată. ] [9.5]
Cruce de prapor [ Prapurul este un steag bisericesc, cu imagini de sfinți sau scene biblice, purtat la procesiuni; este montat pe o prăjină care are în vârf o cruce din lemn pictată cu imaginea răstignirii Mântuitorului; crucea poate fi scoasă și înlocuită cu o alta. ] [9.6]
Collapse <b>Icoane</b> [ v. Icoană. ] [9.7]Icoane [ v. Icoană. ] [9.7]
Mătănii [ Șirag de mărgele pe care credincioșii (în special călugării) le trec printre degete pentru a=și număra rugăciunile rostite. ] [9.8]
Medalion [ Bijuterie ovală sau rotundă, care încadrează sau închide un portret, o fotografie, o șuviță de păr etc. și care se poartă agățată de gât cu un lănțișor. ] [9.9]
Collapse <b>Mobilier de cult</b> [ Totalitatea pieselor de mobilier care formează interiorul unui edificiu de cult religios; destinația acestor piese și dispunerea lor în spațiu este dictată de comandamentele tradiționale ale cultului respectiv. ] [9.10]Mobilier de cult [ Totalitatea pieselor de mobilier care formează interiorul unui edificiu de cult religios; destinația acestor piese și dispunerea lor în spațiu este dictată de comandamentele tradiționale ale cultului respectiv. ] [9.10]
Analog [ Pupitru înalt, mobil, pe care se așează cărțile de cult în biserica ortodoxă (pronunțat și analoghion, provenind din gr. modernă analoghion). ] [9.10.1]
Candelabru [ Suport suspendat, cu mai multe brațe pe care se prind lumânări, utilizat în biserică pentru iluminare în timpul slujbelor religioase. ] [9.10.2]
Catapeteasma [ Perete (împodobit cu icoane) care desparte altarul de restul bisericii (la bisericile ortodoxe). ] [9.10.3]
Jilţ [ Scaun înalt cu spetează și brațe; fotoliu; jeț. ] [9.10.4]
Sfeşnic din lemn [ Suport pentru lumânări, cu unul sau mai multe brațe, confecționat din lemn strunjit, având înălțimi diferite; cele cu înălțimi de cca. 1,50-1,60 m. sunt folosite în biserici; cele cu înălțimi de până la 0,50 m. sunt folosite în practica liturgică; în casele sătenilor sunt folosite și pentru iluminat. ] [9.10.5]
Sfeşnic împărătesc [ v. Sfeșnic. ] [9.10.6]
Strană [ Parte destinată cântăreţilor într-o biserică, unde se află de obicei şi un pupitru pentru cărţi. ] [9.10.7]
Tetrapod [ Piedestal cu patru picioare, pe care se aşază Evanghelia sau diferite obiecte de cult. ] [9.10.8]
Uşă diaconească [ Fiecare dintre cele două uși laterale prin care se intră în altar, la bisericile ortodoxe. ] [9.10.9]
Uşi de intrare în biserică [ v. Ușă de intrare în biserică. ] [9.10.10]
Uşi împărăteşti [ Uși împărătești sau domnești, cele două uși centrale prin care se intră în altar, la bisericile ortodoxe. ] [9.10.11]
Pistornic [ Pristornic - sigiliu de piatră sau de lemn cu care se imprimă pe prescuri semnul crucii și inițialele rituale; v. Pristolnic. ] [9.11]
Pomelnic [ Listă care cuprinde numele persoanelor decedate sau în viață pe care le pomenește preotul în slujbe și rugăciuni; transcrierea numelor poate fi făcută pe hârtie, pe carton, pe lemn etc., acestea fiind păstrate în altarul bisericii. ] [9.12]
Potir de lemn [ Cupă din lemn sau din metal (prețios), cu gura largă și cu marginile răsfrânte. ] [9.13]
Prapor [ Prapur - steag bisericesc, cu imagini de sfinți sau scene biblice, purtat la procesiuni. ] [9.14]
Ştergar de biserică [ Bucată dreptunghiulară de țesătură (de in, bumbac, borangic etc.), împodobită cu alesături, broderi (și franjuri), având central o broderie cu semnul crucii, folosită la împodobirea interioarelor bisericilor; se ornează cu aceste ștergare icoanele de la altar și de pe iconostase. ] [9.15]
Troiţă [ Cruce mare de lemn sau de piatră (împodobită cu picturi, sculpturi, inscripţii şi uneori încadrată de o mică construcţie), aşezată la răspântii, pe lângă fântâni sau în locuri legate de un eveniment. ] [9.16]
Collapse <b>Obiecte de uz casnic</b> [ Totalitatea obiectelor folosite de om în interiorul locuinței pentru a asigura viața familiei, în general pentru a obține unele bunuri de strictă necesitate (în special hrana). ] [10]Obiecte de uz casnic [ Totalitatea obiectelor folosite de om în interiorul locuinței pentru a asigura viața familiei, în general pentru a obține unele bunuri de strictă necesitate (în special hrana). ] [10]
Albie [ Vas alungit din lemn sau din metal folosit pentru spălat, scăldat, adăpat sau pentru păstrat unele produse. ] [10.1]
Amnar [ 1. Bucată mică de oţel pe care se punea un material inflamabil (de obicei iască), cu care se ciocneşte cremenea ca să iasă scântei, constituind vechea ustensilă de apridere a focului; aproape totdeauna foarte frumos lucrată de fierarii satelor. 2. Piesă componentă a războiului de ţesut, de forma unei mici rame dreptunghiulare care fixează „lopăţica“ şi care serveşte la învârtirea „sulului“ dinainte. 3. Bucată de fier cu care se manevrează fierul lat al plugului. 4. Bucată de lemn scobită care leagă „carâmbii“ celor două „loitre“ ale carului (un car are patru amnari). ] [10.2]
Bătător [ 1. Unealtă de bătut laptele sau smântâna pentru a se alege untul; 2. Băț sau lopățică cu care se bat covoarele pentru a scoate praful din ele; 3. Unealtă de grădinărie pentru apăsarea pământului după semănat; 4. Scaunul meliței (pe care se așează cânepa sau inul pentru a fi melițate); 5. lopățică de bătut pânza când se înălbește sau rufele când sunt spălate la râu. ] [10.3]
Belciug [ Inel, verigă de metal cu care se prinde un lacăt, un lanț etc. ] [10.4]
Botă [ Vas de formă rotundă, aplatizat pe părţi, construit din doage, cu două capace şi cercuri din lemn sau din metal, folosit pentru dus apa la câmp; pe părţile laterale, bota are două mici toarte prin care se trece o sfoară groasă, servind ca mâner; uneori, pe cele două capete, este executat un ornament discret pirogravat; fiind răspândită în majoritatea zonelor, bota se întâlneşte sub diferite denumiri: „botic“, „botiţă“, „botă înfundată“, „fedeleş“, „căpăcică“, „tulcer“. ] [10.5]
Burduf [ 1. Sac din piele în care se păstrează sau se transportă unele alimente; 2. Sac făcut din stomacul vitelor sau din piele de miel sau de ied pentru adunarea aerului la armonică, cimpoi etc.; 3. Bășică din piele uscată, care servea în trecut drept geam la ferestrele caselor; v. Foale. ] [10.6]
Butoi [ Vas din lemn făcut din doage, mai larg la mijloc decât la capete, folosit pentru păstrarea lichidelor (în special vin) sau pentru conservarea murăturilor. ] [10.7]
Butoiaş [ Vas din lemn făcut din doage, mai larg la mijloc decât la capete, de dimensiuni reduse (diminutiv de la butoi) folosit pentru păstrarea lichidelor (vin, țuică, rachiu). ] [10.8]
Căldare [ Vas mare din metal (de obicei din aramă) cu care se transportă sau se fierb în ea diverse lichide. ] [10.9]
Cântar [ Instrument din lemn sau din fier care folosește la stabilirea greutății; Sunt „cântare pe oca” și „cântare pe kile”, dar, în peroada de tranziție de la ocale la kilogram, tija metalică pe care glisa greutatea avea pe o muchie marcate kilograme, iar pe cealaltă muchie erau marcate ocalele (oca - veche unitate de măsură pentru capacități = 1,288 l. sau 1,520 l. și pentru greutăți = 1,272 kg. sau 1,291 kg.). ] [10.10]
Cântar de mină [ Instrument din lemn sau din fier care folosește la stabilirea greutății metalului prețios extras din minele aurifere; seamănă cu o balanță farmaceutică, adică are dimensiuni reduse și marcaje indicând diviziuni de gram. ] [10.11]
Cârpător [ Fund din lemn pentru răsturnat mămăliga pe el; fund de bucătărie. ] [10.12]
Căuc [ v. Căuș. ] [10.13]
Căuş [ Vas în formă de lingură sau de cupă, cu mâner scurt, folosit pentru a lua făină, grăunțe, apă etc. ] [10.14]
Ceainic [ Vas special pentru prepararea ceaiului, de formă sferică, având capac și toartă, confecționat din ceramică, porțelan sau metal. ] [10.15]
Ceaun [ Vas din fontă (sau din aluminiu), cu fundul rotund, în care se fierbe mămăliga. ] [10.16]
Ciocan [ Unealtă (din metal) prevăzută cu mâner de lemn pentru bătut și prelucrat prin deformare plastică. ] [10.17]
Ciubăr [ Vas rotund cu două toarte, de formă tronconică, cu gura mai largă decât baza, făcut din doage și folosit pentru transportare: caș, burdufurile cu brânză, strugurii culeși la vie și duși pentru a fi zdrobiți, țesăturile umede după ce au fost spălate la râu etc.; transportul se face cu un căruț, cu carul sau de către două persoane care trec o bâtă prin urechile toartelor. ] [10.18]
Ciutură [ Găleată din doage pentru scos apa din fântână. ] [10.19]
Cleşte de vatră [ Unealtă cu care se trage jarul sau cenușa din vatră, sobă etc. ] [10.20]
Cobiliţă [ Bucată de lemn curbată, cu crestături sau cârlige la capete, care se poartă pe umeri pentru a transporta găleți, coșuri etc. ] [10.21]
Cofă [ Vas din doage de brad cu coadă, de formă cilindrică, în care se ține apa. ] [10.22]
Colac [ Colacii, mai ales cei de nuntă sau înmormântare, sunt adaosuri intervenite în timp prin integrarea unor elemente simbolice în arta modelării aluatului; termenul de colac, cu mare răspândire la români, a apărut probabil târziu pe aceste meleaguri, în ritualurile ce ţineau de cultul religios; înainte de termenul colac, se foloseau tot termeni latini, dovadă că respectivul produs se numeşte şi astăzi: în Teleorman şi Buzău, Pâinea miresii, în Teleorman, Turta miresii, în Galaţi, Pâinea mortului, într-o zonă largă din sudul României, Capete, care erau împletite şi ornamentate asemenea reprezentărilor din aluat cunoscute în mod curent cu numele de colac; dăruirea de colaci, având modele şi ornamente specifice, mai ales în amintirea morţilor, evocă străvechile sacrificii-ofrandă în cinstea unor divinităţi; în acest sens, este de amintit că, în unele zone din sudul României, colacii de înmormântare sunt denumiţi cu numele generic de capete şi fiecăruia i se atribuie numele unui personaj din istoria religiei creştine; comentând anumite reminiscenţe ale unor scenarii rituale, care implicau sacrificiul uman real, Mircea Eliade presupune că anumite ceremonii agricole s-au difuzat din câteva centre (Egipt, Siria, Mesopotamia) şi multe popoare au asimilat unele fragmente ale scenariilor originare; la naşterea unui copil, colăciune este petrecerea care se face la naşi, când colăcarii (părinţii copilului) aduc acestora colacii; Colăcarul sau Colăcerul, la nuntă, este cel care rosteşte oraţiile; la sărbătorile de iarnă, în cadrul cetelor de feciori din Transilvania, colăcer este tânărul care răspunde de proviziile alimentare strânse, inclusiv deci de colacii oferiţi colindătorilor; expresii tipice, folosite încă în ritualul botezului sau al nunţii, precum „se dau colacii” moaşei sau naşei indică momentul oferirii de cadouri la scăldătoarea noului născut sau „darurile” din cadrul nunţii; semnificativ este faptul că expresia continuă să existe şi astăzi, deşi acum „colacii” includ (alături de copturi) şi obiecte de îmbrăcăminte, de uz casnic, de podoabă etc.; dar colacul poate fi şi simbol al reuşitei în muncă, legat fiind de vechi credinţe agrare, conform versurilor: „Că asta-i vestită casă/Să facă colac pe masă,/Ca la o zi veselă şi frumoasă,/Când l-o pus pe masă,/S-o luminat în casă,/Ca de la o stea frumoasă!”; în cadrul familiei, pentru sărbătorile de iarnă, fiecărui membru îi este destinat câte un colăcel de formă rotundă, iar ritualurile desfăşurate în memoria celor morţi presupun oferirea unui colăcel rudelor şi prietenilor; pentru accentuarea caracterului festiv, se pregăteşte, în fiecare gospodărie, şi un „Colac Mare”, de 4-6 kg, „ca soarele şi ca luna”, cum se spune în Bucovina, şi care, în Transilvania şi Oltenia poartă numele de Stolnic; el este împodobit cu drugi din aluat, floricele sau păsări de pită, în Maramureş, valoarea lui utilitară, ca hrană, fiind subsumată valorii artistice şi simbolice; dar realizări artistice în modelarea aluatului pot fi regăsite şi la alte sărbători din ciclul calendaristic (de primăvară, de vară); pentru potenţarea efectului festiv sau poate ca o reeditare a vechilor simboluri ale „neîncetatei reînnoiri”, a regenerării eterne a naturii, podoaba frecventă a colacilor este creanga de pom, cu fructe, ouă înfipte în ramuri, cu deosebire în Transilvania, prefigurând în miez de iarnă venirea primăverii; între darurile oferite la ceremoniile nupţiale, alături de alte obiecte, este şi colacul, care adaugă la semnificaţiile festive şi pe cele magico-rituale, devenind element de convenienţă socială, parte componentă a unui sistem de comunicare specific colectivităţilor rurale tradiţionale; stegarii din cadrul alaiurilor de nuntă din Transilvania poartă pe braţe un colac mare, care le revine după ceremonie, iar tinerii din nordul Moldovei primesc „colacul flăcăilor”; în sudul Transilvaniei, animalele de la căruţe sunt împodobite cu colaci, aceştia fiind luaţi la final de către conducătorii respectivelor atelaje, drept răsplată pentru serviciile aduse în cadrul nunţii; elementul care polarizează atenţia generală este realizarea artistică a „Colacului de mireasă”, fiind totodată una dintre cerinţele reuşitei evenimentului; el este rupt fie de către naşă, în Oltenia, Muntenia şi Moldova, fie de mireasă însăşi, în Transilvania, deasupra capului, înainte de a pleca la cununie; acest colac mai poartă şi alte denumiri, dar forma şi ornamentele sunt în general asemănătoare: colac mare şi colac de nuntă (în Gorj, Dolj, Olt), stolnic (Hunedoara, Gorj), colac înstruţat de nuntă (Bistriţa), colac românesc (Cluj), jimblă sau păpuşă (Bacău), ploconul miresii (Ilfov); motivul ornamental caracteristic al colacului de mireasă este împletitura, decorată sau nu cu păsări ori flori de aluat sau cu busuioc proaspăt; interpretarea motivului respectiv, în contextul în care apare cel mai frecvent, ceremonialul nunţii, conduce la analogia cu şarpele, considerat în multe credinţe a mai multor popoare ca distribuitor de fecunditate; astfel, colacul sugerează, în mod festiv, datoria miresei în cadrul familiei care se întemeiază; adesea apare pe aceşti colaci semnul X, realizat fie prin aplicarea unor benzi (drugi) de cocă, fie prin incizie, el fiind interpretat de către informatori prin semnul crucii; în multe sate din Oltenia şi Muntenia, cu deosebire în Teleorman, se pregăteşte, pe lângă colacul miresei, şi un „colac de mire”; aceşti colaci sunt schimbaţi între cei doi tineri înainte de cununie, actul referindu-se la legământul spiritual care se înfăptuieşte între cei doi, exprimând ideea unirii de bunuri şi, în final, unirea celor doi într-o singură familie; prepararea acestor colaci este ritualizată, în sensul că, vinerea, o fată, cu ambii părinţi în viaţă, merge cu lăutarii să ia apa necesară la frământarea aluatului; fata poartă căciulă, cu salbă pe ea; colacul este frământat de o bătrână îmbrăcată într-o cămaşă a ginerelui, purtând pe cap şi pălăria acestuia, iar în picioare pantofii lui, toate aceste amănunte de nuanţă magică având rolul să sacralizeze momentul; de fapt, majoritatea obiceiurilor de trecere din cadrul nunţii sunt însoţite de prezenţa unui colac: în Ţara Lăpuşului, mireasa primeşte alaiul de nuntă privind printr-un colac, în Gorj, la cununie, mănâncă din acelaşi colac cu mirele, în Dolj şi Olt, „darul” se strânge pe un colac; în plus, momentul integrării miresei în noua familie este amplificat prin primirea de către socri, cu unul sau mai mulţi colaci, a tinerei nurori în noua gospodărie; în cadrul ceremoniilor care se desfăşoară după nuntă, cum sunt vizitele la părinţi („pe cale înaltă”, „pe cale primară”, „drumul cel mare”) sau la naşi, colacii folosiţi presupun reafirmarea apartenenţei la neam; reprezentările din aluat caracteristice momentului înmormântării se grupează practic în două categorii: colacii „de împărţit” (cu evidente funcţii rituale) şi cei „ai mortului”, care poartă însemne religioase şi care rămân la biserică; oferiţi ca ofrandă pentru sufletele strămoşilor, colacii „de împărţit” au rolul, conform unei mentalităţi arhaice, să-i împace pe morţi, să-i hrănească, pentru ca şi aceştia, la rândul lor, să-i protejeze pe cei vii, să le asigure şi să le mărească recolta; varietatea cea mai mare a colacilor de mort se constată în partea de sud a României şi în Moldova; femeia care modelează colacii nu uită să-i ornamenteze cu imaginea crucii, cu o scară („scara sufletului”, în Transilvania şi Moldova), adăugând apoi, în Moldova, pasăre („pasărea-suflet”), jug, săgeată, în Muntenia, foarfece şi mână, multe din acestea fiind regăsibile în practicile uzitate la naşterea copilului, semnificând alegerea unui drum ocupaţional în viaţă, sau în camera nupţială, la căsătoria tinerilor, sau simboluri cu încărcătură religioasă, ceea ce reconfirmă una din constantele mentalităţii tradiţionale, aceea a unei viziuni ciclice asupra vieţii, ori subordonarea acesteia unui destin imanent. ] [10.23]
Corn pentru unt [ Recipient confecționat din corn de vită în care se păstrează untul. ] [10.24]
Coş [ Obiect făcut din împletitură de nuiele, papură etc. care servește la transportarea sau la depozitarea unor produse sau a unor obiecte. ] [10.25]
Coşuleţ [ Diminutivul de la coș; v. Coș. ] [10.26]
Covată [ 1. Albie, copaie; 2. Postavă, ladă din scânduri în care curge făina măcinată la moară. ] [10.27]
Cratiţă [ Vas din ceramică smălțuită sau din metal emailat în care se prepară mâncarea. ] [10.28]
Cremene [ Piatră dură care produce scântei prin lovirea cu un obiect din oțel (amnarul); bucată mică dintr-o astfel de piatră folosită la scăpărat cu amnarul și la aprinderea unui material combustibil (fitile, paie, lemne subțiri etc.). ] [10.29]
Cupă [ Vas de lemn (având capacitatea mai mare de 1 litru), cu diferite întrebuințări în gospodărie, servind și ca unitate de măsură. ] [10.30]
Cursă de şoareci [ Dispozitiv pentru prins șoareci, de formă rotundă sau paralelipipedică, confecționată în special din sârmă. ] [10.31]
Cutie [ Obiect cubic, paralelipipedic etc. din lemn, carton, metal etc. în care se păstrează sau se transportă anumite lucruri. ] [10.32]
Cuţit [ 1. Instrument de tăiat format dintr-o lamă metalică cu mâner; 2. Fierul plugului care taie drept în jos. ] [10.33]
Dispozitiv pentru aprinderea focului [ v. Amnar (cremene și amnar). ] [10.34]
Doniţă [ 1. Cofă (pentru apă); 2. Găleată din lemn în care sunt mulse vacile. ] [10.35]
Dovleac [ Plantă tâtâtoare cu fructe mari sferice sau ovale, folosite în alimentația omului sau a animalelor; fructul tăiat în două jumătăți, golit de semințe și de miez, apoi uscat, era folosit ca recipient pentru diverse produse alimentare. ] [10.36]
Făcăleţ [ Băț neted folosit la mestecat mămăliga. ] [10.37]
Farfurie de aramă [ Obiect din aramă, prelucrată manual, de obicei de formă rotundă, în care se servește mâncare. ] [10.38]
Farfurie de lemn [ Obiect din lemn strunjit, de obicei de formă rotundă, în care se servește mâncare. ] [10.39]
Foarfecă [ Unealtă pentru tăiat, compusă din două lame tăioase încrucișate, unite între ele la mijloc cu un șurub sau cu un nit; executată pentru diverse scopuri și de dimensiuni diferite, ea poate fi folosită pentru tunderea părului la oameni, în croitorie pentru tăiat materialele textile, în păstorit pentru tunderea lânii oilor, în viticultură și pomicultură pentru ajustarea ramurilor viței de vie sau a pomilor fructiferi în cadrul lucrărilor de întreținere practicate de obicei în luna februarie, când procesul de vegetație nu este încă început. ] [10.40]
Frigare [ Vergea de fier în care se înfige carnea pentru a o frife deasupra jăraticului. ] [10.41]
Fund de mămăligă [ Placă de lemn pe care se răstoarnă mămăliga (la masă); pe el se pot tăia (toca) zarzavaturi, carne etc. ] [10.42]
Furculiţă [ Obiect de metal sau din lemn, cu doi până la patru dinți, cu ajutorul căruia se duce mâncarea la gură. ] [10.43]
Găvan [ Vas din lemn de paltin, plop ori salcie, de forma unui castron cu două toarte cioplite, dispuse perpendicular pe margine, folosit pentru pisat usturoiul; marginile şi toartele sunt decorate cu crestături mărunte. ] [10.44]
Hârdau [ Ciubăr (vas rotund cu două toarte făcut din doage de lemn) de mari dimensiuni. ] [10.45]
Ibric [ Vas din metal sau din pământ, în formă de urcior, în care se ține apă (vine din turc. ibrik). ] [10.46]
Leagăn [ Pat mic de legănat copilul; sub aspect morfologic se încadrează în două tipuri: leagăn suspendat, construit din împletitură de nuiele sau din scândură, având forma unui coş care se agaţă cu frânghii de bârnele tavanului, în apropierea vetrei sau a patului; leagăn aşezat pe podea, răspândit în toată ţara, format dintr-o cutie de scânduri fixată pe un suport în formă de semicerc, care permite mişcarea într-o parte şi alta, sau pe două picioare înalte; la coşurile împletite, capătul din lemn este împodobit cu crestături în formă de rozete; la cele lucrate din scoarţă de copac, îmbinăriile fâşiilor din lemn au forme artistice şi elemente decorative pirogravate; leagănele aşezate pe podea au crestături dispuse pe scândurile laterale iar picioarele sunt uneori prelungite şi terminate în formă de cap de cal. ] [10.47]
Lespede pentru plăcintă [ Lespede din piatră dură care se încinge la foc și pe care se pun foile de plăcintă pentru a fi coapte. ] [10.48]
Lighean de lemn [ Vas larg și puțin adânc, confecționat din lemn, folosit la frământarea aluatului, la pregătirea unor salate etc. ] [10.49]
Lingură [ Obiect din lemn de folosinţă zilnică, compus din căuş şi coadă, cu largă răspândire în casa ţărănească; lucrate din lemn de paltin, frasin, prun, cireş, plop, salcie, folosite pentru mâncat sau pentru amestecat şi măsurat laptele la stână, pentru luat apa din căldare, au corpul cioplit, „căucul” cu forme ovoidale, eliptice sau emisferice, iar coada frumos profilată şi ornamentată; în funcţie de zonă şi folosinţă, poartă denumiri diferite: „ciorbar”, „ciorbalâc”, „cupceană”, „urdar”, „caic” etc.; lingurile pentru mâncat au coada dreaptă şi decor geometric perforat în Hunedoara, cu arcuiri elegante figurând păsări, peşti, şerpi, torsade, capete de cai în Gorj, cu forme plastice, în care motivul solar este preponderent în Bucovina, Mărginimea Sibiului, Valea Jiului; lingurile mari pentru luat apa, din Gorj şi Câmpia Romanaţilor, au coada puternic curbată, terminată cu un cârlig care capătă uneori forma unui cap de cal. ] [10.50]
Lingură mare [ Lingurile mari pentru luat apa, din Gorj şi Câmpia Romanaţilor, au coada puternic curbată, terminată cu un cârlig care capătă uneori forma unui cap de cal; linguri mari sunt folosite și la stână, cu ele mestecându-se în căldările puse la foc, în care se află zerul, din care se obține urda și rămâne jintița (aceasta poate fi băută rece de către ciobani și mai este dată împreună cu mămăligă sau pâine câinilor de pază). ] [10.51]
Lopată [ 1. Unealtă formată dintr-o placă de tablă sau de lemn, ușor concavă,, prevăzută cu o coadă dein lemn, utilizată pentru ridicarea sau deplasarea unor materiale granulare, pulverulente etc. (pământ, nisip, mortar etc.); 2. Unealtă de lemn cu care se vâră pâinea în cuptor; 3. Vâslă. ] [10.52]
Lopăţică [ 1. Lopată mică de fier, cu coadă scurtă, folosită pentru pus cărbunii în sobă; 2. Scândurică montată la războiul de țesut, prevăzută cu mai multe găuri, în care se introduce un cui pentru a împiedica sulul să se dea înapoi. ] [10.53]
Mătură [ Obiect de uz casnic, făcut din tulpinile plantei cu același nume sau din nuiele, cu ajutorul căreia se mătură. ] [10.54]
Model de broderie [ Piesă (fragment) destinat să fie imitat sau reprodus; tipar; exemplu; tipul unui obiect confecționat (model de bluză, model de croi, model de broderie etc.). ] [10.55]
Collapse <b>Obiecte de iluminat</b> [ Totalitatea obiectelor folosite de om în locuință și în gospodărie pentru a asigura iluminarea în încăperi întunecoase sau pe timpul nopții. ] [10.56]Obiecte de iluminat [ Totalitatea obiectelor folosite de om în locuință și în gospodărie pentru a asigura iluminarea în încăperi întunecoase sau pe timpul nopții. ] [10.56]
Pahar de metal [ Vas mic metalic din care se bea. ] [10.57]
Piperniţă [ 1. Vas, cutie mică în care se ține piperul; 2. Piuliță sau râșniță mică pentru pisat piperul. ] [10.58]
Pirostrie [ Obiect de uz casnic făcut dintr-un cerc sau un triunghi de fier, sprijinit pe trei picioare, pe care se așează oala sau ceaunul la foc. ] [10.59]
Pisălog [ Pilug - unealtă casnică din lemn sau din piatră, rotunjită la un capăt ca o măciucă, cu care se pisează în piuliță (obișnuit, se pisează sare sau grâu și alte grăunțe). ] [10.60]
Polonic [ 1. Lingură mare, cu coadă lungă, folosită pentru a scoate supa sau ciorba din oală; 2. Lingură mare, adâncă și cu găuri, folosită la stână pentru prepararea cașului și a urdei. ] [10.61]
Prepeleac de oale [ Suport pe care se aşează oalele în Transilvania, confecţionat dintr-o cracă groasă cu multe ramuri, înfipt în pământ în apropierea bucătăriei sau a stânei; în nordul Olteniei, prepeleacul este fixat uneori într-un suport de lemn şi ţinut în tindă; în Maramureş, se numeşte „sărcier”. ] [10.62]
Putină [ Vas din lemn, de obicei de forma unui trunchi de con, făcut din doage legate cu cercuri şi folosit mai ales la păstrarea unor brânzeturi, murături. ] [10.63]
Putinei [ Vas confecționat din ceramică sau din doage de lemn, înalt, de formă cilindrică, servind la alesul untului. ] [10.64]
Raclă pentru brânză [ Cutie din lemn în care se păstrează brânză, unt etc. ] [10.65]
Roabă [ Vehicul pentru transportul materialelor pe distanţe mici, alcătuit dintr-o ladă sau dintr-o platformă cu o roată şi cu două braţe, de care împinge omul; tărăboanţă. ] [10.66]
Samovar [ Vas din metal, prevăzut cu un încălzitor, în care se fierbe apa pentru ceai. ] [10.67]
Sărăriţă [ Vas pentru sare folosit în gospodărie, la stână ori la câmp; din punct de vedere al materialului din care sunt confecţionate, sărăriţele pot fi din lemn, coajă de copac, corn şi ceramică; solniță. ] [10.68]
Satâr [ Cuţit mare de bucătărie, scurt, lat şi greu, pentru spart oase, pentru tocat carne etc. ] [10.69]
Scafă [ 1. Cântar din lemn, lucrat de meşteşugarii satelor, având bara pe care se agaţă „scafele” şi tija de susţinere decorate cu crestături şi caneluri executate cu horjul; a fost răspândit cu precădere în Transilvania; greutăţile folosite erau din piatră; se întâlneşte sub denumiri diferite: „balanţă”, „fonturi”, „cumpene” etc. 2. Obiect confecționat din lemn, servind la luarea unei anumite cantități de grăunțe, făină, mălai etc.; 3. Vas mare (în formă de cupă) servind la păstrarea vinului sfințit, a mirodeniilor etc. ] [10.70]
Scară [ 1. Obiect (din lemn, din fier, din frânghie etc.) alcătuit din două părţi laterale lungi şi paralele, unite prin piese paralele aşezate transversal, la distanţe egale, şi servind pentru a urca şi a coborî de la un nivel la altul; 2. Fiecare dintre cele două inele atârnând de o parte și de alta a șeii, în care călărețul își sprijină picioarele. ] [10.71]
Scaun de scos cizmele [ Un fel de scaun, confecționat dintr-o scândură care se sprijină la un capăt pe două picioare scunde, având totodată la acest capăt și o decupare semicirculară în care intră tocul cizmei; se introduce tocul cizmei în scobitură, iar celălalt picior se pune pe scândură pentru a o ține fixă pe podea, înlesnind astfel descălțarea, fără ca omul să se mai aplece sau să ceară ajutorul altor persoane. ] [10.72]
Scaun pentru copil [ Scaun obișnuit de mici dimensiuni, scăunel; sau un scaun cu blatul foarte gros și greu, având un orificiu la mijloc cu un diametru potrivit pentru intrarea prin el a trupului unui copil; la o margine a blatului se face și o concavitate (de mărimea unei deschideri de palmă) în care se pun boabe; copilul este așezat în deschizătura blatului și nu se poate deplasa din cauza greutății blatului și a faptului că acesta este montat pe patru picioare; astfel, copilul nu mai trebuie foarte atent supravegheat (de la acest tip de scaun și până la antemergător nu există decât amplasarea unor rotițe la cele patru picioare). ] [10.73]
Şiştar [ Vas de lemn (sau de metal), de obicei cu gura mai largă decât baza, folosit mai ales la muls; pronunțat zonal și șistar, șitar, șuștar. ] [10.74]
Şiţă [ 1. Șindrilă (lungă); v. Șindrilă; 2. Fuscel (la războiul de țesut). ] [10.75]
Slavină [ Cep, canea - cep de lemn cu robinet la capăt, care servește la scoaterea lichidului dintr-un vas. ] [10.76]
Solniţă [ Vas din lemn, din lut, din coaj[ de copac etc. ]n care se p[streaz[ sarea la bucătărie. ] [10.77]
Spălător [ Bucată de pânză, de sârmă etc. cu ajutorul căreia se freacă şi se spală vasele. ] [10.78]
Sticlă [ Vas înalt de formă cilindrică, cu gât îngust, care serveşte la păstrarea lichidelor. ] [10.79]
Strecurătoare [ Vas de bucătărie (sau folosit pentru alegerea impurităților din diferite lichide) cu fundul găurit sau prevăzut cu o sită metalică. ] [10.80]
Suport de frigare [ Două crăcane din metal (pereche) între care se așează o țepușă pe care se înfig bucățile de carne ce urmează a fi fripte. ] [10.81]
Suport pentru lemne la vatră [ „Mâțe” sau „Cai” sunt obiecte din fier alcătuite dintr-o bară de cca. 30 cm. lungime, cu patru picioare scurte, care se pun sub lemnele de foc la vatră pentru a se asigura tirajul. ] [10.82]
Tălpici pentru sprijinit ceaunul [ Obiect de fier de forma unui cerc sprijinit pe trei sau patru picioare pe care se așează ceaunul pus la foc. ] [10.83]
Tavă [ Vas din lut, tablă sau din alt metal, smălţuit sau nu, cu marginile ridicate, în care se coc la cuptor anumite mâncăruri şi prăjituri; recipient cu fundul plat şi cu marginile uşor ridicate, pe care se aduc mâncarea şi tacâmurile la masă. ] [10.84]
Ţest [ Obiect din lut ars, din fontă etc., în formă de strachină, prevăzut cu o toartă sau cu un orificiu prin care este trecut un băț pentru ridicarea lui, cu care, după ce este bine încins, se acoperă aluatul de pâine pentru a se coace. ] [10.85]
Tigaie [ Vas din aramă, de formă întinsă, cu pereţii drepţi şi coadă formată dintr-o bară lată, montată aproximati în același plan cu vasul, cu decor în zig-zag sau cu liniuţe oblice, terminată cu o curbă puternică; se foloseşte la vatră în satele din Câmpia Dunării şi Dobrogea. ] [10.86]
Tigvă [ Plantă erbacee agăţătoare cu tulpina culcată, cu frunze dinţate şi cu fructe gălbui, bombate la capăt şi alungite spre coadă; tătarcă; Vas făcut din fructul uscat şi scobit al acestei plante, folosit pentru păstrat temporar lichide și pentru a bea. ] [10.87]
Tipar de turtă dulce [ Obiect din lemn semănând cu o ștampilă (pe suprafața căreia sunt diferite arabescuri) cu ajutorul căruia este imprimat aluatul din care se face turta dulce. ] [10.88]
Troacă [ 1. Covată scurtă și lată, făcută de obicei dintr-o singură bucată de lemn scobit; 2. Vas din lemn (în formă de jgheab, de ladă lungă etc.) în care se pune apa sau mâncarea pentru animale; 3. Vas de lemn cu apă prin care trece roata de la tocilă; 4. Lada în care curge făina în timpul măcinatului; 5. Instrument pe care se împletesc găitanele. ] [10.89]
Troc [ Vas de forma unei albii, cioplit dintr-o singură bucată de lemn, cu două prelungiri la capete, frumos profilate şi decorate cu mici crestături; în funcţie de mărime şi de zonă, covata serveşte pentru: frământat pâinea, păstrat făina, pus laptele la prins, spălat rufele etc.; covata are şi alte denumiri: „copaie”, „covăţică”, „postavă”, „postăviţă”, „covăţea”, „căpister”, „trocuţă”. ] [10.90]
Vas [ 1. Recipient (de lut, de metal, de sticlă etc.) de diferite forme și mărimi care servește mai ales la păstrarea lichidelor sau care se folosește ca obiect de ornament, de cult etc.; 2. Folosit mai ales la plural - fiecare dintre farfuriile, oalele, castroanele etc., întrebuințate la masă sau la pregătirea mâncării (vase de bucătărie). ] [10.91]
Vătrai [ Unealtă din fier în formă de cârlig sau de lopățică, cu coadă, cu care se scoate sau se scormonește jarul din vetre, sobe sau cuptoare. ] [10.92]
Collapse <b>Obiecte de uz personal</b> [ Corp solid, de obicei prelucrat, care are o anumită întrebuințare; lucru; ceea ce se oferă simțurilor, în special vederii; totalitatea obiectelor folosite de om, în viața de zi cu zi, pentru a-și satisface anumite nevoi legate de aspectul său, de relațiile economice, de deplasare, de apărare, de vicii etc. ] [11]Obiecte de uz personal [ Corp solid, de obicei prelucrat, care are o anumită întrebuințare; lucru; ceea ce se oferă simțurilor, în special vederii; totalitatea obiectelor folosite de om, în viața de zi cu zi, pentru a-și satisface anumite nevoi legate de aspectul său, de relațiile economice, de deplasare, de apărare, de vicii etc. ] [11]
Amnar [ 1. Bucată mică de oţel pe care se punea un material inflamabil (de obicei iască), cu care se ciocneşte cremenea ca să iasă scântei, constituind vechea ustensilă de apridere a focului; aproape totdeauna foarte frumos lucrată de fierarii satelor. 2. Piesă componentă a războiului de ţesut, de forma unei mici rame dreptunghiulare care fixează „lopăţica“ şi care serveşte la învârtirea „sulului“ dinainte. 3. Bucată de fier cu care se manevrează fierul lat al plugului. 4. Bucată de lemn scobită care leagă „carâmbii“ celor două „loitre“ ale carului (un car are patru amnari). ] [11.1]
Baltag [ Topor mic din bronz, cu caracter decorativ. ] [11.2]
Baston [ Băț (fasonat) care servește de reazem la mers. ] [11.3]
Briceag [ Cuțitaș de buzunar cu una sau mai multe limbi care se pot strânge plăsele. ] [11.4]
Brici [ Instrument de bărbierit, format dintr-o limbă de oțel foarte ascuțită și un mâner care folosește și ca teacă (etui) al limbii. ] [11.5]
Călimară [ Vas mic (din sticlă sau din metal) în care se ține cerneala. ] [11.6]
Căpăuşcă [ Obiect de os de pește cu ajutorul căruia pescarii din Delta Dunării se scobesc în urechi pentru a le desfunda în caz că vreun val le astupă cu nisip. ] [11.7]
Căuc [ v. Căuș. ] [11.8]
Cremene [ Piatră dură care produce scântei prin lovirea cu un obiect din oțel (amnarul); bucată mică dintr-o astfel de piatră folosită la scăpărat cu amnarul și la aprinderea unui material combustibil (fitile, paie, lemne subțiri etc.). ] [11.9]
Cutie pentru brici [ Obiect paralelipipedic din lemn, ca un penar, în care se păstrează briciul. ] [11.10]
Lanţ de briceag [ Legătură (de metal) alcătuită din verigi mici cu ajutorul căreia briceagul (sau ceasul) este prins de o baieră a pantalonilor (sau de vestă). ] [11.11]
Lulea [ Obiect pentru fumat, alcătuit dintr-o parte scobită în care se pune tutunul și o țeavă prin care trece fumul; v. pipă. ] [11.12]
Pieptene [ Obiect din os pentru pieptănat părul sau purtat ca podoabă de fete. ] [11.13]
Pungă de bani [ Săculeț (cu baiere) din piele, pânză etc. în care se țin de obicei banii, tutun sau alte obiecte mărunte. ] [11.14]
Pungă pentru tutun [ v. Pungă de bani. ] [11.15]
Punguţă [ v. Pungă de bani (diminutivarea cuvântului pungă) ] [11.16]
Susţinător hernie [ Centură din piele și material textil, care se poartă direct pe pielea abdomenului, având montată (pe partea dreaptă sau stângă) o tijă metalică îmbrăcată și ușor curbată, cu o mică perniță la capăt care apasă asupra locului unde se manifestă hernia. ] [11.17]
Teacă pentru cuţit [ Apărătoare confecționată din piele, din metal sau din lemn în care se păstrează lama unui cuțit. ] [11.18]
Collapse <b>Port popular</b> [ Îmbrăcăminte caracteristică unui popor, unei regiuni, unei epoci etc.; fel de îmbrăcăminte folosit în anumite ocazii; port țărănesc. ] [12]Port popular [ Îmbrăcăminte caracteristică unui popor, unei regiuni, unei epoci etc.; fel de îmbrăcăminte folosit în anumite ocazii; port țărănesc. ] [12]
Collapse <b>Haine purtate deasupra</b> [ Categorie vestimentară care desemnează piesele de port purtate de către bărbați și femei peste alte piese de îmbrăcăminte. ] [12.1]Haine purtate deasupra [ Categorie vestimentară care desemnează piesele de port purtate de către bărbați și femei peste alte piese de îmbrăcăminte. ] [12.1]
Biţuşcă [ Cojoc scurt (cu mâneci) pe care îl poartă țăranii. ] [12.1.1]
Boandă [ 1. Haină bărbătească largă și lungă, îmblănită; 2. Cojoc fără mâneci, scurt până la brâu (pronunțat și bondă); vine din ung. bunda. ] [12.1.2]
Bondiţă bărbătească [ Diminutiv de la bundă - haină bărbătească largă și lungă, îmblănită; bundița este un cojocel fără mâneci, scurt până la brâu. ] [12.1.3]
Bondiţă femeiască [ Diminutiv de la bundă; bundița este un cojoc fără mâneci decorat cu broderii şi blană de miel pe margini. ] [12.1.4]
Bubou bărbătesc [ Piesă de costum purtată, în sezonul rece, de femei şi de bărbaţi, denumită şi bubău, specifică satelor din Ţara Oltului şi zona Făgăraşului; buboul se confecţionează din ţesătură groasă de lână dată la vâltoare; în zona Făgăraşului, s-a purtat bubou alb, iar, în satele din Ţara Oltului, buboul de culoare neagră sau gri „seină“; piesele vechi sunt lucrate din ţesătură dată la vâltoare, fără părul scos, iar, la cele noi, numai cu „părul scos“, având înfăţişarea unei blăni de oaie. Din punct de vedere al croiului, se disting două tipuri: a) buboul cu faţă şi spatele dintr-o singură fâşie aşezată pe lung, la care se adaugă mânecile formate din două bucăţi drepte de ţăsătură şi câte un clin sub braţ; b) buboul cu pieptul şi cu spatele croite până în talie, dintr-o foaie de ţesătură aşezată vertical, la care se adaugă, pentru a lungi haina până la mijlocul gambei, o foaie de ţesătură dispusă orizontal; Mânecile sunt croite oblic pentru a fi mai strâmte la încheietura mâinii; cusăturile executate cu fir gros de lână, tivitura foilor din faţă şi „cheutorile“ împletite la gât constituie singurele ornamente. ] [12.1.5]
Bubou femeiesc [ Piesă de costum purtată, în sezonul rece, de femei şi de bărbaţi, denumită şi bubău, specifică satelor din Ţara Oltului şi zona Făgăraşului; buboul se confecţionează din ţesătură groasă de lână dată la vâltoare; în zona Făgăraşului, s-a purtat bubou alb, iar, în satele din Ţara Oltului, buboul de culoare neagră sau gri „seină“; piesele vechi sunt lucrate din ţesătură dată la vâltoare, fără părul scos, iar, la cele noi, numai cu „părul scos“, având înfăţişarea unei blăni de oaie. Din punct de vedere al croiului, se disting două tipuri: a) buboul cu faţă şi spatele dintr-o singură fâşie aşezată pe lung, la care se adaugă mânecile formate din două bucăţi drepte de ţăsătură şi câte un clin sub braţ; b) buboul cu pieptul şi cu spatele croite până în talie, dintr-o foaie de ţesătură aşezată vertical, la care se adaugă, pentru a lungi haina până la mijlocul gambei, o foaie de ţesătură dispusă orizontal; Mânecile sunt croite oblic pentru a fi mai strâmte la încheietura mâinii; cusăturile executate cu fir gros de lână, tivitura foilor din faţă şi „cheutorile“ împletite la gât constituie singurele ornamente. ] [12.1.6]
Cojoc bărbătesc [ Haină din piele de oaie prelucrată, cu mițe cu tot,care se poartă mai ales la țară, în timp de iarnă, atât de către bărbați, cât și de către femei. ] [12.1.7]
Cojoc femeiesc [ v. Cojoc bărbătesc. ] [12.1.8]
Glugă [ Piesă de port autohtonă moştenită din fondul traco – getic, purtată mai ales de ciobani; se confecţionează din pănură de culoare albă, cu o dungă neagră şi franjuri la capătul de jos; se întâlnesc mai multe tipuri: a. Gluga de sine stătătoare formată dintr-o singură bucată, este realizată prin îndoirea ţesăturii în două pe lungime, având cusătura pe creştetul capului, frecventă în zonele Avrig, Haţeg, Mărginimea Sibiului, Poiana Ruscă; b. Gluga ataşată altor haine, specifică zonelor din sudul ţării: Oltenia, Muntenia, Dobrogea; c. Gluga formată din gulerul lat al unei haine se întâlneşte în N Moldovei şi N – E Transilvaniei. ] [12.1.9]
Gubă [ Haină miţoasă din stofă de lână albă, sură sau neagră; este croită din două foi drepte, deschisă în faţă, fără guler, cu mânecile drepte, racordate direct la umăr; se încheie cu două şireturi la gât; este o piesă integrată costumului de iarnă, purtată de bărbaţi şi de femei, fie îmbrăcată pe mâneci, fie pusă pe umeri, „mândreşte”, cu o mânecă adusă în faţă şi una în spate. ] [12.1.10]
Manta bărbătească [ Haină largă și lungă care se poartă peste alte haine contra frigului sau a ploii; mantie. ] [12.1.11]
Manta femeiască [ v. Manta bărbătească. ] [12.1.12]
Mintean [ Haină țărănească de dimie, de obicei scurtă, împodobită de la guler și până la poale cu găitane (și cu cusături). ] [12.1.13]
Pelerină bărbătească [ Haină lungă și largă, fără mâneci, care se poartă peste altă îmbrăcăminte, având rolul de a-l feri pe purtător de intemperii sau de eventuala stropire cu apă (în cazul pescarilor). ] [12.1.14]
Pelerină femeiască [ Haină lungă și largă, fără mâneci, care se poartă peste altă îmbrăcăminte, având rolul de a o feri pe purtătoare de intemperii. ] [12.1.15]
Pieptar bărbătesc [ 1. Haină (din postav, din lână etc.) fără mâneci, care acoperă pieptul și spatele; cojocel scurt, fără mâneci, din blană de miel; bundiță. ] [12.1.16]
Pieptar femeiesc [ Haină (de postav, de lână), fără mâneci, care acoperă pieptul și spatele; cojocel scurt, fără mâneci, din blană de miel; bundiță. ] [12.1.17]
Sarică femeiască [ v. Sarică bărbătească. ] [12.1.18]
Sarică păstorească [ Pelerină lungă din blană de oaie, purtată de ciobani. ] [12.1.19]
Scurteică [ Haină femeiască de influenţă orăşenească, lucrată din postav, catifea sau ţesătură de mătase, lungă până la genunchi, căptuşită cu blană de miel şi cu guler de vulpe; s-a purtat în toată Câmpia Dunării. ] [12.1.20]
Şubă bărbătească [ Haină lungă și largă (din postav gros), de obicei cu guler mare și căptușită cu blană, care este purtată mai ales de către bărbați. ] [12.1.21]
Şubă femeiască [ v. Șubă bărbătească. ] [12.1.22]
Suman bărbătesc [ Haină țărănească lungă (până la genunchi) făcută din pănură, din postav gros (și bogat împodobită cu găitane); dulamă; zeghe. ] [12.1.23]
Suman femeiesc [ v. Suman mițos. ] [12.1.24]
Suman miţos [ Haină din dimie albă, seină, neagră sau colorată, are o largă răspândire în costumul popular românesc; sumanul este o piesă de port de tradiţie autohtonă, care se poartă iarna, atât la bărbaţi cât şi la femei; în Moldova se deosebesc trei categorii: - suman scurt „sumăiaş” sau „sumănică”, purtat toamna sau primăvara; - suman lung purtat iarna deasupra cojocului scurt sau a minteanului; - suman prost, lucrat din stofă de culoare neagră sau brumărie, este croit simplu, cu câte un singur clin drept în părţi şi cu guler. ] [12.1.25]
Ţolică [ 1. Țesătură groasă de lână, de cânepă etc., folosită ca pătură, ca velință sau pentru așternut pe jos; 2. Piesă de rufărie sau de îmbrăcăminte purtată de bărbați. ] [12.1.26]
Vestă bărbătească [ Piesă de port, scurtă, fără mâneci și fără guler, purtată de bărbați pe sub haină. ] [12.1.27]
Vestă femeiască [ Piesă de port, scurtă, fără mâneci și fără guler, purtată de femei pe sub haină. ] [12.1.28]
Collapse <b>Încălţăminte</b> [ Obiect (din piele) cu talpă solidă, care servește la acoperirea și la protejarea părții de jos a picioarelor. ] [12.2]Încălţăminte [ Obiect (din piele) cu talpă solidă, care servește la acoperirea și la protejarea părții de jos a picioarelor. ] [12.2]
Călţuni [ Ciorapi croșetați, din lână sau bumbac, cu lungimea până la genunchi, denumirea de călțuni venind din greaca modernă (kartsoni). ] [12.2.1]
Ciorapi [ Obiect de încălțăminte din lână sau bumbac, croșetat, de lungimi diferite, mai rar depășind genunchiul, purtat cu opincă, pantof sau gheată. ] [12.2.2]
Cipici [ Papuc din lână împletită sau din stofă. ] [12.2.3]
Cizme [ Încălțăminte cu carâmbul (aproape) până la genunchi; cizma se compune din căpută și carâmb. ] [12.2.4]
Ghete [ Încălțăminte din piele care acoperă piciorul până deasupra gleznei. ] [12.2.5]
Nojiţe [ 1. Curelușă, șiret cu care se leagă opincile de picior; 2. Fiecare dintre găurile opincii prin care se petrece curelușa. ] [12.2.6]
Obiele [ Bucăţi dreptunghiulare de ţesătură din lână sau pânză, înfăşurate strâns pe picior sub opinci; în cele mai multe zone, obielele au fost confecţionate din pănură; în Banat, unele zone din vestul Olteniei şi sudul Transilvaniei, obielele sunt ţesute în patru iţe din lână frumos colorată, formând modele specifice; gama cromatică a obielelor din Banat este vie, cu roşu, alb şi bleumarin pentru tineri şi negru cu alb pentru vârstnici; modul de înfăşurare a obielelor pe picior indică uneori vârsta, tinerii purtându-le cu un capăt răsfrânt în afară; În Hunedoara, Orăştie, Petroşani şi o parte din Ţara Haţegului, obielele sunt mai sobre, dintr-o ţesătură albă de lână, străbătută la intervale de 2 – 3 cm. de dungi înguste cu gri şi negru; în Maramureş, se foloseşte, pentru confecţionarea obielelor, o ţesătură de gubă cu firele periate; obielele se strâng pe picior cu nojiţe împletite din păr de cal, din lână sau din piele. ] [12.2.7]
Opinci [ Încălţăminte de tradiţie iliro–traco-dacă; opincile sunt lucrate fiecare dintr-o singură bucată de piele de porc sau de vacă şi erau purtate, în trecut, în toate zonele ţării; opincile au fost răspândite pe o arie întinsă care cuprinde o mare parte a Europei; în România se întâlnesc: opinci croite dintr-o bucată dreptunghiulară de piele, cu marginile încreţite uniform; opinci croite dintr-o bucată de piele de formă dreptunghiulară cu unul din colţuri tăiat; după felul în care se „îngurzesc”, după forma „gurguiului”, după modul în care se formează călcâiul şi se încrucişează nojiţele, se pot stabili numeroase variante zonale; astfel, apare opinca cu „vârzog”, „rumânească”, „oltenească”, cu „gurgui înalt”, cu „creastă”, cu „limbă” etc.; opincile purtate în zonele de munte au vârful mai înalt, iar cele de la câmpie sunt mai plate; opincile din Pădureni, cu „gurgui” foarte înalt, decorat cu ţinte de cositor şi cusături executate cu fâşii înguste de toval; opincile portului bărbătesc din Romanaţi şi Dolj au forme frumoase cu ornamente ştanţate. ] [12.2.8]
Opinci cu gurgui [ v. Opinci. ] [12.2.9]
Opinci îngurzite egal [ v. Opinci. ] [12.2.10]
Pantofi [ Încălțăminte din piele sau din pânză care acoperă laba piciorului până la gleznă. ] [12.2.11]
Papuci [ Încălţăminte pentru femei, fără ştaif, lucrată din piele sau stofă colorată, purtată cu precădere în satele din Câmpia Dunării. ] [12.2.12]
Saboţi [ Încălţăminte făcută dintr-o bucată de lemn scobit sau dintr-o talpă de lemn cu feţe din piele groasă. ] [12.2.13]
Collapse <b>Piese de podoabă</b> [ Totalitatea pieselor sau montajelor folosite ca podoabe mai ales de către femei, dar (mai rar) și de către bărbați. ] [12.3]Piese de podoabă [ Totalitatea pieselor sau montajelor folosite ca podoabe mai ales de către femei, dar (mai rar) și de către bărbați. ] [12.3]
Ac decorativ [ Ac cu gămălie de sticlă colorată folosit pentru fixarea ştergarului în diferite feluri, în satele din Câmpia Dunării, Dobrogea, sudul Moldovei, centrul şi sudul Transilvaniei. ] [12.3.1]
Barşon [ Podoabă de monede cu arie largă de răspândire în ţara noastră. Salbă realizată din monede găurite şi prinse pe o panglică sau înşirate pe o aţă veche, aşa cum atestă monedele din secolele XVI-XVII descoperite în săpăturile arheologice. Se pot stabili tipuri distincte de salbe în funcţie de modalităţile de prindere a monedelor între ele şi de piesele auxiliare întrebuinţate. Salbele sunt formate din una sau mai multe monede de aur sau argint, montate pe o panglică, pe un fir metalic cu inele etc. Cea mai simplă salbă formată dintr-un ban de aur sau argint, perforat sau încadrat într-o casetă metalică frumos cizelată cu motive geometrice, prinsă pe o panglică neagră, specifică Banatului, se numeşte „florinaş“, după numele monedei. In zona Albei, „salbele de bani“ sunt formate din trei rânduri de monede de argint (coroane, zloţi sau florini), prinse cu mici zale şi lănţişoare din argint şi medalioane compuse din cercuri întretăiate. Această salbă reprezenta în jurul anilor 1910-1914 contravaloarea unei perechi de boi. ] [12.3.2]
Brăţară [ 1. Podoabă (din metal prețios) purtată de femei la încheietura mâinii; 2. Partea inferioară a mânecii (la cămășile femeiești), care este ornamentată și care strânge lărgimea mânecii, lăsându-i doar un diametru suficient pentru introducerea mâinii. ] [12.3.3]
Cercei [ Obiecte (pereche) de podoabă purtate de către femei la urechi. ] [12.3.4]
Chei pe chici [ Piese de podoabă mici, având aspectul unor chei din aramă sau cositor, prinse în șiraguri și purtate pe o parte a fotei, specific portului femeiesc din Ținutul Pădurenilor. ] [12.3.5]
Ciucure [ Ornament făcut dintr-o împletitură de mătase, de lână sau de bumbac, cu care se împodobesc marginile covoarelor, ale unor piese de îmbrăcăminte, ale draperiilor. ] [12.3.6]
Cunună [ Împletitură circulară din flori, frunze sau ramuri care se pune pe capul; coroană care se pune pe capul mirilor în timpul cununiei religioase. ] [12.3.7]
Inel [ Podoabă specifică portului popular din multe zone ale ţării, puţin răspândită în zilele noastre în forme tradiţionale; sunt lucrate din alamă, cositor sau argint şi se grupează în două tipuri: a. Formate dintr-o verigă; b. Cu montură; cele mai simple sunt alcătuite dintr-o verigă cu secţiune rotundă, triunghiulară sau romboidală. ] [12.3.8]
Mărgele [ Boabă (mică) de sticlă, de piatră etc., de forme și culori diferite, folosită ca podoabă în monturi de șiruri și purtate în jurul gâtului de către femei; salbe de mărgele. ] [12.3.9]
Pafta [ Închizătoare ornamentală din metal, uneori de argint, folosită la cingătoarea costumului din Vlaşca; elementele stilistice indică o influenţă balcanică. ] [12.3.10]
Pană [ Podoabă ceremonială bărbătească lucrată din pene de păun; iniţial, pălăria cu calotă rotundă şi borul drept, cu podoabe de mărgele şi o pană de păun, a fost purtată de flăcăi în zona Năsăudului şi într-o parte a văii Someşului; cu timpul, această pălărie a început să capete un caracter ceremonial datorită înlocuirii penei printr-un imens evantai format din câteva rânduri suprapuse de pene; cea mai impunătoare este pana năsăudeană, cu diametrul de cca 0,50 m şi o înălţime de 0,45 m; ea constituie în prezent o caracteristică a costumului de Năsăud, simbolizând strălucirea şi măreţia păunului întruchipat în persoana mirelui; pana se poartă împreună cu zgarda de mărgele policrome, îngustă sau înaltă, decorată cu motive geometrice, montată deasupra unei bentiţe din catifea neagră; în zona Avrigului, se poartă „păune”, o podoabă de dimensiuni mai modeste, aşezată în partea dreaptă a pălăriei, şi doi ciucuri coloraţi din mărgele, care atârnă până la lobul urechii. ] [12.3.11]
Pandantiv [ Bijuterie care se poartă la gât, atârnată de un lănțișor sau de o panglică. ] [12.3.12]
Panglică [ Fâșie îngustă de mătase, de bumbac, de catifea etc. folosită ca podoabă în confecții. ] [12.3.13]
Păuniţă [ Montaj din pene sau din lână colorată care se pune la pălăriile tinerilor (v. struț). ] [12.3.14]
Pinten [ v. Pinteni. ] [12.3.15]
Salbă [ Podoabă din monede cu arie largă de răspândire în toată ţara, salba este realizată din monede găurite şi prinse pe o panglică sau înşirate pe o aţă; aşa cum atestă monedele din sec. 16 şi 17, descoperite în săpăturile arheologice, salba se dovedește a fi o piesă de podoabă cu vechime apreciabilă. v. Barșon. ] [12.3.16]
Zale [ 1. Lanț; 2. Lănțișor din metal întrebuințat mai ales ca podoabă 3. Cusătură în formă de lănțișor, făcută pe ie, pe catrință etc. ] [12.3.17]
Zgardă [ 1. Curea sau cerc (de metal) care se pune în jurul gâtului la câini; 2. Salbă, colan, șirag de pietre scumpe. v. Zgardă scumpă. ] [12.3.18]
Zgardă scumpă [ Piesă de podoabă femeiască (salbă de bani sau de pietre scumpe), purtată de către femei în jurul gâtului. v. Salbă. ] [12.3.19]
Zurgălăi [ v. Zurgălău. ] [12.3.20]
Collapse <b>Port bărbătesc</b> [ Îmbrăcăminte caracteristică bărbaților unui popor, unei regiuni, unei epoci etc.; fel de îmbrăcăminte folosit în anumite ocazii de către bărbați. ] [12.4]Port bărbătesc [ Îmbrăcăminte caracteristică bărbaților unui popor, unei regiuni, unei epoci etc.; fel de îmbrăcăminte folosit în anumite ocazii de către bărbați. ] [12.4]
Collapse <b>Acoperitori de cap bărbăteşti</b> [ Totalitatea pieselor de port bărbătesc tradițional, purtate zilnic sau cu ocazia unor ceremonii, destinate acoperirii capului (pălărie, clop, căciulă etc.). ] [12.4.1]Acoperitori de cap bărbăteşti [ Totalitatea pieselor de port bărbătesc tradițional, purtate zilnic sau cu ocazia unor ceremonii, destinate acoperirii capului (pălărie, clop, căciulă etc.). ] [12.4.1]
Căciulă bărbătească [ Piesă de port bărbătesc, confecţionată din blană de miel de culoare albă sau neagră; din punct de vedere morfologic, căciula se încadrează în două tipuri: a) căciulă joasă de formă cilindrică, denumită „moconească“, „rotată“, „retezată“, „turtită“ etc., purtată în Oltenia, Câmpia Bărăganului, Mărginimea Sibiului, Vrancea, Maramureş, etc. b) ţuguiată, moţată, purtată cu moţul drept în sus, răsfrânt în faţă, pe spate sau înfundat, răspândită în Moldova, Muntenia, Oltenia şi Banat. ] [12.4.1.1]
Clop [ Pălărie (neagră cu borurile înguste) purtată de către bărbați; termenul este folosit numai în arealul transilvănean și vine din ung. kalap. ] [12.4.1.2]
Fes bărbătesc [ 1. Scufie roșie din postav cu un ciucure, de forma unui trunchi de con, purtată de populațiile de religie musulmană; 2. scufie asemănătoare purtată în secolul al XIX-lea de lăutari. ] [12.4.1.3]
Pălărie [ Acoperământ de cap confecţionat din fetru sau din pai în ateliere specializate, purtat de bărbaţi şi de femei, în unele zone, parte componentă a portului popular; pălăriile bărbăteşti sunt diferite, în funcţie de zonă: a. Pălărie rotundă cu bor foarte mic; b. Cu boruri foarte mari; c. Cu boruri mari întoarse în sus; d. Cu calotă rotundă şi bor drept, purtată cu panglică, zgardă de mărgele sau pană de păun, în funcţie de zonă. Pălăriile bărbăteşti din pai pot fi: cu calotă cilindrică în Oltenia şi Teleorman; cu calota foarte înaltă şi uşor ţuguiată în Satu Mare, Arad, Câmpia Transilvaniei, Maramureş; cu calota teşită, foarte mică, şi boruri înguste dispuse oblic, denumită „clop”, prevăzută cu panglică lată policromă, zgardă cu mărgele, pană de struţ, purtată în Ţara Oaşului şi Maramureş. ] [12.4.1.4]
Bete bărbăteşti [ Cingătoare îngustă și lungă, țesută din lână pe care o poartă (mai rar) bărbații. ] [12.4.2]
Biţuşcă [ Cojoc scurt (cu mâneci) pe care îl poartă țăranii. ] [12.4.3]
Bondiţă bărbătească [ Diminutiv de la bundă - haină bărbătească largă și lungă, îmblănită; bundița este un cojocel fără mâneci, scurt până la brâu. ] [12.4.4]
Brâu bărbătesc [ Cingătoare lată (din lână) pe care o poartă țăranii; piesă de port ţesută, purtată atât de femei cât şi de bărbaţi; brâul are formă dreptunghiulară, cu latura lungă de 2-4 m; se înfăşoară de câteva ori peste cămaşă, iar capetele se leagă ori se îndoiesc şi se fixează dedesubt; brâiele late sunt în primul rând funcţionale, având uneori culoarea albă; ele se poartă îndoite în două în lungime; brâiele late sunt de obicei monocrome: albe, roşii, negre sau bleumarin, având ornamentaţia dispusă la capete sub formă de dungi sau dungi intercalate de alesături. ] [12.4.5]
Bubou bărbătesc [ Piesă de costum purtată, în sezonul rece, de femei şi de bărbaţi, denumită şi bubău, specifică satelor din Ţara Oltului şi zona Făgăraşului; buboul se confecţionează din ţesătură groasă de lână dată la vâltoare; în zona Făgăraşului, s-a purtat bubou alb, iar, în satele din Ţara Oltului, buboul de culoare neagră sau gri „seină“; piesele vechi sunt lucrate din ţesătură dată la vâltoare, fără părul scos, iar, la cele noi, numai cu „părul scos“, având înfăţişarea unei blăni de oaie. Din punct de vedere al croiului, se disting două tipuri: a) buboul cu faţă şi spatele dintr-o singură fâşie aşezată pe lung, la care se adaugă mânecile formate din două bucăţi drepte de ţăsătură şi câte un clin sub braţ; b) buboul cu pieptul şi cu spatele croite până în talie, dintr-o foaie de ţesătură aşezată vertical, la care se adaugă, pentru a lungi haina până la mijlocul gambei, o foaie de ţesătură dispusă orizontal; Mânecile sunt croite oblic pentru a fi mai strâmte la încheietura mâinii; cusăturile executate cu fir gros de lână, tivitura foilor din faţă şi „cheutorile“ împletite la gât constituie singurele ornamente. ] [12.4.6]
Cămaşă bărbătească [ Îmbrăcăminte din pânză care se poartă pe piele, acoperind partea superioară a corpului; după zona etnografică, ea poate să fie cu mânecile largi sau cu brățară la încheietura mâinii; cămășile bărbătești sunt mai puțin ornamentate, având la deschizătură doar un șir de broderie cu arnici, un alt șir îngust de-a lungul mânecii și un altul la marginea gulerului; de obicei, culoarea arniciului este neagră, iar pânza este totdeauna albă. ] [12.4.7]
Chimir [ Brâu lat din piele purtat de bărbații din zonele care au printre ocupațiile pricipale și lucrul la pădure (maramureșeni, oșeni, gorjeni etc.) deoarece el susține foarte bine șalele la ridicarea și manevrarea buștenilor; el s-a permanentizat însă în cadrul costumului popular bărbătesc din unele zone, devenind parte componentă a acestuia, a început să fie mai bogat ornamentat, i s-au făcut mai multe buzunare și i s-au pus și capse, obținându-se astfel un obiect și nelipsit, și de fală. ] [12.4.8]
Cingătoare împletită bărbătească [ Piesă de port confecționată din fâșii de pânză sau de piele împletite. ] [12.4.9]
Cioareci [ 1. Pantaloni țărănești foarte strâmți, făcuți din lână groasă (aba); 2. În Banat, sunt numiți cioareci ciorapii din dimie groasă, purtați de către femei. ] [12.4.10]
Cojoc bărbătesc [ Haină din piele de oaie prelucrată, cu mițe cu tot,care se poartă mai ales la țară, în timp de iarnă, atât de către bărbați, cât și de către femei. ] [12.4.11]
Curea bărbătească [ Cingătoare din piele sau din pânză groasă folosită în special pentru susținerea pantalonilor (ițari, cioareci etc.). ] [12.4.12]
Glugă [ Piesă de port autohtonă moştenită din fondul traco – getic, purtată mai ales de ciobani; se confecţionează din pănură de culoare albă, cu o dungă neagră şi franjuri la capătul de jos; se întâlnesc mai multe tipuri: a. Gluga de sine stătătoare formată dintr-o singură bucată, este realizată prin îndoirea ţesăturii în două pe lungime, având cusătura pe creştetul capului, frecventă în zonele Avrig, Haţeg, Mărginimea Sibiului, Poiana Ruscă; b. Gluga ataşată altor haine, specifică zonelor din sudul ţării: Oltenia, Muntenia, Dobrogea; c. Gluga formată din gulerul lat al unei haine se întâlneşte în N Moldovei şi N – E Transilvaniei. ] [12.4.13]
Gubă [ Haină miţoasă din stofă de lână albă, sură sau neagră; este croită din două foi drepte, deschisă în faţă, fără guler, cu mânecile drepte, racordate direct la umăr; se încheie cu două şireturi la gât; este o piesă integrată costumului de iarnă, purtată de bărbaţi şi de femei, fie îmbrăcată pe mâneci, fie pusă pe umeri, „mândreşte”, cu o mânecă adusă în faţă şi una în spate. ] [12.4.14]
Haină bărbătească [ 1. Obiect de acoperit corpul peste albituri; 2. Îmbrăcăminte bărbătească (sau femeiască) care acoperă partea de sus a corpului; 3. Palton. ] [12.4.15]
Iţari [ Pantaloni țărănești lungi și strâmți, de obicei de culoare albă. ] [12.4.16]
Izmene [ 1. Pantaloni din pânză albă, având croiul ciorecilor, care se poartă vara în Banat, Muntenia, Oltenia, Dobrogea; foile de pânză sunt încheiate cu cheiţe decorative, iar pe marginea de jos au dantelă; 2. pantaloni de pânză care se poartă sub cioareci. ] [12.4.17]
Jachetă bărbătească [ Veston croit pe talie, lung până mai jos de șolduri. ] [12.4.18]
Palton [ Haină de iarnă, confecționată din stofă groasă, căptușită, care se poartă peste celelalte veșminte. ] [12.4.19]
Pantaloni [ Obiect de îmbrăcăminte care acoperă corpul de la brâu în jos, acoperind fiecare picior în parte. ] [12.4.20]
Pantaloni de croi orăşenesc [ Pantaloni a căror croială este făcută după moda orășenească („port nemțesc”). ] [12.4.21]
Pelerină bărbătească [ Haină lungă și largă, fără mâneci, care se poartă peste altă îmbrăcăminte, având rolul de a-l feri pe purtător de intemperii sau de eventuala stropire cu apă (în cazul pescarilor). ] [12.4.22]
Pieptar bărbătesc [ 1. Haină (din postav, din lână etc.) fără mâneci, care acoperă pieptul și spatele; cojocel scurt, fără mâneci, din blană de miel; bundiță. ] [12.4.23]
Podoabă bărbătească de sărbătoare [ Monturi de pene sau de bani (făcuți de „cesari”, adică ceasornicari, bijutieri) care se poartă la pălărie, la vestă sau la cingătoare. ] [12.4.24]
Sarică păstorească [ Pelerină lungă din blană de oaie, purtată de ciobani. ] [12.4.25]
Şorţ bărbătesc [ Obiect de îmbrăcăminte făcut din pânză, piele, cauciuc etc. pe care îl poartă dinainte bărbații, peste haine, la diferitele activități pe care le desfășoară, pentru a proteja îmbrăcămintea. ] [12.4.26]
Şubă bărbătească [ Haină lungă și largă (din postav gros), de obicei cu guler mare și căptușită cu blană, care este purtată mai ales de către bărbați. ] [12.4.27]
Suman bărbătesc [ Haină țărănească lungă (până la genunchi) făcută din pănură, din postav gros (și bogat împodobită cu găitane); dulamă; zeghe. ] [12.4.28]
Suman miţos [ Haină din dimie albă, seină, neagră sau colorată, are o largă răspândire în costumul popular românesc; sumanul este o piesă de port de tradiţie autohtonă, care se poartă iarna, atât la bărbaţi cât şi la femei; în Moldova se deosebesc trei categorii: - suman scurt „sumăiaş” sau „sumănică”, purtat toamna sau primăvara; - suman lung purtat iarna deasupra cojocului scurt sau a minteanului; - suman prost, lucrat din stofă de culoare neagră sau brumărie, este croit simplu, cu câte un singur clin drept în părţi şi cu guler. ] [12.4.29]
Ţolică [ 1. Țesătură groasă de lână, de cânepă etc., folosită ca pătură, ca velință sau pentru așternut pe jos; 2. Piesă de rufărie sau de îmbrăcăminte purtată de bărbați. ] [12.4.30]
Vestă bărbătească [ Piesă de port, scurtă, fără mâneci și fără guler, purtată de bărbați pe sub haină. ] [12.4.31]
Zăbun bărbătesc [ Haină lungă, cu mâneci, dublată, cu cusături decorative, purtată atât de bărbați, cât și de către femei în timpul sezonului rece. ] [12.4.32]
Collapse <b>Port de copil</b> [ Îmbrăcăminte caracteristică copiilor unui popor, unei regiuni, unei epoci etc.; până la vârsta de 5-7 ani, portul popular al copiilor nu se diferențiază după sex. ] [12.5]Port de copil [ Îmbrăcăminte caracteristică copiilor unui popor, unei regiuni, unei epoci etc.; până la vârsta de 5-7 ani, portul popular al copiilor nu se diferențiază după sex. ] [12.5]
Collapse <b>Port femeiesc</b> [ Îmbrăcăminte caracteristică femeilor unui popor, unei regiuni, unei epoci etc.; fel de îmbrăcăminte folosit în anumite ocazii de către femei. ] [12.6]Port femeiesc [ Îmbrăcăminte caracteristică femeilor unui popor, unei regiuni, unei epoci etc.; fel de îmbrăcăminte folosit în anumite ocazii de către femei. ] [12.6]
Collapse <b>Acoperitori de cap femeieşti</b> [ Totalitatea pieselor de port femeiesc tradițional, purtate zilnic sau cu ocazia unor ceremonii, destinate acoperirii capului (basma, năframă, pălărie, căciulă etc.). ] [12.6.1]Acoperitori de cap femeieşti [ Totalitatea pieselor de port femeiesc tradițional, purtate zilnic sau cu ocazia unor ceremonii, destinate acoperirii capului (basma, năframă, pălărie, căciulă etc.). ] [12.6.1]
Basma [ Țesătură colorată sau monocromă (din bumbac, din in sau din lână) cu care femeile își acoperă capul. ] [12.6.1.1]
Bonetă [ Acoperământ pentru cap, purtat în special de femei, de culoare albă, brodată pe margini. ] [12.6.1.2]
Căciulă femeiască [ Piesă de port femeiesc pentru acoperirea capului în sezonul rece. ] [12.6.1.3]
Maramă [ Fâșie lungă de bumbac, borangic etc., de obicei împodobită (la capete) cu cusături sau alesături, purtată în zilele de sărbătoare de către femei. ] [12.6.1.4]
Pălărie femeiască [ În sudul Carpaţilor – zonele Muscel, Argeş – şi în Transilvania – zona Târnavelor, Mărginimea Sibiului, Ţara Oltului, Valea Mureşului etc. – femeile purtau pălării cu calota rotundă, bor mic răsucit şi panglică cu ciucuri policromi sau o floare; în zona Sibiului şi pe Valea Mureşului s-au purtat şi pălării cu boruri foarte mari întoarse în jos, răsucite ori drepte; pălăriile de pai cu calotă mică şi boruri mari, cu o panglică colorată, se poartă în Câmpia Transilvaniei. v. Pălărie. ] [12.6.1.5]
Collapse <b>Piese anexe pentru găteala capului</b> [ Totalitatea pieselor și monturilor folosite în împodobirea capului, fie direct în coafura părului, fie prinse la pălării. ] [12.6.1.6]Piese anexe pentru găteala capului [ Totalitatea pieselor și monturilor folosite în împodobirea capului, fie direct în coafura părului, fie prinse la pălării. ] [12.6.1.6]
Ştergar de cap [ v. Năframă. ] [12.6.1.7]
Tulpan [ Basma din pânză subţire, de formă triunghiulară, purtată de femei sub ştergar în Câmpia Munteniei; tulpanul se numeşte în unele sate „ciumber” sau „bariş”; modul de aranjare este diferit: înnodat sub bărbie, cu colţurile ridicate în sus şi înnodate în creştetul capului sau legat la spate, cu capetele înfăşurate în jurul cocului. ] [12.6.1.8]
Vălitoare [ Acoperământ pentru cap, folosit de femei, confecționat dintr-o bucată lungă de pânză albă, brodată și tivită cu mărgele colorate, înfășurată pe un cerc sau pe un cilindru de carton (și ale cărei capete sunt lăsate să atârne pe spate). ] [12.6.1.9]
Bete femeieşti [ Sg. Bată - cingătoare îngustă și lungă, țesută din lână. ] [12.6.2]
Bluză [ Piesă de port femeiesc, confecționată din pânză subțire, destinată îmbrăcării părții de sus a corpului. ] [12.6.3]
Boandă [ 1. Haină bărbătească largă și lungă, îmblănită; 2. Cojoc fără mâneci, scurt până la brâu (pronunțat și bondă); vine din ung. bunda. ] [12.6.4]
Bondiţă femeiască [ Diminutiv de la bundă; bundița este un cojoc fără mâneci decorat cu broderii şi blană de miel pe margini. ] [12.6.5]
Bonetă [ Acoperământ pentru cap, purtat în special de femei, de culoare albă, brodată pe margini. ] [12.6.6]
Brâu femeiesc [ Cingătoare lată (din lână) pe care o poartă țăranii. Piesă de port ţesută, purtată atât de femei cât şi de bărbaţi. Brâul are formă dreptunghiulară, cu latura lungă de 2-4 m. Se înfăşoară de câteva ori peste cămaşă, iar capetele se leagă ori se îndoiesc şi se fixează dedesubt. Brâiele late sunt în primul rând funcţionale, având uneori culoarea albă. Ele se poartă îndoite în două în lungime. Brâiele late sunt de obicei monocrome: albe, roşii, negre sau bleumarin, având ornamentaţia dispusă la capete sub formă de dungi sau dungi intercalate de alesături. În unele zone (Argeş, Teleorman, Vlaşca, Ilfov, Roman, Vaslui, Bacău), pe firele de urzeală din marginea ţesăturii se înşirau mărgele (în special la brâiele femeiești). ] [12.6.7]
Bubou femeiesc [ Piesă de costum purtată, în sezonul rece, de femei şi de bărbaţi, denumită şi bubău, specifică satelor din Ţara Oltului şi zona Făgăraşului; buboul se confecţionează din ţesătură groasă de lână dată la vâltoare; în zona Făgăraşului, s-a purtat bubou alb, iar, în satele din Ţara Oltului, buboul de culoare neagră sau gri „seină“; piesele vechi sunt lucrate din ţesătură dată la vâltoare, fără părul scos, iar, la cele noi, numai cu „părul scos“, având înfăţişarea unei blăni de oaie. Din punct de vedere al croiului, se disting două tipuri: a) buboul cu faţă şi spatele dintr-o singură fâşie aşezată pe lung, la care se adaugă mânecile formate din două bucăţi drepte de ţăsătură şi câte un clin sub braţ; b) buboul cu pieptul şi cu spatele croite până în talie, dintr-o foaie de ţesătură aşezată vertical, la care se adaugă, pentru a lungi haina până la mijlocul gambei, o foaie de ţesătură dispusă orizontal; Mânecile sunt croite oblic pentru a fi mai strâmte la încheietura mâinii; cusăturile executate cu fir gros de lână, tivitura foilor din faţă şi „cheutorile“ împletite la gât constituie singurele ornamente. ] [12.6.8]
Cămaşă femeiască [ Cămașa femeiască (termen generic) este croită special pentru a coperi partea superioară a trupului la femei; poate să fie cu poale sau fără pale, cu mâneca răsucită sau nu; cu manșetă (brățară) sau cu fodori aplicati (dantelă); în general, este deschisă în față, până la baza sternului, prinsă însă la gât cu un șnur; când femeia alăptează, deschizătura este dispusă lateral stânga sau dreapta. ] [12.6.9]
Cămaşă femeiască cu poale [ v. Cămașă femeiască; la acest tip de cămașă, poalele sunt prinse definitiv de cămașă. ] [12.6.10]
Cămaşă femeiască fără poale [ v. Cămașă femeiască; acest tip de cămașă are poalele detașate și pot fi schimbate cu mai multe cămăși, betele fiind cele care „ascund” locul unde cele două piese de port se îmbină. ] [12.6.11]
Catrinţă [ Obiect de îmbrăcăminte popular pentru femei, constând dintr-o bucată dreptunghiulară de țesătură (cu alesături), care se poartă ca fustă sau ca șorț; cretință (din ung. Katrinca sau Katrinka). ] [12.6.12]
Cingătoare împletită femeiască [ Piesă de port confecționată din fâșii de pânză sau de piele împletite. ] [12.6.13]
Cojoc femeiesc [ v. Cojoc bărbătesc. ] [12.6.14]
Curea femeiască [ Cingătoare din piele folosită mai rar în portul femeiesc. ] [12.6.15]
Curea metalică [ Cingătoare cu rol decorativ, confecționată din benzi metalice prinse între ele pe lățime. ] [12.6.16]
Fotă [ Piesă de port femeiesc, de formă dreptunghiulară, confecţionată din stofă ţesută în 4 iţe, din lână sau bumbac cu lână, care se înfăşoară în jurul corpului pe deasupra poalelor; cele mai vechi fote din Moldova au fost într-o singură culoare; mai târziu au apărut cu „bete roşii” la partea de sus şi de jos, încadrate de „curcubeie”, dunguliţe în două, trei culori; fondul piesei este negru, vopsit cu acoarţă de arin, sovârf şi calaican sau coji de nuci; părţile laterale sunt ornamentate cu „vrâste” colorate; în zona Rădăuţi, dungile înguste, numite „vrâstuţe”, sunt făcute din două culori răsucite într-un singur fir; vrâstele late, „scaunele”, se intercalau între „vrâstuţe”; în zona Câpulungului, betele sunt de culoare roşu–închis sau vişiniu, iar părţile laterale sunt decorate cu alesături geometrice ridicate cu speteaza. ] [12.6.17]
Fotă încreţită [ v. Fotă; Vâlnic. ] [12.6.18]
Fustă [ Obiect de îmbrăcăminte pentru femei care acoperă corpul de la talie în jos. ] [12.6.19]
Haină femeiască [ v. Haină bărbătească. ] [12.6.20]
Jachetă femeiască [ Haină femeiască care acoperă partea de sus a corpului și se poartă peste cămașă sau peste rochie. ] [12.6.21]
Opreg cu franjuri [ Piesă din portul popular femeiesc, alcătuită dintr-o bucată dreptunghiulară de țesătură de care atârnă fire de diferite culori și care se poartă peste poale, în față și în spate sau numai în spate; fetele poartă opreg cu franjuri în faţă şi în spate; după căsătorie, partea din faţă a poalelor se acoperă cu o catrinţă. ] [12.6.22]
Pelerină femeiască [ Haină lungă și largă, fără mâneci, care se poartă peste altă îmbrăcăminte, având rolul de a o feri pe purtătoare de intemperii. ] [12.6.23]
Pieptar femeiesc [ Haină (de postav, de lână), fără mâneci, care acoperă pieptul și spatele; cojocel scurt, fără mâneci, din blană de miel; bundiță. ] [12.6.24]
Plastron [ 1. Partea din față (detașabilă) a unei cămăși, a unei bluze sau a unei rochii; 2. Un fel de cravată lată care acoperă pieptul. ] [12.6.25]
Poale femeieşti [ Fustă; partea de la talie în jos (mai largă) a unor piese de îmbrăcăminte; porțiunea din apropierea tivului inferior este cusută cu motive și, de obicei, se vede de sub fotă sau catrință. ] [12.6.26]
Rochie [ Îmbrăcăminte femeiască la care bluza şi fusta (din acelaşi material) formează o singură piesă. ] [12.6.27]
Sarică femeiască [ v. Sarică bărbătească. ] [12.6.28]
Scurteică [ Haină femeiască de influenţă orăşenească, lucrată din postav, catifea sau ţesătură de mătase, lungă până la genunchi, căptuşită cu blană de miel şi cu guler de vulpe; s-a purtat în toată Câmpia Dunării. ] [12.6.29]
Şorţ femeiesc [ Piesă caracteristică portului popular femeiesc (din Transilvania), care constă dintr-o bucată (dreptunghiulară) de țesătură, de obicei împodobită cu cusături sau cu alesături, și care este purtată peste fustă, în față. ] [12.6.30]
Şubă femeiască [ v. Șubă bărbătească. ] [12.6.31]
Suman femeiesc [ v. Suman mițos. ] [12.6.32]
Tulpan [ Basma din pânză subţire, de formă triunghiulară, purtată de femei sub ştergar în Câmpia Munteniei; tulpanul se numeşte în unele sate „ciumber” sau „bariş”; modul de aranjare este diferit: înnodat sub bărbie, cu colţurile ridicate în sus şi înnodate în creştetul capului sau legat la spate, cu capetele înfăşurate în jurul cocului. ] [12.6.33]
Vălitoare [ Acoperământ pentru cap, folosit de femei, confecționat dintr-o bucată lungă de pânză albă, brodată și tivită cu mărgele colorate, înfășurată pe un cerc sau pe un cilindru de carton (și ale cărei capete sunt lăsate să atârne pe spate). ] [12.6.34]
Vestă femeiască [ Piesă de port, scurtă, fără mâneci și fără guler, purtată de femei pe sub haină. ] [12.6.35]
Zăbun femeiesc [ v. Zăbun bărbătesc. ] [12.6.36]
Zăvelcă [ Piesă de port femeiesc, fotă cu dungi, împodobită cu cusături, care se poartă în zilele de sărbătoare; zonal se mai rostește: zavelcă, zevelcă, zuvelcă. ] [12.6.37]
Zăvelcă [ Piesă de port femeiesc, fotă cu dungi, împodobită cu cusături, care se poartă în zilele de sărbătoare; zonal se mai rostește: zavelcă, zevelcă, zuvelcă. ] [12.7]
Collapse <b>Ţesături de interior</b> [ Totalitatea țesăturilor folosite pentru decorarea interiorului locuinței țărănești; de predilecție și în conformitate cu specificul zonal, acestea pot fi așezate pe pereți (covoare, cergi, carpete, ștergare, batiste), la ferestre (perdele), pe pat (cearșafuri, velințe, cergi, căpătâie de pernă), pe lada de zestre (cearșafuri, velințe, lăicere, căpătâie de pernă, întotdeauna împăturite), pe rudă sau culme (covoare, ștergare, piese de port textile), pe grinda sau ursul casei (grindarul sau grindărașul, special țesut pentru expunere în acest loc), pe lavițe (lăicere); toate aceste țesături împodobesc în special "camera curată", sau "odaia de parade", sau "camera rece" etc. și demonstrează pe de o parte hărnicia femeilor din acea familie, pe de altă parte potențialul economic al familiei în ceea ce privește bogăția zestrei oferite fetei (fetelor) de măritat din acea familie. ] [13]Ţesături de interior [ Totalitatea țesăturilor folosite pentru decorarea interiorului locuinței țărănești; de predilecție și în conformitate cu specificul zonal, acestea pot fi așezate pe pereți (covoare, cergi, carpete, ștergare, batiste), la ferestre (perdele), pe pat (cearșafuri, velințe, cergi, căpătâie de pernă), pe lada de zestre (cearșafuri, velințe, lăicere, căpătâie de pernă, întotdeauna împăturite), pe rudă sau culme (covoare, ștergare, piese de port textile), pe grinda sau ursul casei (grindarul sau grindărașul, special țesut pentru expunere în acest loc), pe lavițe (lăicere); toate aceste țesături împodobesc în special "camera curată", sau "odaia de parade", sau "camera rece" etc. și demonstrează pe de o parte hărnicia femeilor din acea familie, pe de altă parte potențialul economic al familiei în ceea ce privește bogăția zestrei oferite fetei (fetelor) de măritat din acea familie. ] [13]
Aşternut [ 1. Cuvertură din lână lucrată în patru iţe, compusă din două lăţimi de ţesătură îmbinate cu o „cheiţă“, specifică satelor din Câmpia Munteniei; decorul aşternutului, denumit şi „foiţă“ în multe sate, se compune dintr-o alternanţă de dungi multicolore de lăţimi egale în: roşu, negru, galben cafeniu şi alb; cele mai reuşite acorduri cromatice se întâlnesc în zona Teleorman – la Islaz şi Suhaia; aşternutul se aşează de obicei „chit“ pe lada de zestre, la căpătul patului, contribuind prin cromatica vie la aspectul decorativ al încăperii; în zestrea fetei intrau 2-3 aşternuturi. 2. Ţesătură din bumbac compusă din trei „foi“ lucrate în două iţe, reunite printr-o cheie „în puricei“ (mici triunghiuri cusute); în sudul Munteniei, întreaga suprafaţă a aşternului este decorată în dungi subţiri sau carouri albe conturate cu albastru, având pe una din laturile lungi un motiv vegetal în formă de ghirlandă, cusut cu roşu şi negru; o dantelă croşetată cu colţi formează terminaţia aşternutului; cu aşternutul din bumbac se acoperă patul, lăsând să se vadă de sub velinţă numai decorul ales şi dantela. ] [13.1]
Aşternut de ladă [ v. Așternut (pct.1). ] [13.2]
Batistă [ 1.Țesătură din bumbac sau din in foarte subțire și albă; 2. Bucată patrată din pânză pentru șters fața sau nasul; în decorarea interioarelor țărănești din zonele Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc, Neamț, Râmnicu-Sărat, Argeș, Muscel, Prahova, batista apare în camera de oaspeți, în diferite formule de expunere care nu sunt întâmplătoare, ci se leagă de structura și dispoziția decorului batistei, cât și de structura și cromatica celorlalte piese textile; poate să fie strânsă sub formă de fluture, în așa fel încât chenarele și decorul punctat cu paiete (de pe colțuri) să se detașeze cât mai bine pe pereții albi ai camerei (Argeș), sau este atârnată de un colț, într-un cui, având aspectul unui romb aplatizat, cu unul din colțuri - bogat decorat -suprapus peste păretar (Trăisteni, Prahova, unde se etalau serii de câte 3-4 batiste de acest fel), sau este pliată, în formă de patrat în așa fel încât decorul - mărunt și viu colorat - de pe colțuri să devină compact, să se concentreze, acoprind toată suprafața (Bucovina, Neamț), sau este atârnată pe culme, deasupra patului, cu una din cele două laturi scurte decorate înspre interiorul camerei (Neamț). ] [13.3]
Capat de saltea [ Țesătură ornamentată care se montează la capătul învelitorii sacului de saltea. ] [13.4]
Carpetă [ Covoraș, țesătură din lână de mici dimensiuni, folosită în special cu rol decorativ. ] [13.5]
Cearceaf [ v. Cearșaf. ] [13.6]
Cergă [ Pătură din lână care servește la învelit sau la decorarea interioarelor locuințelor țărănești; după finalizare, țesătura este dusă la „vâltoare” unde este îngroașată, apoi i se scot perii, ca să devină pufoasă. ] [13.7]
Covor [ Țesătură groasă din lână (cu figuri și desene în culori), care se așează pe podea ori se atârnă pe pereți cu rol decorativ și funcțional (reduce răceala degajată de pereții unei case pe timp de iarnă). ] [13.8]
Cuvertură [ Învelitoare țesută din lână, bumbac, cânepă etc. pentru pat, masă etc. ] [13.9]
Faţă de masă [ Țesătură patrată, dreptunghiulară sau rotundă (țesută sau croșetată) destinată a acoperi blatul mesei și având rol decorativ. ] [13.10]
Faţă de pernă [ Învelitoare țesută și croită special pentru a fi folosită peste sacul umplut cu lână sau cu puf din care este făcută perna; căpătâi. ] [13.11]
Faţă de plapumă [ Învelitoare țesută și croită special pentru a fi folosită peste sacul umplut cu lână sau cu puf din care este făcută plapuma. ] [13.12]
Faţă de saltea [ Învelitoare țesută și croită special pentru a fi folosită peste sacul din care este făcută salteaua. ] [13.13]
Foaie de culme [ v. Foaie de țesătură. ] [13.14]
Foaie de ţesătură [ Bucată dreptunghiulară din lână, confecționată pentru a fi folosită în organizarea interiorului locuinței țărănești, așezată pe pereți, pe rudă, pe laviță, pe lada de zestre etc. ] [13.15]
Macat [ Categorie de ţesături executate în două culori, din lână cu bumbac, răspândite astăzi în foarte multe zone ale ţării; sunt nevedite în mai multe iţe, „în ozoare”, sau lucrate cu vergeaua, cu ornamente uşor reliefate. ] [13.16]
Model de broderie [ Piesă (fragment) destinat să fie imitat sau reprodus; tipar; exemplu; tipul unui obiect confecționat (model de bluză, model de croi, model de broderie etc.). ] [13.17]
Păretar [ Țesătură de tipul lăicerului, lucrată în patru iţe, din lână pe urzeală de cânepă, decorată cu dungi, carouri sau alesături; păretarul este răspândit în majoritatea zonelor ţării; se aşează pe perete, în dreptul patului şi al laviţelor, cu un dublu scop (decorativ și izolator față de peretele alăturat patului sau lavițelor). ] [13.18]
Perdea [ Țesătură cu care se acoperă ferestrele, adoptată în interiorul ţărănesc o dată cu înălţarea caselor şi lărgirea ferestrelor; cel mai vechi tip de perdea este confecţionat dintr-o fâşie de pânză albă, cu un rând de motive florale cusute pe marginea de jos sau cu dantelă croşetată; unele perdele sunt decorate cu alesături în stilul ştergarelor, altele cu cusături „în muscă” sau „în urma acului”; cele mai recente perdele sunt din dantelă. ] [13.19]
Preş [ Țesătură groasă din păr de capră sau din cânepă și bumbac care se așterne în încăperi. ] [13.20]
Saltea [ Obiect făcut dintr-un fel de sac de pânză, de material plastic etc. în care se introduce (şi se fixează prin cusături din loc în loc) un strat gros de lână, de iarbă-de-mare, de paie, de vată sau care se umple cu aer şi care se aşează pe pat (pentru a forma un aşternut moale) sau pe apă (pentru a pluti). ] [13.21]
Ştergar [ Bucată dreptunghiulară de țesătură (de in, bumbac, borangic etc.), împodobită cu alesături, broderi (și franjuri), folosită ca podoabă în casele țărănești (ca țesătură de interior). ] [13.22]
Ţolică [ 1. Țesătură groasă de lână, de cânepă etc., folosită ca pătură, ca velință sau pentru așternut pe jos; 2. Piesă de rufărie sau de îmbrăcăminte purtată de bărbați. ] [13.23]
Val de pânză [ Sul de pânză, de postav sau de altă țesătură (înfășurată sau nu pe un cilindru special din lemn sau din carton). ] [13.24]
Val de ţesătură [ v. Val de pânză. ] [13.25]
Collapse <b>Transport</b> [ Ansamblul mijloacelor folosite pentru a transporta persoane, mărfuri, produse, obiecte etc. ] [14]Transport [ Ansamblul mijloacelor folosite pentru a transporta persoane, mărfuri, produse, obiecte etc. ] [14]
Collapse <b>Transport animal</b> [ Ansamblul mijloacelor folosite pentru a transporta persoane, mărfuri, produse, obiecte etc., dar la care deplasarea este asigurată de către animale de tracțiune. ] [14.1]Transport animal [ Ansamblul mijloacelor folosite pentru a transporta persoane, mărfuri, produse, obiecte etc., dar la care deplasarea este asigurată de către animale de tracțiune. ] [14.1]
Car [ 1. Vehicul cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit pentru transportarea poverilor; 2. Parte a joagărului care poartă bușteanul pentru scânduri. ] [14.1.1]
Căruţă [ Vehicul mai mic decât carul, tras de animale. ] [14.1.2]
Cotigă [ 1. Cărucior pe două roți pentru transportarea încărcăturilor ușoare; 2. Unealtă pe două roți pe care se așează grindeiul plugului la arat. ] [14.1.3]
Cric [ Instrument din lemn folosit pentru ridicarea carelor în cazul că trebuie schimbată (sau montată) una dintre roți. ] [14.1.4]
Jug [ Dispozitiv din lemn îmn care se introduce gâtul animalelor de tracțiune; jug de un bou; jug pentru doi boi. ] [14.1.5]
Menghină pentru cusut hamuri [ Unealtă din lemn folosită de pielari pentru confecționarea hamurilor, prin fixarea curelelor care trebuie cusute între ele. ] [14.1.6]
Păcurăriţă [ Păcorniță - vas mic din lemn sau din scoarță de copac în care se ține păcura pentru uns osiile carului sau ale căruței. ] [14.1.7]
Collapse <b>Piese de harnaşament</b> [ Sistem de curele și piese din fier care sunt folosite pentru înhămarea și mânarea cailor sau a altor animale de tracțiune. ] [14.1.8]Piese de harnaşament [ Sistem de curele și piese din fier care sunt folosite pentru înhămarea și mânarea cailor sau a altor animale de tracțiune. ] [14.1.8]
Bici [ Obiect format dintr-o împletitură de curele sau din fire de cânepă, prinse de o codiriște, cu care sunt îndemnate la mers animalele. ] [14.1.8.1]
Căpăstru [ Piesă din funie sau din curele care se pune pe capul animalelor mari (cai, boi etc.) pentru a le lega la iesle sau pentru a le mâna în direcția în care se dorește. ] [14.1.8.2]
Chingă [ Curea cu care se strânge șaua calului. ] [14.1.8.3]
Cioltar [ Pătură împodobită care se pune pe spatele calului, sub șa; v. Valtrap. ] [14.1.8.4]
Hamuri [ Ansamblu de curele sau de funii cu care se înhamă calul. ] [14.1.8.5]
Hăţuri [ Curea lungă prinsă de căpăstru cu care se conduc caii înhămați. ] [14.1.8.6]
Piedică pentru cai [ Inele prinse între ele cu un lanț scurt și care se pune la picioarele anterioare ale cailor, împiedicându-i să fugă. ] [14.1.8.7]
Potcoavă [ Piesă de oțel în formă de semicerc, care se fixează cu cuie din metal moale (caiele) de copitele cailor sau ale animalelor de tracțiune, pentru a le proteja de „stricarea” copitelor (unghiilor). ] [14.1.8.8]
Şa [ Piesă de harnașament făcută din piele sau din lemn, care se fixează pe spinarea calului și pe care stă călărețul. ] [14.1.8.9]
Scară [ 1. Obiect (din lemn, din fier, din frânghie etc.) alcătuit din două părţi laterale lungi şi paralele, unite prin piese paralele aşezate transversal, la distanţe egale, şi servind pentru a urca şi a coborî de la un nivel la altul; 2. Fiecare dintre cele două inele atârnând de o parte și de alta a șeii, în care călărețul își sprijină picioarele. ] [14.1.8.10]
Tarniţă [ Șa de lemn sau (rar) de piele, folosită la călărit sau la transportul unei poveri. ] [14.1.8.11]
Zăbală [ Piesă a frâului, în formă de bară subțire din metal, care se introduce în gura calului pentru a-l struni și a-l conduce. ] [14.1.8.12]
Sanie [ Vehicul cu tracţiune animală sau autopropulsat, având în loc de roţi două tălpi de lemn sau de fier cu ajutorul cărora se deplasează prin alunecare pe zăpadă sau pe gheaţă. ] [14.1.9]
Collapse <b>Transport pe apă</b> [ Ansamblul mijloacelor folosite (ambarcațiuni) pentru a transporta persoane, mărfuri, produse, obiecte etc. și în care deplasarea se face pe suprafața apei (cu vâsle, cu vele, cu motor sau pur și simplu prin purtarea ambarcațiunii de către apa curgătoare). ] [14.2]Transport pe apă [ Ansamblul mijloacelor folosite (ambarcațiuni) pentru a transporta persoane, mărfuri, produse, obiecte etc. și în care deplasarea se face pe suprafața apei (cu vâsle, cu vele, cu motor sau pur și simplu prin purtarea ambarcațiunii de către apa curgătoare). ] [14.2]
Collapse <b>Transport uman</b> [ Ansamblul mijloacelor folosite pentru a transporta mărfuri, produse, obiecte etc. și în care deplasarea se face exclusiv prin forța omului (prin târâre, prin împingere, prin alunecare, prin purtare în mâini, pe umeri sau pe cap); în cazul deplasării exclusive a omului (în condiții speciale) sunt folosite schiuri, patine, vârzobi etc. ] [14.3]Transport uman [ Ansamblul mijloacelor folosite pentru a transporta mărfuri, produse, obiecte etc. și în care deplasarea se face exclusiv prin forța omului (prin târâre, prin împingere, prin alunecare, prin purtare în mâini, pe umeri sau pe cap); în cazul deplasării exclusive a omului (în condiții speciale) sunt folosite schiuri, patine, vârzobi etc. ] [14.3]
Cărucior [ Vehicul de dimensiuni reduse, cu tracțiune umană, în care se transportă, pe distanțe scurte, sarcini mici. ] [14.3.1]
Cobiliţă [ Bucată de lemn curbată, cu crestături sau cârlige la capete, care se poartă pe umeri pentru a transporta găleți, coșuri etc. ] [14.3.2]
Colţari de gheaţă [ Piese din fier (pereche) care se leagă pe talpa ghetelor, prevăzute pe partea inferioară cu colți pentru o mai ușoară deplasare a omului pe un drum acoperit cu gheață. ] [14.3.3]
Desagi [ v. Desagă; desagii sunt formați din doi saci prin împăturirea și coaserea celor două capete ale unei bucăți dreptunghiulare, partea din mijloc fiind folosită pentru așezarea desagilor pe umăr sau pe șaua calului. ] [14.3.4]
Oblamnic [ Suport făcut dintr-o bucată de pânză încolăcită (eventual pe un cerc de nuiele), pe care femeile îl pun pe creștet, când poartă greutăți pe cap; literar - oblanic (din sb. oglavnik). ] [14.3.5]
Patine de os [ Piese (pereche) din os care sunt folosite pentru deplasarea pe gheață prin alunecare. ] [14.3.6]
Picioroange [ Catalige; papainoage - tije înalte din lemn pe care se poate merge, în echilibru, pe un teren mlăștinos; în trecut, dar și în unele numere de circ, cataligele erau folosite în târguri pentru a stârni hazul asistenței. ] [14.3.7]
Sac [ Obiect confecţionat din pânză, din hârtie rezistentă, din material plastic etc., folosit la păstrarea şi la transportarea unor produse sau materiale. ] [14.3.8]
Sanie de fân [ Sanie de mici dimensiuni folosită în zonele cu pante abrupte pentru a transporta fânul sau chiar bușteni (poate fi trasă de om sau de animale de tracțiune, în cazul buștenilor). ] [14.3.9]
Traistă [ Piesă de mare utilitate, este confecţionată dintr-o singură bucată de ţesătură, lucrată în patru iţe, îndoită şi cusută pe cele două laturi, cu un tiv la marginea de sus; o baieră împletită din lână serveşte pentru legat traista la gură sau pentru dus pe umăr. ] [14.3.10]
Vârzobi [ v. Vârzob. ] [14.3.11]
Collapse <b>Unelte</b> [ Obiect portabil, acționat manual sau mecanic, folosit pentru a efectua diferite operații de modulare sau de modificare a unui corp, de manevrare, de montaj, de asamblare etc. ] [15]Unelte [ Obiect portabil, acționat manual sau mecanic, folosit pentru a efectua diferite operații de modulare sau de modificare a unui corp, de manevrare, de montaj, de asamblare etc. ] [15]
Collapse <b>Unelte pentru meşteşuguri</b> [ Totalitatea uneltelor, ustensilelor și instalațiilor necesare în exercitarea diferitelor meșteșuguri. ] [15.1]Unelte pentru meşteşuguri [ Totalitatea uneltelor, ustensilelor și instalațiilor necesare în exercitarea diferitelor meșteșuguri. ] [15.1]
Collapse <b>Unelte de cizmărie</b> [ Totalitatea uneltelor, ustensilelor și amenajărilor necesare realizării încălțămintei. ] [15.1.1]Unelte de cizmărie [ Totalitatea uneltelor, ustensilelor și amenajărilor necesare realizării încălțămintei. ] [15.1.1]
Collapse <b>Unelte de dogărie</b> [ Totalitatea uneltelor, ustensilelor și instalațiilor necesare pentru confecționarea vaselor din lemn (în special realizate din doage). ] [15.1.2]Unelte de dogărie [ Totalitatea uneltelor, ustensilelor și instalațiilor necesare pentru confecționarea vaselor din lemn (în special realizate din doage). ] [15.1.2]
Baschie [ Corect - bașchie: ciocan de dogar sau de dulgher, cu capătul șănțuit. ] [15.1.2.1]
Bulat [ Cuțit de făcut cercuri din lemn, folosite de către dogari pentru prinderea doagelor. ] [15.1.2.2]
Ciochie [ Unealtă de dogărie care servește la așezarea și întinderea cercurilor pe butoaie. ] [15.1.2.3]
Ciumpei [ Unealtă de dogărie pentru prelucrat cercurile din lemn folosite la fixarea doagelor. ] [15.1.2.4]
Cleşte [ Unealtă metalică (din fier) formată din două brațe articulate între ele, care servește la apucarea unor piese sau obiecte (pentru a le trage, a le transporta, a le ține unite etc. ] [15.1.2.5]
Compas [ Instrument compus din două brațe articulate, care servește la trasat cercuri sau la măsurat lungimi. ] [15.1.2.6]
Cot de dogar [ ] [15.1.2.7]
Cuţitoaie de dogar [ Unealtă formată dintr-o lamă de oțel ascuțită, cu două mânere, folosită de către dulgheri (la confecționarea șiței sau la finisarea unor stâlpi etc.), de către dogari (la confecționarea doagelor și a altor componente lemnoase ale vaselor). ] [15.1.2.8]
Dogar [ Unealtă în formă de seceră folosită de dogar pentru finisarea doagelor. ] [15.1.2.9]
Fier de tras funduri [ Unealtă prin intermediul căreia se fixează doagele la fundul vaselor din lemn. ] [15.1.2.10]
Gărdinar [ Unealtă cu care se fac gardinile (gardină=șănțuleț transversal la o extremitate a doagelor, în care se fixează fundul butoiului) la vasele din doage. ] [15.1.2.11]
Gripcă de dogar [ Unealtă care servește la curățirea doagelor vechi. ] [15.1.2.12]
Nit [ Piesă de metal în formă de tijă (cilindrică), prevăzută cu un cap de diametru mai mare decât corpul, folosită la îmbinarea pieselor metalice, mai ales. ] [15.1.2.13]
Priboi [ Unealtă din oţel, în formă de bară, cu un capăt conic, care serveşte, de obicei, la perforarea sau la lărgirea găurilor executate în piese metalice. ] [15.1.2.14]
Scoabă [ Piesă metalică formată dintr-o bară cu capetele îndoite în unghi drept şi ascuţite la vârf, folosită mai ales în dulgherie . ] [15.1.2.15]
Collapse <b>Unelte de dulgherie</b> [ Totalitatea uneltelor, ustensilelor și amenajărilor necesare prelucrării lemnului folosit cu deosebire în construcții. ] [15.1.3]Unelte de dulgherie [ Totalitatea uneltelor, ustensilelor și amenajărilor necesare prelucrării lemnului folosit cu deosebire în construcții. ] [15.1.3]
Banc de dulgher [ Masă lungă dotată cu diferite dispozitive (ex. menghină de lemn) pentru fixarea sau imobilizarea pieselor sau obiectelor de prelucrat. ] [15.1.3.1]
Bardă [ Secure cu tăişul lat şi coadă scurtă, întrebuinţată de dulgheri la cioplitul lemnului şi ca unealtă in diferite alte meşteşuguri; uneori barda este decorată cu motive geometrice ştanţate sau poartă marca meşterului fierar. ] [15.1.3.2]
Ciocan [ Unealtă (din metal) prevăzută cu mâner de lemn pentru bătut și prelucrat prin deformare plastică. ] [15.1.3.3]
Coarbă [ Unealtă de găurit în formă de semicerc, acționată manual. ] [15.1.3.4]
Colţar drept [ Echer, unealtă folosită de dulgheri (constructori) pentru verificarea unghiurilor drepte. ] [15.1.3.5]
Compas [ Instrument compus din două brațe articulate, care servește la trasat cercuri sau la măsurat lungimi. ] [15.1.3.6]
Cumpănă [ 1. Instrument folosit la verificarea orizontalității sau verticalității unor obiecte sau a unor construcții. 2. Balanță (din metal sau din lemn). ] [15.1.3.7]
Cuţitoaie [ Unealtă formată dintr-o lamă de oțel ascuțită, cu două mânere, folosită de dulgheri, dogari etc. ] [15.1.3.8]
Daltă [ Unealtă din oțel în formă pană tăioasă (cu sau fără mâner), folosită la scobit, la tăiat sa la crestat de către fierari, dulgheri, lemnari etc. ] [15.1.3.9]
Dinţar [ Unealtă cu care se înclină dinții ferăstrăului de o parte și de alta a pânzei lui. ] [15.1.3.10]
Fierestrău [ Ferăstrău - unealtă prevăzută cu o lamă sau o bandă cu dinți ascuțiți, folosită pentru tăiatul lemnelor sau a altor materiale lemnoase; când lama sau banda sunt prinse într-un cadru de lemn, unealta este folosită în dulgherie, rotărie și dogărie; când lama este prinsă într-un cadru de fier, puțin curbat în partea superioară, unealta este folosită în viticultură și pomicultură. ] [15.1.3.11]
Gealău [ Rindea de mari dimensiuni. ] [15.1.3.12]
Gripcă [ 1. Unealtă care servește la curățirea doagelor vechi; 2. Custură de strunjit întrebuințată în rotărie. ] [15.1.3.13]
Pilă de dulgher [ Unealtă de fier, cu două sau trei fețe, brăzdate de crestături și folosită la ajustarea sau lustruirea unor piese din lemn. ] [15.1.3.14]
Preducea [ Potricală (în Moldova) - unealtă de oțel cu vârful ascuțit cu care se fac găuri la curele, la urechile vitelor etc. ] [15.1.3.15]
Razul [ Daltă folosită în tâmplărie, dulgherie, rotărie etc., cu care se sapă în lemn. ] [15.1.3.16]
Rindea [ Unealtă compusă dintr-unul sau mai multe cuţite fixate cu ajutorul unor pene într-un corp de lemn, cu care se execută, manual sau mecanizat, netezirea şi fasonarea pieselor din lemn prin aşchiere. ] [15.1.3.17]
Scoabă [ Piesă metalică formată dintr-o bară cu capetele îndoite în unghi drept şi ascuţite la vârf, folosită mai ales în dulgherie . ] [15.1.3.18]
Secure [ Unealtă formată dintr-un corp de oţel cu tăiş şi un ochi în care se fixează o coadă de lemn, folosită pentru doborârea arborilor, la scurtatul sau despicatul lemnelor, la cioplit şi (în trecut) ca armă de luptă. ] [15.1.3.19]
Sfredel [ Unealtă în formă de bară, prevăzută la un capăt cu muchii ascuţite sau cu tăişuri şi folosită pentru executarea găurilor. ] [15.1.3.20]
Strung cu arc [ Maşină-unealtă cu ajutorul căreia se execută operaţia de rotunjire, de filetare, de găurire, de zimţuire etc., prin aşchiere, a unei piese; în cazul acestui fel de strung, mișcarea de rotație a piesei care urmează a fi prelucrată este dată de "struna" unui arc; struna, lăsată special "moale", este înfășurată o singură dată în jurul piesei cilindrice sau fusiforme, iar prin mișcarea du-te-vino manuală a arcului se obține rotirea rapidă a piesei; astfel de strunguri sunt folosite doar în cazul prelucrării lemnului sau unor piese din metal moale. ] [15.1.3.21]
Teslă [ Unealtă cu tăișul lat și curbat și cu coadă scurtă de lemn, folosită de către dulgheri, rotari și dogari la fasonarea lemnului. ] [15.1.3.22]
Topor [ Unealtă pentru tăiat copaci, pentru despicat lemne etc., formată dintr-un corp de oţel cu tăiş la un capăt şi cu un orificiu la partea opusă, în care se fixează o coadă din lemn tare. ] [15.1.3.23]
Zgârieci [ Instrument format dintr-o bucată prismatică din lemn, în care se fixează una sau două tije cu vârf ascuțit și cu ajutorul căruia se trasează linii paralele pe suprafața unei piese din lemn. ] [15.1.3.24]
Collapse <b>Unelte de fierărie</b> [ Totalitatea uneltelor, ustensilelor și amenajărilor necesare prelucrării metalelor la rece și la cald. ] [15.1.4]Unelte de fierărie [ Totalitatea uneltelor, ustensilelor și amenajărilor necesare prelucrării metalelor la rece și la cald. ] [15.1.4]
Baros [ Ciocan mare și greu, folosit la forjarea metalelor sau la sfărâmarea pietrelor. ] [15.1.4.1]
Cheie [ Unealtă din metal cu ajutorul căreia se strâng sau se desfac piulițele. ] [15.1.4.2]
Cleşte [ Unealtă metalică (din fier) formată din două brațe articulate între ele, care servește la apucarea unor piese sau obiecte (pentru a le trage, a le transporta, a le ține unite etc. ] [15.1.4.3]
Filiera fixă [ Placă (de oțel) perforată prin care se trage în formă de fire un material metalic. ] [15.1.4.4]
Foale [ 1. Aparat pentru comprimarea și suflarea aerului (în special în fierăriile tradiționale și în atelierele cu forjă), cu ajutorul unei camere din burduf de piele; 2. Burduful plisat din piele al unor instrumente muzicale (ex. cimpoi); 3. Un fel de sac făcut din pielea unor animale (în care se poate păstra apă, brânză etc.); 4. partea bombată a vasului de pământ, denumită şi “pântece” sau “burtă”, termen cu variaţii regionale aplicat mai ales la oale, mai rar la ulcioare; 5. în vorbirea populară, denumește abdomenul, pântecele. ] [15.1.4.5]
Jignea [ Cușnița fierarului (cușniță - vatră de piatră pe care lucrează fierarul; fierărie). ] [15.1.4.6]
Maşină de găurit fierul [ Burghiu de oțel folosit pentru făcut găuri în piesele metalice. ] [15.1.4.7]
Nicovală [ Bloc de oțel pe care sunt sprijinite piesele din metal pentru a fi prelucrate prin batere cu ciocanul sau barosul; ilău. ] [15.1.4.8]
Pilă de fierărie [ Unealtă de oțel, cu două sau trei fețe, brăzdate de crestături și folosită la ajustarea sau lustruirea unor piese metalice. ] [15.1.4.9]
Priboi [ Unealtă din oţel, în formă de bară, cu un capăt conic, care serveşte, de obicei, la perforarea sau la lărgirea găurilor executate în piese metalice. ] [15.1.4.10]
Raspel [ Rașpel - pilă lată din oţel, cu una sau cu mai multe feţe, cu dinţi mari și rari, folosită la prelucrarea lemnului, a tălpii, a pieselor metalice de duritate mică sau a pieselor nemetalice; reg. Rașpă. ] [15.1.4.11]
Sfredel de fierar [ Unealtă în formă de bară, prevăzută la un capăt cu muchii ascuţite sau cu tăişuri şi folosită pentru executarea găurilor în piesele metalice. ] [15.1.4.12]
Stropelniţă [ ] [15.1.4.13]
Şurubelniţă [ Unealtă alcătuită dintr-o tijă din metal, cu vârful lățit în formă de tăiș, prevăzută cu mâner, care folosește la înșurubarea sau deșurubarea șuruburilor. ] [15.1.4.14]
Ţintar [ Unealtă de fierărie cu ajutorul căreia se fac ținte. ] [15.1.4.15]
Tocilă [ Unealtă compusă dintr-un disc abraziv acţionat cu un mâner sau o pedală, servind la ascuțirea obiectelor de tăiat. ] [15.1.4.16]
Urs de fierar [ 1. Menghină folosită de fierari în procesul de prelucrare a metalelor. 2. Blană de urs îmbrăcată de un tânăr și care face parte din ceata de urători, făcând mișcări similare celor făcute de un urs real care este pus să „joace” de către ursar. ] [15.1.4.17]
Collapse <b>Unelte de minerit</b> [ Totalitatea uneltelor, ustensilelor și amenajărilor necesare exploatării miniere. ] [15.1.5]Unelte de minerit [ Totalitatea uneltelor, ustensilelor și amenajărilor necesare exploatării miniere. ] [15.1.5]
Ac de mână [ Unealtă pentru curățat găurile făcute în rocă în vederea amplasării explozibililor. ] [15.1.5.1]
Cartuş de mină [ Calup de dinamită sau tub de lemn umplut cu praf de pușcă folosit în provocarea unor explozii în exploatările miniere. ] [15.1.5.2]
Ciocan de mină [ Unealtă din metal, prevăzută cu mâner de lemn, pentru bătut diverse icuri și dălți în vederea dislocării unor bucăți de rocă sau pentru a executa gaura în care se pune încărcătura explozivă și fitilul. ] [15.1.5.3]
Creuzet [ Recipient din material refractar în care se topesc metalele. ] [15.1.5.4]
Daltă de mină [ Unealtă din oțel în formă de pană tăioasă, folosită la scobit în rocă pentru a facilita dislocarea acesteia sau pentru crearea unai găuri adânci în care se pune explozibilul și fitilul de aprindere. ] [15.1.5.5]
Fişegar [ ] [15.1.5.6]
Fitil de mină [ Șnur impregnat într-o substanţă inflamabilă, servind altădată la transmiterea focului pentru aprinderea încărcăturilor la armele de foc, iar azi pentru aprinderea încărcăturilor de exploziv în mine, în cariere etc. ] [15.1.5.7]
Grătar [ Dispozitiv format din vergele metalice așezate paralel sau încrucișate (sau placă de metal găurită) folosită pentru înlesnirea pătrunderii aerului și separarea și înlăturarea unor materiale, pentru împiedicarea pătrunderii corpurilor străine etc. ] [15.1.5.8]
Hurcă [ Nisipul aurifer se spăla pe „hurcă”, o lădiţă de lemn de cca 0,80/0,30 m, cu marginile uşor înălţate la un capăt, prevăzută deasupra cu un ciur în formă de trunchi de piramidă; se punea în partea mai înaltă a „hurcii” o cantitate de minereu, care se trecea prin sită, fiind mişcat dintr-o parte în alta cu ajutorul unei greble numită „dârg”; hurca, aşezată pe un plan înclinat, permitea amestecului care trecea prin ochiurile ciurului să se scurgă peste patru pânze de „cioarec”, în a căror ţesătură rămâneau firele de aur. ] [15.1.5.9]
Lampă de miner [ Lămpaș - lampă portativă de miner, cu ajutorul căreia se luminează în galeriile minei; se fixează pe casca de protecție; lumina este dată prin arderea acetilenei degajată de carbidul din rezervor (carbid - substanță solidă, cenușie, formată din calciu și carbon, care, în contact cu apa, degajă acetilenă, gaz întrebuințat și în sudarea metalelor, deoarece arderea sa în anumite condiții degajă temperaturi ridicate). ] [15.1.5.10]
Lingură de scobit [ Lingură metalică cu coada lungă și găvanul mic, cu ajutorul căreia se scoate praful de piatră din orificiul (gaura cilindrică și adâncă de circa 35-45 cm.) în care urmează să se monteze explozibilul, capsa detonatoare și fitilul. ] [15.1.5.11]
Lingură de turnat metalul [ Lingură metalică, cu coada montată aproape vertical și găvanul semisferic cu care se toarnă metalul topit în diferite tipare. ] [15.1.5.12]
Mojar [ Vas din piatră cu pilug în care se pisează roca auriferă pentru a facilita separarea metalului de steril. ] [15.1.5.13]
Roabă [ Vehicul pentru transportul materialelor pe distanţe mici, alcătuit dintr-o ladă sau dintr-o platformă cu o roată şi cu două braţe, de care împinge omul; tărăboanţă. ] [15.1.5.14]
Şaitroc [ Un fel de cupă din lemn, alungită, cu marginile evazate, prevăzută cu o canelură dispusă longitudinal în care se aduna aurul şi pirita rezultate din exploatarea minereurilor din apele curgătoare. ] [15.1.5.15]
Scaun de spălat minereul [ Scaun de mici dimensiuni pe care se așează șaitrocul (la râu) și care conferă stabilitate acestuia, pentru ca apa râului „să spele” ușor nisipul aurifer. ] [15.1.5.16]
Tigaie pentru topit minereul [ Vas metalic în care se încălzește puternic pasta auriferă, încât să se separe aurul de impurități (nisip, rocă etc.). ] [15.1.5.17]
Toc de cartuş [ Toc din lemn în care se păstrează fitilul și pulberea necesre explozivului pentru detunarea unor cantități de minereu. ] [15.1.5.18]
Trestie pentru aprinderea fitilului [ Un fragment de trestie prin care trece un fitil textil, folosit ca instrument adiacent aprinderii explozivului în exploatările miniere. ] [15.1.5.19]
Vagonet [ Vehicul (basculant) care circulă pe șine (cu ecartament îngust), de obicei fără autopropulsie, folosit pentru transportul minereului și al oamenilor în galeriile miniere. ] [15.1.5.20]
Vălău [ Jgheab de lemn, ușor înclinat și alimentat cu apă printr-un canal de lemn, sevind ca mijloc primitiv pentru concentrarea minereurilor aurifere sfărâmate de șteampuri. ] [15.1.5.21]
Collapse <b>Unelte de olărie</b> [ Totalitatea uneltelor, ustensilelor și amenajărilor necesare prelucrării argilei. ] [15.1.6]Unelte de olărie [ Totalitatea uneltelor, ustensilelor și amenajărilor necesare prelucrării argilei. ] [15.1.6]
Cârja pentru modelat ulcioare [ Unealtă din lemn cu ajutorul căreia olarii configurează constant curbura părții bombate a ulcioarelor. ] [15.1.6.1]
Cazma [ Unealtă de fier cu coadă de lemn pentru săpat pământul; hârleț. ] [15.1.6.2]
Corn de olar [ Unealtă făcută dintr-un corn de vită, având la vârf o pană de gâscă prin care se scurge culoarea cu care trebuie să fie decorate vasele de lut; olarul răsucește pe roată vasul deja uscat, iar cu cornul execută diferite ornamente (linii șerpuite, zig-zagate, picuri etc., sau pur și simplu „pictează” desene mai complicate: cocoș, soare, diverse animale, construcții). ] [15.1.6.3]
Cuptor de olar [ Construcție de formă tronconică, având la bază un locaș prin care se face alimentarea cu lemne; aranjarea vaselor care urmează a fi arse se face pe deasupra, după care cuptorul se astupă cu cioburi ale vaselor rebutate la arderile anterioare; ceramica neagră se obține prin obturarea cât mai bună a tuturor spațiilor (fisurilor) care ar putea permite fumului să iasă afară; astfel, fumul pătrunde în pasta vaselor care devin negre. ] [15.1.6.4]
Gaiţă [ Unealtă folosită la împodobirea vaselor smălţuite, caracteristică vestitului centru de olari de la Horezu, de forma unei periuţe făcută din 4 – 5 fire de păr de porc mistreţ sau de mustaţă de iepure, prinse într-o coadă scurtă de lemn întoarsă la un capăt. ] [15.1.6.5]
Mai [ Unealtă în formă de butuc de care sunt prinse două brațe laterale cu ajutorul căruia se bate pământul, se tasează, se îndeasă; maiul este folosit de olari la sfărâmarea bulgărilor de lut, pentru a fi mai ușor și mai repede pătrunși de apă și înmuiați, în fazele premergătoare de pregătire a materialului pentru confecționarea vaselor din ceramică. ] [15.1.6.6]
Masă de olar [ În fapt este un banc de lucru, mai lat decât bancul de lucru al dulgherului, având pe latura la care se lucrează și un dispozitiv de care se prinde axul roții olarului. ] [15.1.6.7]
Pensulă [ Instrument cu care se vopsește, se lăcuiește sau se pictează, format dintr-un mănunchi de fire de păr prins într-un mâner. ] [15.1.6.8]
Piatră de lustruit [ Piatră de râu, netedă, cu ajutorul căreia se execută motive decorative, prin lustruire, pe vasele din ceramică, după uscarea acestora. ] [15.1.6.9]
Pieptene pentru decor [ Unealtă cu ajutorul căreia se execută diverse motive ornamentale în vasul din lut încă jilav. ] [15.1.6.10]
Piua de olar [ Piuă, mojar în care olarii pisează mărunt humele folosite drept coloranți. ] [15.1.6.11]
Plotog [ Bucată mică de piele, petic, pe care olarul o înmoaie în apa în care işi clăteşte mâinile în timpul lucrului la roată, conţinând particule fine de lut, cu care netezeşte suprafaţa vasului de pământ pentru a astupa micile neregularităţi sau pentru a micşora porozitarea pereţilor; netezirea cu plotog este ultima operaţie de finisare a vasului pe roată. ] [15.1.6.12]
Râşniţă de olar [ Moară rudimentară de măcinat humele, smalțul și alți coloranți folosiți la ornamentarea și smălțuirea vaselor, compusă din două pietre suprapuse, din care cea de deasupra se manevrează manual cu ajutorul unui mâner. ] [15.1.6.13]
Roată de olar [ Unealta principală de care se slujește olarul în exercitarea meseriei sale; este compusă dintr-un ax metalic de care sunt prinse, în partea de jos, un tambur greu, manevrat cu picioarele de către olar, dându-i mișcare circulară, și un alt tambur cu circumferința de cca. 25-30 cm., plat, pe care sunt prelucrate diferitele vase, pentru a le da forma dorită. ] [15.1.6.14]
Sapă [ Unealtă agricolă pentru săpat şi prăşit, alcătuită dintr-o lamă de oţel plană sau puţin concavă, fixată aproape perpenticular într-o coadă de lemn. ] [15.1.6.15]
Ştanţă [ Unealtă folosită la gravarea prin presiune a unui model, a unei inscripții, a unei cifre etc. pe suprafața unei piese sau a unui produs finit (când pasta de lut nu este încă uscată). ] [15.1.6.16]
Tipar de cahlă [ Tipar de lemn sau din metal folosit la realizarea cahlelor pentru sobe (cu deosebire în Transilvania). ] [15.1.6.17]
Tipar de olărit [ Obiect metalic format dintr-o tijă în capul căreia se află o rotiță cu muchia ondulată sau zimțată și cu care se imprimă în lutul încă moale diferite motive geometrice (linii șerpuite, zig-zaguri etc.); mai nou, în ateliere cu productivitate ridicată, sunt folosite tipare care, așezate pe roată, pot ajuta la obținerea vaselor perfect rotunde. ] [15.1.6.18]
Zimţar [ 1. Unealtă cu ajutorul căreia se înclină dinții fierăstrăului de o parte și de alta a pânzei lui; 2. Unealtă cu care se imprimă în pasta de lut neuscată linii zimțate ca element decorativ pe unele vase din ceramică. ] [15.1.6.19]
Collapse <b>Unelte de pielărie</b> [ Totalitatea uneltelor, ustensilelor și amenajărilor necesare prelucrării și confecționării obiectelor din piele. ] [15.1.7]Unelte de pielărie [ Totalitatea uneltelor, ustensilelor și amenajărilor necesare prelucrării și confecționării obiectelor din piele. ] [15.1.7]
Collapse <b>Unelte de rotărie</b> [ Totalitatea uneltelor, ustensilelor și amenajărilor necesare activității de confecționare a roților de car. ] [15.1.8]Unelte de rotărie [ Totalitatea uneltelor, ustensilelor și amenajărilor necesare activității de confecționare a roților de car. ] [15.1.8]
Bardă [ Secure cu tăişul lat şi coadă scurtă, întrebuinţată de dulgheri la cioplitul lemnului şi ca unealtă in diferite alte meşteşuguri; uneori barda este decorată cu motive geometrice ştanţate sau poartă marca meşterului fierar. ] [15.1.8.1]
Custură [ Lamă tăioasă, folosită independent; lama ascuțită de la rindea, de la coasă etc. ] [15.1.8.2]
Cuţitoi [ v. Cuțitoaie. ] [15.1.8.3]
Daltă [ Unealtă din oțel în formă pană tăioasă (cu sau fără mâner), folosită la scobit, la tăiat sa la crestat de către fierari, dulgheri, lemnari etc. ] [15.1.8.4]
Distanţier spiţe [ Piesă care menține distanța reglementară (constantă) între părți sau între elementele componente ale unui agregat; piesă care menține constant spațiul între spițele unei roți. ] [15.1.8.5]
Fier de tras funduri [ Unealtă prin intermediul căreia se fixează doagele la fundul vaselor din lemn. ] [15.1.8.6]
Fierestrău [ Ferăstrău - unealtă prevăzută cu o lamă sau o bandă cu dinți ascuțiți, folosită pentru tăiatul lemnelor sau a altor materiale lemnoase; când lama sau banda sunt prinse într-un cadru de lemn, unealta este folosită în dulgherie, rotărie și dogărie; când lama este prinsă într-un cadru de fier, puțin curbat în partea superioară, unealta este folosită în viticultură și pomicultură. ] [15.1.8.7]
Gripcă de rotar [ Custură de strunjit întrebuințată în rotărie. ] [15.1.8.8]
Lingură de rotar [ Unealtă de fier cu ajutorul căreia se dă gaură butucului roților la dimensiunea circumferinței osiilor. ] [15.1.8.9]
Raspa [ v. Rașpel. ] [15.1.8.10]
Sfredel de rotar [ Unealtă în formă de bară, prevăzută la un capăt cu muchii ascuţite sau cu tăişuri şi folosită pentru executarea găurilor în butucul roților. ] [15.1.8.11]
Spiţelnic [ Sfredel cu care se dau găuri în butucul și în obezile roții pentru a le monta spițele. ] [15.1.8.12]
Strung [ Maşină-unealtă cu ajutorul căreia se execută operaţia de rotunjire, de filetare, de găurire, de zimţuire etc., prin aşchiere, a unei piese. ] [15.1.8.13]
Ţâr [ Compas folosit în dulgherie și dogărie; țărcălam. ] [15.1.8.14]
Teslă [ Unealtă cu tăișul lat și curbat și cu coadă scurtă de lemn, folosită de către dulgheri, rotari și dogari la fasonarea lemnului. ] [15.1.8.15]
Collapse <b>Unelte pentru ocupaţii</b> [ Totalitatea uneltelor, ustensilelor și instalațiilor necesare practicării ocupațiilor umane. ] [15.2]Unelte pentru ocupaţii [ Totalitatea uneltelor, ustensilelor și instalațiilor necesare practicării ocupațiilor umane. ] [15.2]
Collapse <b>Unelte pentru agricultură</b> [ Totalitatea uneltelor folosite pentru pregătirea pământului, pentru însămânțare, pentru întreținerea culturilor, pentru recoltarea produselor și pentru depozitarea și conservarea lor. ] [15.2.1]Unelte pentru agricultură [ Totalitatea uneltelor folosite pentru pregătirea pământului, pentru însămânțare, pentru întreținerea culturilor, pentru recoltarea produselor și pentru depozitarea și conservarea lor. ] [15.2.1]
Arman [ 1. Loc pe câmp unde se adună și se treieră recolta; arie; 2. Loc (împrejmuit) în apropierea casei; curte; ogradă. ] [15.2.1.1]
Brăzdar [ Fierul plugului care taie brazda, fiind piesa cea mai folositoare și mai necesară a plugului. ] [15.2.1.2]
Buduroi [ 1. Coș din lemn pentru păstrat diferite produse alimentare; 2. Stup primitiv pentru albine făcut dintr-o scorbură sau dintr-un lemn scobit; în Moldova, orice buturugă sau buștean scobit, indiferent că acesta este așa de la natură sau făcut de mâna omului și indiferent ce întrebuințare i se dă (stup, coteț, recipient pentru semințe, vas implantat în pardoseala bisericilor din lemn în care se varsă apa de la botez etc.) poartă denumirea de buduroi; 3. Horn la casele țărănești. ] [15.2.1.3]
Celar [ Mică încăpere pentru păstrarea alimentelor (cămară); la stânele din Transilvania, celarul este încăperea în care sunt păstrate copăile cu laptele pus la prins, precum și celelalte produse lactate. ] [15.2.1.4]
Ciocan pentru bătut coasa [ Unealtă (din metal) prevăzută cu mâner de lemn pentru bătut coasa pe o nicovală mică; ciocanul de bătut coasa este de mai mici dimensiuni decât ciocanul obișnuit și este întotdeauna luat cu sine de către cosaș, împreună cu nicovala și gresia de ascuțit. ] [15.2.1.5]
Ciur [ Unealtă de separat impuritățile din cereale prin cernere, făcută dintr-o rețea deasă din sârmă sau dintr-o piele perforată fixată într-o ramă circulară („veșcă”). ] [15.2.1.6]
Coasă [ Unealtă agricolă compusă dintr-o lamă de oțel fixată pe o coadă lungă, folosită la cosit. ] [15.2.1.7]
Curăţitoare de porumb [ Zdrumicătoare - unealtă compusă dintr-un mâner de lemn de-a lungul căruia este montată o bandă metalică zimțuită, cu ajutorul căreia se scot boabele de porumb din ștulete printr-o mișcare de sus în jos. ] [15.2.1.8]
Cuţitoaie pentru boi [ 1. Unealtă cu ajutorul căreia sunt curățate copitele animalelor de tracțiune atunci când terenul este foarte moale; 2. Potcovarii folosesc o cuțitoaie cu tăiș pentru ajustarea unghiilor cornutelor mari, după care potcovesc fiecare unghie separat, iar potcoavele sunt, ca dimensiune, pe jumătate față de cele folosite pentru cai. ] [15.2.1.9]
Fedeleş [ Butoiaș în care se ține sau se transportă apa ori alte lichide. ] [15.2.1.10]
Furcă [ Trunchi de copac, tăiat la bifurcarea a două ramuri principale, înalt de 3-4 m, îngropat la cca 1 m în pământ, după ce capătul a fost ars ca să reziste la umezeală; constituie elementul principal de susţinere la casele vechi, cu pereţi de nuiele împletite şi lipite cu lut. ] [15.2.1.11]
Grapă [ Unealtă agricolă care servește la mărunțirea și netezirea pământului arat (și la acoperirea semințelor). ] [15.2.1.12]
Gratie [ 1. Leasă de nuiele pe care se prelucrau dimiile; 2. zăbrele de lemn sau de fier fixate la ferestrele caselor vechi, cunoscute sub diferite denumiri: drug, cruce, fier, trepar. ] [15.2.1.13]
Greblă [ Unealtă agricolă manuală, formată dintr-o bară cu dinți fixată la o coadă lungă, cu ajutorul căreia se strâng paiele, fânul etc. sau se nivelează pământul. ] [15.2.1.14]
Gresie [ Rocă sedimentară dură formată din cimentarea nisipurilor, folosită la ascuțirea unor unelte agricole de recoltat, a unor unelte de prelucrat lemnul sau a unor obiecte de uz casnic și de uz personal; cute. ] [15.2.1.15]
Hambar de seminţe [ Piesă de mobilier utilitar, în forma unei lăzi mari din scânduri de fag horjit, cu capac drept sau în două ape, stând pe prispă, în tindă, în cămară, servind pentru păstrarea mălaiului, a făinei sau a unei cantităţi mici de grâne sau porumb. ] [15.2.1.16]
Ic [ 1. Pană pentru despicat lemne, confecționată din fier; 2. Pană din lemn pentru fixarea sau înțepenirea unor piese sau elemente de construcție; 3. Icul pentru ascuțit coasa este format din pana metalică înfiptă într-un țăruș, care la rândul ei este înfiptă în pământ (când se lucrează cu ea), cosașul bătând ascuțișul coasei cu un ciocănel pe partea lată a icului, după care finisează tăișul coase cu ajutorul gresiei (cel care cosește poartă întotdeauna cu el coasa, nicovala pentru ascuțit coasa, ciocănelul și gresia în tiocul în care se pune și apă). ] [15.2.1.17]
Îmblăciu [ Unealtă agricolă rudimentară (cu rol de treierătoare), formată dintr-un băț mai scurt și gros, legat cu curele din piele de o coadă lungă, cu care sunt bătute cerealele și leguminoasele pentru a obține semințele. ] [15.2.1.18]
Ladă pentru alimente [ Hambar de mari dimensiuni, confecționat din scânduri, în care se depozitează grăunțe, mălai, făină etc. ] [15.2.1.19]
Lanţ de măsurat pământul [ Instrument format dintr-un șir de verigi groase și alungite cu care se măsoară lungimile pe teren. ] [15.2.1.20]
Lopată [ 1. Unealtă formată dintr-o placă de tablă sau de lemn, ușor concavă,, prevăzută cu o coadă dein lemn, utilizată pentru ridicarea sau deplasarea unor materiale granulare, pulverulente etc. (pământ, nisip, mortar etc.); 2. Unealtă de lemn cu care se vâră pâinea în cuptor; 3. Vâslă. ] [15.2.1.21]
Lopată de vânturat [ Lopată de lemn formată din coadă și o placă ușor curbată, foarte lată, cu ajutorul căreia sunt vânturate cerealele rezultate după îmblătire, pentru a le curăța de resturile păioase rămase. ] [15.2.1.22]
Măsură pentru cereale [ v. Oca; mierță - veche măsură de capacitate, care a variat, după timp și loc, de la 8 kg. la 200 kg.; baniță - unitate de măsură de capacitate pentru cereale, variind între 21 și 34 l, dar și vas special, din doage, cu această capacitate. ] [15.2.1.23]
Otic [ Lopățică din metal cu ajutorul căreia se curăță de pământ brăzdarul și cormana plugului. ] [15.2.1.24]
Par de semănat [ Un băț ascuțit la vârf cu care se fac găuri în pământ, în care se pune sămânța; este un sistem arhaic de semănat (pentru porumb, cartof etc.) care face parte din sistemul numit „semănatul cu parul și călcâiul”. ] [15.2.1.25]
Piuă [ Recipient masiv folosit pentru pisat sare sau grâu, întâlnit pe teritoriul României: a) de forma unui cilindru vertical, susţinut de un postament cioplit din aceeaşi bucată de lemn, variată în ceea ce priveşte curbura pereţilor, elansarea piciorului, încrestarea uşoară a buzei; b) dezvoltată pe orizontală, cioplită regulat, ca un paralelipiped scobit sau de formă emisferică, golită din câte un mare nod de lemn; un mâner asimetric, sau două simetrice, măresc posibilităţile de diversificare a formei. ] [15.2.1.26]
Plivitor [ Unealtă de forma unei săpăligi cu care se execută plivitul de buruieni a unor culturi. ] [15.2.1.27]
Plug [ Unealtă agricolă cu tracțiune animală sau mecanică, folosită pentru arat; cu excepția cuțitului de tăiat brazda, plugurile vechi erau confecționate în întregime din lemn. ] [15.2.1.28]
Plug de hotar [ Plug cu încărcătură ceremonială sau oficială, confecționat nu pentru a ara în mod obișnuit cu el, ci pentru a trage brazda de delimitare a vetrelor de sat sau a unor terenuri. ] [15.2.1.29]
Prăjină [ 1. Bucată de lemn, lungă și relativ subțire, folosită pentru a sprijini ceva; 2. Veche unitate de măsură pentru lungime, echivalentă cu 5-7 m.; 3. Prăjină fălcească, pogonească, pătrată - unitate de măsură pentru suprafețe, egală cu circa 180-210 m.p. (4-5 stânjeni pătrați). ] [15.2.1.30]
Prepeleac [ 1. Par înfipt în pământ având mai multe crăcane scurte, pe care se țin oalele (de lut) sau se atârnă diverse obiecte (la scurs, la uscat); 2. Înjghebare de prăjini pe care se întinde la uscat fânul, trifoiul etc. ] [15.2.1.31]
Rariţă [ Unealtă agricolă asemănătoare cu plugul, care răstoarnă brazda în ambele părţi, formând şanţuri. ] [15.2.1.32]
Râşniţă [ Moară rudimentară de măcinat cereale, sare etc., compusă din două pietre suprapuse, din care cea de deasupra se învârtește cu ajutorul unui mâner. ] [15.2.1.33]
Sanie de treierat [ Doscă - un tip de sanie alcătuită dintr-un blat de lemn, având capătul din față mai îngust decât cel din spate, pe partea dorsală având implantate silexuri ascuțite sau rupturi de coase și seceri (în locul sulexurilor căzute); unealta se prinde la harnașamentul unui cal, iar pe blatul de lemn se așează, în picioare, țăranul, care mână calul roată pe arie peste spicele gramineelor aduse din câmp pentru a fi treierate; trepidațiile doscăi scutură spicele de boabe, iar silexurile (sau rupturile metalice) taie paiele în fragmente mici care apoi sunt amestecate cu lut și folosite la lipirea caselor sau la confecționarea chirpiciului. ] [15.2.1.34]
Sapă [ Unealtă agricolă pentru săpat şi prăşit, alcătuită dintr-o lamă de oţel plană sau puţin concavă, fixată aproape perpenticular într-o coadă de lemn. ] [15.2.1.35]
Săpăligă [ Sapă mică, cu lama îngustă, având adesea doi sau trei colţi la partea opusă tăişului, folosită mai ales în lucrări de legumicultură. ] [15.2.1.36]
Seceră [ Unealtă formată dintr-o lamă din fier, curbată, folosită manual în agricultură, la recoltatul păioaselor. ] [15.2.1.37]
Semn de hotar [ În general, obiect așezat într-un loc, într-un anume fel, pentru a marca, a indica, a jalona în special terenuri; piatră, stâlp etc. care marchează un hotar, o linie de demarcație menită să delimiteze loturile diverșilor proprietari. ] [15.2.1.38]
Sperietoare [ Nume dat unor obiecte care, prin forma lor (în general, umană), sau prin zgomotul pe care îl pot scoate la bătaia vântului, servesc la îndepărtarea păsărilor dăunătoare culturilor agricole; momâie; matahală; popândău. ] [15.2.1.39]
Tăietor fân [ Lamă de oțel, subțire și ascuțită, semănând aproximativ cu o coasă, cu ajutorul căreia se taie din claia de fân porții pentru hrana animalelor sau pentru așternutul lor. ] [15.2.1.40]
Târpan [ Unealtă asemănătoare cu coasa, folosită pentru tăierea stufului şi a papurii. ] [15.2.1.41]
Tăvălug [ Unealtă agricolă compusă din unul sau din mai mulţi cilindri, folosită la fărâmarea bulgărilor de pământ şi la netezirea şi tasarea solului înainte şi după însămânţare; cilindru greu, folosit la anumite maşini pentru fărâmare, îndesare, nivelare etc.; tăvălugii pot fi confecționați din lemn sau din piatră. ] [15.2.1.42]
Tioc de gresie [ Teaca în care se păstrează cutea pentru coasă. ] [15.2.1.43]
Zablău [ ZĂBLĂU - țesătură din cânepă, din lână etc., folosită ca pătură, ca scoarță etc. ] [15.2.1.44]
Collapse <b>Unelte pentru albinărit</b> [ Totalitatea uneltelor, ustensilelor și amenajărilor necesare creșterii albinelor și prelucrării produselor apicole. ] [15.2.2]Unelte pentru albinărit [ Totalitatea uneltelor, ustensilelor și amenajărilor necesare creșterii albinelor și prelucrării produselor apicole. ] [15.2.2]
Collapse <b>Unelte pentru cules din natură</b> [ Totalitatea uneltelor și recipientelor folosite în activitatea de culegere a fructelor, frunzelor și florilor din flora spontană. ] [15.2.3]Unelte pentru cules din natură [ Totalitatea uneltelor și recipientelor folosite în activitatea de culegere a fructelor, frunzelor și florilor din flora spontană. ] [15.2.3]
Collapse <b>Unelte pentru industria casnică textilă</b> [ Totalitatea uneltelor, ustensilelor și instalațiilor necesare realizării pieselor textile, de la prelucrarea fibrelor vegetale și animale până la croirea și îmbinarea pieselor țesute. ] [15.2.4]Unelte pentru industria casnică textilă [ Totalitatea uneltelor, ustensilelor și instalațiilor necesare realizării pieselor textile, de la prelucrarea fibrelor vegetale și animale până la croirea și îmbinarea pieselor țesute. ] [15.2.4]
Acariţă [ Cutiuță pentru ace, confecționată din lemn; corect: acarniță. ] [15.2.4.1]
Alergătoare [ 1.Piatra de deasupra (care se învârtește) a instalației de măcinat de la o moară. 2. Dispozitiv pe care se pun mosoarele cu fire sau sculurile pentru a face urzeala la războaiele de țesut. ] [15.2.4.2]
Andrea [ 1. Ac lung și gros cu care se împletesc țesături din lână, din bumbac etc., făcut din lemn sau din os. 2. Ac lung pentru cusut țesături groase (saci, saltele etc.) sau cu care se tricotează. 3. Talpă sau bârnă care ține podul morii; 4. Fier lung care prinde fierul lat al grindeiului la plug. ] [15.2.4.3]
Cot [ Unitate de măsură pentru lungimi, folosită în trecut, egală cu 0,664 m. în Țara Românească și cu 0,637 m. în Moldova. ] [15.2.4.4]
Croşetă [ Ac lung de metal (sau din os, lemn etc.), cu vârful îndoit ca un cârlig, cu care se realizează manual diferite împletituri din lână, bumbac, in etc.; igliță; croșetele din os sau din lemn, mai mari, sunt folosite pentru confecționarea (sau repararea) plaselor de pescuit. ] [15.2.4.5]
Cuţit de lemn [ Unealtă de lemn cu ajutorul căreia se bate băteala pe urzeală, pentru a îndesi țesătura. ] [15.2.4.6]
Darac [ Unealtă pentru pieptănat lâna, cânepa sau inul, formată din mai multe șiruri de dinți de oțel fixați pe un suport. ] [15.2.4.7]
Degetar [ Mic obiect din metal care se pune în deget pentru a împinge acul la cusut. ] [15.2.4.8]
Depănătoare [ Unealtă în care se așază sculurile pentru depănat; v. Vârtelniță. ] [15.2.4.9]
Drug [ Fiecare dintre lemnele groase care alcătuiesc războiul de țesut. ] [15.2.4.10]
Fier de călcat [ Unealtă din metal cu care, încinsă bine, se calcă îmbrăcămintea și alte obiecte textile. ] [15.2.4.11]
Furcă de găitane [ Unealtă pentru împletit șnurul din care sunt confecționate găitanele. ] [15.2.4.12]
Furcă de tors [ Unealtă de lemn folosită pentru tors; dimensiunile ei variază între 0,80 m – 2,30 m lungime, după cum sunt folosite, existând furci care sunt prinse în brâu și care pot fi folosite și în timpul mersului și furci (cele de înălțime mare) care sunt fixate într-o talpă. FURCĂ DE TORS: Când se pune fuior nou de cânepă în furcă, se iese cu furca pe uliţa satului, ceva mai departe de casă, pentru ca şi pânza ce va fi ţesută să iasă mai lungă - Ţara Oltului; le va merge în pagubă celor care lucrează în câmp, dacă întâlnesc în drum vreo femeie torcând, fiindcă furca de tors este aducătoare de rău - Muntenia; cu furca nu trebuie să meargă nimeni la vreo mireasă, fiindcă îi strică nunta, crezându-se că furca este piază-rea; în caz că trebuie neapărat să toarcă, femeia va lua cu ea doar caier şi fus, furcă cerând de la casa în care urmează să intre - Ţara Oltului; tot pentru că este piază-rea, femeile se feresc să se ducă la grajdul vitelor având cu ele furca de tors şi nici atunci când se duc la un câmp deja semănat, fiindcă va bate grindina - Ţara Oltului; înainte de a naşte, femeile trebuie să umble prin casă, pe distanţa dintre uşă şi masă, sprijinite în furca de tors, fiindcă ea ajută pe viitoarele mame să nu se îmbolnăvească - Ţara Oltului; femeile nu au voie să meargă cu furca de tors în brâu, când se adună fânul de pe păşuni, fiindcă va cădea grindină - Suceava; nici în cârciumă să nu intre vreo femeie având furca de tors cu ea, fiindcă, în acea zi, nu va mai intra în local nici un client - Muntenia; printre lucrurile, pe care le primesc fetele ca zestre, când se mărită, mamele nu pun şi furcă de tors, deoarece înseamnă că le dă şi sărăcia - Suceava; furca de tors nu se pune pe masă, fiindcă înnebunesc oile - Ţara Oltului; pentru a feri răsadurile de legume de muşuroaiele făcute de cârtiţe, se pune la capătul răzorului o furcă de tors, cu caier şi fus, ca să le dea de lucru acestor vieţuitoare - Vâlcea; pentru ca nevăstuica să nu muşte vitele sau alte animale domestice, i se aşează în cale o furcă de tors şi un fus - Dolj;Suceava; furca de tors nu se aşează în poziţie orizontală, pentru ca femeia care toarce cu ea să nu capete junghiuri - Suceava; să nu se toarcă într-o moară, fiindcă se sparg pietrele morii - Vâlcea. Dacă mortul este o femeie măritată, la scoaterea sicriului din casă, bărbatul ei vine imediat cu pălăria pe cap şi cu furca de tors a femeii în mână, după care rupe furca, o aruncă peste casă, pălăria o pune în cui şi pleacă după alai spre biserică şi cimitir, toate acestea pentru ca omul să nu rămână mult timp văduv şi să se poată repede recăsători - Banat. Nu se toarce pe lună, fiindcă luna va fi mâncată de vârcolaci; de asemenea, nu se toarce luni dimineaţa, până a nu răsări soarele, şi marţea seara; dacă intră într-un magazin o femeie torcând, în acea zi nu se mai face vânzare, pentru că furca este piază-rea; îi va merge rău celui care întâlneşte pe drum o femeie torcând; femeia să nu se ducă la lucrătorii de pe câmp cu furca după ea şi torcând, pentru că acei oameni vor avea parte de pagubă, furca fiind o unealtă cobitoare; femeile nu au voie să umble pe drum torcând sau ţinând furca la vedere, pentru a nu influenţa negativ vegetaţia semănăturilor; nu se toarce lângă o fântână în construcţie, fiindcă se răsuceşte izvorul şi fântâna seacă; în casa mirelui şi a miresei să nu se toarcă, pentru că se întorc vorbele; să nu se toarcă pe afară şi prin grădină, pentru că va bate grindina. Cât ţin zilele de Crăciun, furca de tors să stea ascunsă, fiindcă se crede că acela care o va zări va fi muşcat de un şarpe lung şi gros ca furca. Furca este şi simbol al admiraţiei, al dragostei şi chiar matrimonial în caz că un flăcău dăruieşte fetei, cu prilejul vreunei şezători sau cu ocazia altor întâlniri colective, o furcă de tors; dacă aceasta o acceptă înseamnă că acceptă dragostea lui şi apoi logodna şi ulterior nunta pot avea loc; dacă înapoiază furca sau o rupe înseamnă că refuză dragostea băiatului („Câte furci n-am rupt eu în şezătoare!”, spune o informatoare în vârstă, iar alte neveste, când li se admiră furca la care lucrează, precum şi îndemânarea, ţin să adauge: „O am de la bărbatu-meu!”) - Maramureş;Transilvania de sud;Mehedinţi. ] [15.2.4.13]
Fus [ Unealtă folosită împreună cu furca la torsul firelor de lână, cânepă sau in; aproape că nu există fus care să nu fie decorat prin crestare sau colorare. FUS: Femeia care lasă fusul gol în casă se îmbolnăveşte de junghiuri - Maramureş. Nu este bine să se meargă prin sat cu fusul neprins cu fir de fuiorul din furca de tors - Tecuci; cine pune fus pe foc face sugiuc la degete - Vâlcea;Muntenia; dacă o fată de măritat, când toarce, strânge aţa aproape de roata (fusaiola) fusului, înseamnă că se va căsători în apropierea locuinţei părinţilor, dar, dacă aduce aţa cam pe la mijlocul fusului, este semn că noua ei familie va locui departe de părinţi - Moldova; pentru a-şi afla ursitul, în noaptea Anului Nou, fetele iau un fund pentru mămăligă, scriu pe el cu cărbune, pe cele patru laturi ale lemnului, numele a patru flăcăi pe care îi adoră (ex. Gheorghe, Toader, Vasile, Ioan), amplasarea acestora fiind făcută astfel în formă de cruce, după care răsucesc pe un fund fusul şi în dreptul cărui nume fusul zăboveşte mai mult învârtindu-se acela se crede că va fi viitorul soţ al fetei - Moldova. În caz că, în timpul toarcerii, fusul cade pe jos, se crede că el nu se va umple niciodată cu fire - Suceava. ] [15.2.4.14]
Gherghef [ Cadru din lemn pe care se întinde o țesătură pentru a fi brodată. ] [15.2.4.15]
Iţe [ Dispozitiv la războiul de țesut, format din rame care susțin un șir de fire așezate vertical unele lângă altele, prin ochiurile cărora se trec firele de urzeală; ochiuri din „aţă”, fir tors din „păr”, montate pe două vergele rotunde din lemn cu ajutorul unei scânduri; paralel cu scândura se aşează o „indrea" sau „andrea”, ac mare de cusut făcut din os, prin care s-a trecut un fir de aţă din cânepă; aţa se fixează la un capăt al scândurii, apoi se trece prin acul de os şi se întinde perfect până la celălalt capăt; cu firul de „aţă” se fac câteva ochiuri pe lângă indrea, apoi se trece prin faţa scândurii, se înconjură prin spate şi se fac alte două ochiuri pe indrea. ] [15.2.4.16]
Mai de rufe [ Lopăţică din lemn cu coada scurtă, folosită pentru a bate rufele când sunt spălate la râu; în Maramureş, Oaş, Harghita, acestea au un decor geometric sau floral scrijelat pe una din feţe. ] [15.2.4.17]
Maşină de tras borangic [ Instalație specială pentru depănat firele de mătase naturală de pe gogoși. ] [15.2.4.18]
Meliţă [ Unealtă cu care se sfărâmă partea lemnoasă de pe cânepă, după ce aceasta a fost scoasă de la topit și uscată. ] [15.2.4.19]
Model pentru imprimat pânza [ Piesă din lemn prevăzută pe suprafața inferioară cu diferite modele, executate tot în lemn sau din metal încastrat în lemn; piesa este folosită ca o ștampilă, adică este înmuiată în vopsea și apoi se imprimă pe pânză. ] [15.2.4.20]
Mosor la alergătoare [ Cilindru din lemn, montat pe alergătoare (depănătoare) pe care se înfășoară firele toarse. ] [15.2.4.21]
Mosor pentru arnici [ Mic cilindru din lemn pe care se deapănă fire de ață, lână, arnici etc. ] [15.2.4.22]
Navetă [ 1. Suveică (în războiul de țesut); 2. Ac special pentru lucrat fileuri. ] [15.2.4.23]
Perie de fuior [ Perie cu peri aspri cu jutorul căreia se scot și cele mai mici resturi lemnoase din fuiorul de cânepă, înainte de a fi tors. ] [15.2.4.24]
Pieptene de bătut băteala [ Scândurică cu despicături mărunte la o margine (asemănătoare unui pieptene, dar cu distanțări mai mari între „dinți”) cu ajutorul căreia se bate fiecare rând de fire (de lână, de bumbac etc) introduse cu suveica, pentru a obține îndesirea firelor și așezarea lor uniformă (în linie dreaptă); la războiul vertical, se poate folosi și o furculiță metalică, printre dinții aceștia trecând mai ușor firul de lână. ] [15.2.4.25]
Pieptene pentru cânepă [ Unealtă cu coadă din lemn, uneori ornamentată cu motive geometrice pirogravate, şi dinţi metalici, folosită pentru scărmănatul cânepii. ] [15.2.4.26]
Pieptene pentru fuior [ Unealtă cu coadă din lemn, uneori ornamentată cu motive geometrice pirogravate, şi dinţi metalici, folosită pentru scoaterea resturilor lemnoase din fuiorul de cânepă. ] [15.2.4.27]
Pieptene pentru lână [ Unealtă cu coadă din lemn, uneori ornamentată cu motive geometrice pirogravate, şi dinţi metalici, folosită pentru scărmănatul lânii. ] [15.2.4.28]
Prâsnel [ 1. Capătul inferior (conic și îngroșat) al fusului de tors; 2. Partea inferioară a fusului morii, fixată într-una din pietrele acesteia; 3. Titirez, sfârlează. ] [15.2.4.29]
Presă de plisat [ Dispozitiv, unealtă, maşină cu care se execută operaţia de presare a unui material textil, obiect. ] [15.2.4.30]
Răşchitor [ Unealtă pe care se întind firele de pe fus sau de pe ghem, pentru a le face jirebii (jirebie=grup de 30 de fire de tort, constituind o unitate de măsură la urzit). ] [15.2.4.31]
Răsucitoare [ Unealtă din lemn întrebuințată în gospodăria țărănească pentru a învârti un fir textil în jurul lui însuși sau mai multe fire, unele în jurul altora, pentru a obține un fir mai gros și mai rezistent. ] [15.2.4.32]
Collapse <b>Război de ţesut orizontal</b> [ Răspândit în toată ţara; se compune din picioarele dinainte şi dinapoi, reunite prin cele 2 „tălpi” ale războiului; pe picioarele din spate se sprijină „sulul dinapoi”, pe care se înfăşoară urzeala, iar pe picioarele dinainte stă sulul pe care se înfăşoară materialul ţesut; între cele două suluri sunt agăţate, pe doi montanţi denumiţi „străji” şi o vergea orizontală, „brâglele” în care se fixează spata, iţele şi scripeţii. ] [15.2.4.33]Război de ţesut orizontal [ Răspândit în toată ţara; se compune din picioarele dinainte şi dinapoi, reunite prin cele 2 „tălpi” ale războiului; pe picioarele din spate se sprijină „sulul dinapoi”, pe care se înfăşoară urzeala, iar pe picioarele dinainte stă sulul pe care se înfăşoară materialul ţesut; între cele două suluri sunt agăţate, pe doi montanţi denumiţi „străji” şi o vergea orizontală, „brâglele” în care se fixează spata, iţele şi scripeţii. ] [15.2.4.33]
Roată de tors [ Instalaţie folosită în unele zone din Transilvania, Banat şi Dobrogea pentru tors; a pătruns în industria casnică românească prin intermediul populaţiei de origine germană. ] [15.2.4.34]
Scândurâ de ţesut bete [ Lopățică la războiul de țesut cu ajutorul căreia sunt țesute betele. ] [15.2.4.35]
Scândurică pentru ciucuri [ Piesă din lemn cu ajutorul căreia sunt confecționați ciucurii. ] [15.2.4.36]
Sucală [ Unealtă cu ajutorul căreia se deapănă pe ţevi firul pentru războiul de ţesut manual. ] [15.2.4.37]
Suport pentru fus [ Un fel de lădiță cu două adâncituri laterale în care se așează fusul pentru a depăna din el firul tors. ] [15.2.4.38]
Tiglăzău [ Unealtă din lemn, de forma unui mai, cu zimţi mari pe una din feţe şi ornamente sculptate adânc în masa lemnului pe cealaltă faţă, folosită în sec. 19 pentru „călcat”, netezit pânza, în Maramureş, Bistriţa – Năsăud ş.a.; în unele zone se întîlneşte şi cu denumirea de „mângălău”, „tolcilău” sau „durgălău”. ] [15.2.4.39]
Tindeche [ Bucată îngustă de lemn sau de oţel, cu dinţi la ambele capete, cu ajutorul căreia se ţine întinsă pânza la război (în lățime), când se ţese manual. ] [15.2.4.40]
Tipar pentru cojoace [ Obiect din lemn cu ajutorul căruia cojocarul își croiește diferitele bucăți de piele pentru confecționarea îmbrăcăminții. ] [15.2.4.41]
Tocălie [ Unealtă făcută din lemn de esenţă tare, formată dintr-o bucată de lemn groasă de 6 – 8 cm, aşezată în poziţie orizontală, şi un lemn mai subţire, cu un cârlig la capăt, înfipt perpenticular; tocălia se foloseşte la „torsul” aţelor din păr de capră sau de cal folosite la opinci, la răsucit sfoară groasă pentru plase şi năvoade. ] [15.2.4.42]
Undiţă de întins pânză [ Unealtă semănând perfect cu undița de pescuit, dar cu dimensiunile mult reduse; bățul are cca. 25-35 cm., iar firul o lungime de cca. 5-10 cm.; acul este unul obișnuit; femeia fixează bățul cu picioarele și agață acul de pânză, în apropierea locului unde trebuie să coasă sau să brodeze; astfel îi rămân libere mâinile, undița servindu-i pentru menținerea pânzei întinsă. ] [15.2.4.43]
Urzitor [ v. Urzoi. ] [15.2.4.44]
Urzoi [ Operaţie premergătoare neveditului şi ţesutului; urzitul pe urzoi sau cu „urzitorul” se face pe un schelet de lemn format din două cadre aşezate în cruce pe un ax vertical fixat de o grindă în mijlocul unei încăperi. ] [15.2.4.45]
Vârtelniţă [ Unealtă din lemn folosită în industria casnică textilă la depănarea firelor de lână, cânepă, bumbac etc. pe țevi sau pe mosoare, pentru a servi la țesut; depănătoare. ] [15.2.4.46]
Collapse <b>Unelte pentru lucrul la pădure</b> [ Totalitatea uneltelor folosite în cadrul exploatării lemnului din pădure. ] [15.2.5]Unelte pentru lucrul la pădure [ Totalitatea uneltelor folosite în cadrul exploatării lemnului din pădure. ] [15.2.5]
Cârlig de tras buştenii [ Ustensilă formată dintr-un ic de care este prins un inel care facilitează prinderea la harnașament și tragerea buștenilor din pădure cu ajutorul animalelor de tracțiune. ] [15.2.5.1]
Fier de însemnat buştenii [ Unealtă folosită de pădurari, având forma unei toporiști, pe o parte având tăișul cu care se cojește trunchiul copacului ce trebuie marcat, pe partea cealaltă având formă de ciocan cuprinzând insemnele ocolului silvic care controlează o anumită suprafață de pădure. ] [15.2.5.2]
Fierăstrău de mână [ Unealtă prevăzută cu o lamă cu dinţi ascuţiţi, prinsă și tensionată într-un cadru din lemn, pusă în mişcare manual și folosită pentru tăiatul unor materiale lemnoase. ] [15.2.5.3]
Joagăr [ 1. Ferăstrău (vertical) pentru tăiatul buștenilor în scânduri, pus în mișcare de forța unei ape (curgătoare); 2. Ferăstrău mare cu pânză lungă (și lată) și cu două mânere, pentru a fi acționat de către doi oameni; beschie (reg. jogar). ] [15.2.5.4]
Pană de despicat buştenii [ Piesă pentru despicat lemne, confecționată din fier; ic. ] [15.2.5.5]
Potcoavă pentru urcat pe copac [ Piesă de oțel (pereche), în formă de semicerc, cu vârful exterior puțin curbat și ascuțit, care se fixează la încălțăminte și cu ajutorul cărora se poate urca în copaci; asemnea piese sunt și în dotarea electricienilor pentru întreținerea liniilor electrice montate pe stâlpi de lemn. ] [15.2.5.6]
Zale pentru tras buştenii [ Lanț având la un capăt un ic pentru înfipt în buștean, celălalt capăt fiind prins de un car sau de harnașamentul unui animal de tracțiune. ] [15.2.5.7]
Collapse <b>Unelte pentru păstorit</b> [ Totalitatea uneltelor, a amenajărilor și a vaselor folosite în domeniul păstoritului. ] [15.2.6]Unelte pentru păstorit [ Totalitatea uneltelor, a amenajărilor și a vaselor folosite în domeniul păstoritului. ] [15.2.6]
Barbânţă [ Vas din doage, de forma unui butoiaş alungit, cu cercuri late de lemn încheiate artistic, în care se păstrează brânză în unele zone pastorale. Uneori bărbânţa este decorată cu motive geometrice pirogravate ] [15.2.6.1]
Bâtă [ Baston din lemn de corn, paltin, fag, terminat cu o „măciucă“, purtat de ciobani, folosit ca unealtă şi ca armă; decorul se desfăşoară pe treimea superioară a piesei, în partea denumită „gâtul bâtei“; registrele ornamentale se compun din motive geometrice („dinte de lup“, torsadă, cercuri şi puncte), dispuse în șiruri orizontale, delimitate prin rânduri crestate în zig-zag sau cu motive florale dispuse vertical şi în spirală; uneori măciuca bâtei are terminaţia superioară în formă antropomorfă sau animalieră; tehnicile folosite pentru realizarea motivelor sunt: cioplirea, crestarea, pirogravarea, intarsia cu cositor şi mărgele, înfăşurarea cu metal; exemplare deosebite din punct de vedere artistic se găsesc în zonele: Pădureni, Mărginimea Sibiului, Suceava, Valea Superioară a Jiului, acolo unde păstoritul a avut o mare dezvoltare. ] [15.2.6.2]
Botă [ Vas de formă rotundă, aplatizat pe părţi, construit din doage, cu două capace şi cercuri din lemn sau din metal, folosit pentru dus apa la câmp; pe părţile laterale, bota are două mici toarte prin care se trece o sfoară groasă, servind ca mâner; uneori, pe cele două capete, este executat un ornament discret pirogravat; fiind răspândită în majoritatea zonelor, bota se întâlneşte sub diferite denumiri: „botic“, „botiţă“, „botă înfundată“, „fedeleş“, „căpăcică“, „tulcer“. ] [15.2.6.3]
Budai [ Vas din lemn (de capacitate mică) pentru lapte sau alte lichide. ] [15.2.6.4]
Burduf [ 1. Sac din piele în care se păstrează sau se transportă unele alimente; 2. Sac făcut din stomacul vitelor sau din piele de miel sau de ied pentru adunarea aerului la armonică, cimpoi etc.; 3. Bășică din piele uscată, care servea în trecut drept geam la ferestrele caselor; v. Foale. ] [15.2.6.5]
Căldare [ Vas mare din metal (de obicei din aramă) cu care se transportă sau se fierb în ea diverse lichide. ] [15.2.6.6]
Cântar de stână [ Balanță (cumpănă) marcată pentru oca sau pentru kile, cu care se cântărește în special brânza. ] [15.2.6.7]
Caţă [ Băț lung cu cârlig la un capăt cu care ciobanii prind oile de unul dintre piciorele posterioare. ] [15.2.6.8]
Ciubăr [ Vas rotund cu două toarte, de formă tronconică, cu gura mai largă decât baza, făcut din doage și folosit pentru transportare: caș, burdufurile cu brânză, strugurii culeși la vie și duși pentru a fi zdrobiți, țesăturile umede după ce au fost spălate la râu etc.; transportul se face cu un căruț, cu carul sau de către două persoane care trec o bâtă prin urechile toartelor. ] [15.2.6.9]
Ciur [ Unealtă de separat impuritățile din cereale prin cernere, făcută dintr-o rețea deasă din sârmă sau dintr-o piele perforată fixată într-o ramă circulară („veșcă”). ] [15.2.6.10]
Clopot [ Obiect de metal (în special din bronz) de formă conică, de diferite dimensiuni, cu o limbă mobilă din fier în interior care, lovindu-se de pereții circulari ai clopotului, produce sunete; clopotele mari sunt confecționate special pentru biserici; există clopote de dimensiuni mijlocii care se atârnă la gâtul vitelor, semnalând astfel unde se deplasează (sau unde s-a rătăcit una dintre ele); cele mici sunt prinse la gâtul ovinelor și sunt folosite și în cadrul urărilor rostite la sărbătorile de iarnă de către colindători; a nu se confunda cu talanga, care este confecționată din tablă groasă și care scoate un sunet dogit. ] [15.2.6.11]
Cojar [ ] [15.2.6.12]
Covată de prins laptele [ Albie, copaie în care se pune la prins laptele muls; multe dintre aceste copăi au la una dintre margini insemnele proprietarului făcute prin excizare. ] [15.2.6.13]
Crăcan [ 1. Creangă (groasă) ramificată cu două ramuri folosită pentru a sprijini ceva (crengile cu fructe la un pom, cumpăna fântânii, undița la pescuit etc.); 2. cerc de fier cu trei picioare pe care se pun vasele la foc; pirostrie. ] [15.2.6.14]
Crintă [ Vas din lemn folosit la stână pentru a stoarce zerul din caș. ] [15.2.6.15]
Cupă de muls [ Vas de lemn (având capacitatea mai mare de 1 litru), cu diferite întrebuințări la stână (oile sunt mulse în cupa așezată între două sfori atârnate de urechile găleții și apoi fiecare cupă este răsturnată în găleată; în caz că oaia „se murdărește”, aceasta cade în cupă, iar laptele din ea se aruncă, astfel că laptele deja muls rămâne curat). ] [15.2.6.16]
Desagă [ Sac format din două părți, între care se află deschizătura, care se poartă pe umăr sau pe șa; ornamentica acestora este formată din carouri alternative de negru și alb. ] [15.2.6.17]
Doniţă [ 1. Cofă (pentru apă); 2. Găleată din lemn în care sunt mulse vacile. ] [15.2.6.18]
Făcăleţ [ Băț neted folosit la mestecat mămăliga. ] [15.2.6.19]
Foarfecă de tuns oi [ v. Foarfecă. ] [15.2.6.20]
Fund [ Placă de lemn pe care se pune cașul după ce a fost scurs de zer. ] [15.2.6.21]
Galeată [ 1. Vas cu toartă, de lemn sau de metal, pentru apă, pentru muls laptele sau pentru ținut și transportat diverse materiale (granulare); 2. Măsură de capacitate pentru cereale (egală cu 80 de litri sau 64 de cofe), pentru brânză (egală cu 5 ocale) și pentru lapte (egală cu 12 ocale). ] [15.2.6.22]
Închegătoare [ Vas din lemn în care se pune laptele la închegat, la stână. ] [15.2.6.23]
Însemn de proprietate [ Unealtă din metal, confecționată special, având la un capăt un anumit motiv sau o siglă recunoscută de proprietar și de vecinii săi, cu ajutorul căreia sunt însemnate animalele sau diferite recipiente din lemn folosite la stână (prin pirogravare). ] [15.2.6.24]
Leasă de scurs caşul [ Împletitură de nuiele care servește ca grătar pentru scurs și uscat cașul. ] [15.2.6.25]
Lingură de stână [ Lingura de stână, cu căucul triunghiular, cu buza subţire şi coada dreaptă, când sunt întrebuinţate pentru luat smântâna; sau căucul adânc şi coada lungă, când sunt folosite pentru amestecat; motivele decorative compuse din crestături dispuse pe coadă sunt executate cu fineţe şi discreţie. ] [15.2.6.26]
Marcator de animale [ v. Însemn de proprietate. ] [15.2.6.27]
Poliţăa pentru caş [ Scândură fixată orizontal pe cuie de lemn în celarul stânei pentru a șeza pe ea cașul la scurs. ] [15.2.6.28]
Polonic [ 1. Lingură mare, cu coadă lungă, folosită pentru a scoate supa sau ciorba din oală; 2. Lingură mare, adâncă și cu găuri, folosită la stână pentru prepararea cașului și a urdei. ] [15.2.6.29]
Putină [ Vas din lemn, de obicei de forma unui trunchi de con, făcut din doage legate cu cercuri şi folosit mai ales la păstrarea unor brânzeturi, murături. ] [15.2.6.30]
Putinei [ Vas confecționat din ceramică sau din doage de lemn, înalt, de formă cilindrică, servind la alesul untului. ] [15.2.6.31]
Răboj [ 1. Bucată de lemn pe care se însemnau, prin crestături, diferite cantități, socoteli, numărători etc. (ex. cantitățile de brânză cuvenite a fi predate de către baciul stânei proprietarului de oi); 2. Crestătură făcută, ca semn distinctiv, la urechea unei vite. ] [15.2.6.32]
Răvar [ Băţ crestat cu ajutorul căruia se frământă, la stână, urda sau caşul dospit. ] [15.2.6.33]
Scafă [ 1. Cântar din lemn, lucrat de meşteşugarii satelor, având bara pe care se agaţă „scafele” şi tija de susţinere decorate cu crestături şi caneluri executate cu horjul; a fost răspândit cu precădere în Transilvania; greutăţile folosite erau din piatră; se întâlneşte sub denumiri diferite: „balanţă”, „fonturi”, „cumpene” etc. 2. Obiect confecționat din lemn, servind la luarea unei anumite cantități de grăunțe, făină, mălai etc.; 3. Vas mare (în formă de cupă) servind la păstrarea vinului sfințit, a mirodeniilor etc. ] [15.2.6.34]
Şiştar [ Vas de lemn (sau de metal), de obicei cu gura mai largă decât baza, folosit mai ales la muls; pronunțat zonal și șistar, șitar, șuștar. ] [15.2.6.35]
Şteand [ Putină mică din lemn, cu capac, în care se păstrează produse lactate. ] [15.2.6.36]
Şterţ [ Lampă de mină, portativă, asemănătoare cu un opaiț, folosită în vechile exploatări miniere. ] [15.2.6.37]
Strecurătoare de lapte [ Pânză foarte rară prin care se strecoară laptele sau în care se pune cașul să se scurgă de zer. ] [15.2.6.38]
Talangă [ 1. Clopot de dimensiuni reduse care se atârnă la gâtul vitelor; 2. Sunet produs de un asemenea clopot. ] [15.2.6.39]
Tipar de caş [ Obiect din lemn care dă forma cașului; sunt cunoscute în special „păpușarele” din Vrancea, tipare din lemn, formate din două capace sculptate în interior cu un motiv antropomorf și din care rezultă „păpuși” de caș afumat. ] [15.2.6.40]
Troacă [ 1. Covată scurtă și lată, făcută de obicei dintr-o singură bucată de lemn scobit; 2. Vas din lemn (în formă de jgheab, de ladă lungă etc.) în care se pune apa sau mâncarea pentru animale; 3. Vas de lemn cu apă prin care trece roata de la tocilă; 4. Lada în care curge făina în timpul măcinatului; 5. Instrument pe care se împletesc găitanele. ] [15.2.6.41]
Untar [ Vas înalt şi îngust, din doage cercuite, în care se bate smântâna, pentru a alege untul. ] [15.2.6.42]
Urdar [ Vas în care se face sau se ţine urda; unealtă care serveşte la mestecat când se fierbe zerul pentru urdă. ] [15.2.6.43]
Vârzob [ Cerc de lemn sau de funie (din coajă de tei), folosit la scursul zerului din caș sau pentru deplasare pe zăpadă afânată și înaltă (pronunțat zonal și hârzob). ] [15.2.6.44]
Veşcă [ Obiectul și coaja anumitor copaci din care se confecționează marginea circulară a sitelor, cercul din jurul pietrelor de moară și al râșnițelor. ] [15.2.6.45]
Collapse <b>Unelte pentru pescuit</b> [ Totalitatea ambarcațiunilor, uneltelor și ustensilelor folosite pentru capturarea peștilor, atât în apele curgătoare, cât și în cele stătute sau în mare. ] [15.2.7]Unelte pentru pescuit [ Totalitatea ambarcațiunilor, uneltelor și ustensilelor folosite pentru capturarea peștilor, atât în apele curgătoare, cât și în cele stătute sau în mare. ] [15.2.7]
Barcă [ Ambarcațiune de mici dimensiuni cu vâsle sau cu pânze, pentru deplasări pe distanțe reduse sau pentru asigurarea pescuitului în largul unor ape. ] [15.2.7.1]
Belciug [ Inel, verigă de metal cu care se prinde un lacăt, un lanț etc. ] [15.2.7.2]
Carmac [ Unealtă de pescuit fără nadă, alcătuită din mai multe șiruri de cârlige mari. ] [15.2.7.3]
Coş orb [ Unealtă de pescuit făcută dintr-o împletitură de nuiele de formă ovală sau cilindrică. ] [15.2.7.4]
Coteţ [ 1. Adăpost pentru păsări, porci sau câini făcut din scânduri, cărămidă etc.; 2. Îngrăditură rotundă făcută din nuiele împletite, servind drept capcană pentru pești; 3. Grătar din nuiele în care se bate porumbul. ] [15.2.7.5]
Crăcan [ 1. Creangă (groasă) ramificată cu două ramuri folosită pentru a sprijini ceva (crengile cu fructe la un pom, cumpăna fântânii, undița la pescuit etc.); 2. cerc de fier cu trei picioare pe care se pun vasele la foc; pirostrie. ] [15.2.7.6]
Cucă [ Coș de fum la casele țărănești. ] [15.2.7.7]
Dubă [ 1. Luntre ușoară de pescuit în lacuri (construită dintr-un trunchi scobit - monoxilă); 2. Vas circular din lemn sau groapă circulară căptușită cu lemn în care se face tăbăcirea pieilor cu soluții tanante; 3. v. Tobă. ] [15.2.7.8]
Gard cu limbi [ Gard cu ulucile montate la o anumită distanță unele de altele. ] [15.2.7.9]
Harpon [ Unealtă de pescuit în formă de lance, întrebuințatîî la prinderea peștilor de mari dimensiuni. ] [15.2.7.10]
Igliţă [ Unealtă care servește la împletirea plaselor de pescuit. ] [15.2.7.11]
Juvelnic [ 1. Unealtă de pescuit din plasă sau din nuiele, în formă de coș sau de sac; 2. Amenajare pentru a păstra viu, în apă, peștele prins (pentru a fi folosit apoi ca momeală pentru peștii mari, răpitori). ] [15.2.7.12]
Leasă de pescuit [ 1. Împletitură de nuiele care se așează pe cursurile înguste ale unor râuri, oprind deplasarea peștilor, care pot fi mai ușor prinși; 2. Coș de nuiele în formă de opincă, întrebuințat la pescuit. ] [15.2.7.13]
Măciucă [ Bâtă lungă și groasă (cu măciulie la un capăt) cu ajutorul căreia pot fi prinși peștii prin lovire. ] [15.2.7.14]
Mahona [ Luntre făcută dintr-un trunchi scobit, folosită pe apele curgătoare la transportul unor mărfuri sau la pescuit. ] [15.2.7.15]
Mantră [ ] [15.2.7.16]
Mreajă [ Unealtă de pescuit formată dintr-o plasă împletită din ață subțire, cu ochiuri mari. ] [15.2.7.17]
Năvod [ Plasă de pescuit de dimensiuni mari, cu care se adună peștele de pe suprafețe întinse. ] [15.2.7.18]
Ostie [ Unealtă de pescuit, de forma unei furci, cu unul sau mai mulți dinți care se înfig în corpul peștilor. ] [15.2.7.19]
Plasă [ Împletitură cu ochiuri mari confecționată din sfoară, folosită la prinderea peștilor. ] [15.2.7.20]
Prăjină [ 1. Bucată de lemn, lungă și relativ subțire, folosită pentru a sprijini ceva; 2. Veche unitate de măsură pentru lungime, echivalentă cu 5-7 m.; 3. Prăjină fălcească, pogonească, pătrată - unitate de măsură pentru suprafețe, egală cu circa 180-210 m.p. (4-5 stânjeni pătrați). ] [15.2.7.21]
Priboi [ Unealtă din oţel, în formă de bară, cu un capăt conic, care serveşte, de obicei, la perforarea sau la lărgirea găurilor executate în piese metalice. ] [15.2.7.22]
Prostovol [ Unealtă de pescuit formată dintr-o plasă conică, prevăzută la marginea exterioară cu greutăţi de plumb care o trag la fundul apei şi o strâng, formând în apă un sac în care este prins peştele. ] [15.2.7.23]
Proţap [ Prăjină despicată la un capăt, cu care se culeg fructele, cu care se prind racii etc.; fiecare dintre cele două beţe, despicate în formă de furcă şi înfipte în pământ, lângă jar, între care se fixează peştele întreg pentru a se frige. ] [15.2.7.24]
Răgaci [ Unealtă în formă de clește cu coadă lungă, folosită la pescuit. ] [15.2.7.25]
Setcă [ Unealtă de pescuit formată dintr-o plasă de forme şi dimensiuni variate, confecţionată din aţă subţire şi care este fixată în apă cu ajutorul a două odgoane, cel superior cu plute, iar cel inferior cu greutăţi, întrebuinţată mai ales pentru scrumbie şi cegă. ] [15.2.7.26]
Suliţă [ Obiect din metal, cu vârful ascuțit, cu ajutorul căruia se prind pești prin înfigere. ] [15.2.7.27]
Tifan [ Năvod mic folosit pentru pescuit în bălţi, iazuri, canale. ] [15.2.7.28]
Undiţă [ Unealtă de pescuit, alcătuită dintr-o vargă flexibilă de care este legată o sfoară, un fir de material plastic etc., având la capăt un cârlig ascuţit şi îndoit, în care se pune momeala pentru a prinde peştele. ] [15.2.7.29]
Vârşe [ 1. Unealtă de pescuit alcătuită dintr-un coș de formă alungită, făcut din nuiele (de răchită) împletite sau din sârmă, cu gura îngustă și întoarsă înăuntru în formă de pâlnie; 2. Unealtă de pescuit, în formă de sac, alcătuită dintr-o plasă întinsă pe mai multe cercuri și cu gura răsfrântă înăuntru; vintir. ] [15.2.7.30]
Voloc [ Plasă de pescuit în apele de mai mare adâncime, prevăzută la cele două capete cu câte un băț gros, ceea ce permite pescarului să o întindă pe apă. ] [15.2.7.31]
Zaton [ Mai frecvent pronunțat zăton (din rus., și ucr.=zaton): 1. Zăgaz pe cursul unei ape; 2. Îngrăditură din stuf sau din nuiele făcută pe cursul unui râu pentru prinderea peștelui. ] [15.2.7.32]
Collapse <b>Unelte pentru plutărit</b> [ Totalitatea uneltelor (puține la număr) de care se folosesc plutașii în confecționarea și direcționarea plutelor pe apele curgătoare. ] [15.2.8]Unelte pentru plutărit [ Totalitatea uneltelor (puține la număr) de care se folosesc plutașii în confecționarea și direcționarea plutelor pe apele curgătoare. ] [15.2.8]
Collapse <b>Unelte pentru pomicultură</b> [ Totalitatea uneltelor, instalațiilor și recipientelor folosite în întreținerea pomilor, culegerea fructelor și prelucrarea acestora (stoarcere, fierbere, distilare, afumare etc.). ] [15.2.9]Unelte pentru pomicultură [ Totalitatea uneltelor, instalațiilor și recipientelor folosite în întreținerea pomilor, culegerea fructelor și prelucrarea acestora (stoarcere, fierbere, distilare, afumare etc.). ] [15.2.9]
Alambic [ Instalație pentru distilat lichidele (țuică, rachiu etc.), compusă dintr-un cazan de aramă în care sunt fierte prunele (în cazul țuicii) după ce au fost ținute la dospit într-o „tocitoare” (vas de lemn de cca.2,50 m înălțime, confecționat din doage prinse în cercuri din lemn sau din metal) și o serpentină, tot din aramă, trecută printr-un alt vas de mici dimensiuni în care se află apă rece; aceasta din urmă facilitează condensarea aburului din serpentină, iar lichidul obținut (țuică, rachiu, tescovină etc.) se scurge într-un alt vas curat și acoperit, ca să nu se diminueze alcoolul și, în consecință, tăria băuturii; în zonele din sudul și estul țării (Muntenia și Moldova), țuica se obține printr-o singură fierbere și are o tărie de cca. 27 grade; în Transilvania, Banat, Crișana, Oaș, Chioar și Maramureș, lichidul obținut se mai distilează încă o dată, rezultând palinca (turțul), aceasta atingând și peste 60 de grade tărie alcoolică, dar cantitatea obținută în final este mult mai mică; în Banat, primele cantități obținute în procesul de distilare, până la 1 litru (deoarece aceasta are tăria alcoolică mai mare), se numesc „fruncea” și se păstrează în gospodărie, fiind folosită la frecționarea celor bolnavi și la, atunci când este cazul, la umectarea periodică a unei pânze care se așează pe fața mortului, atât timp cât el se află în casă, întârziindu-i astfel intrarea în descompunere și schimbarea culorii tenului. ] [15.2.9.1]
Balercă [ Butoiaş din doage cu cercuri de lemn, folosit pentru ţuică, ornamentat prin pirogravură sau prin crestare, specific satelor din zonele subcarpatice; prin nuanţa şi structura fibrei lemnului, prin discreţia ornamentelor, balercile din nordul Moldovei sunt piese de mare efect artistic. Balerca poartă, în funcţie de zonă, denumiri diferite: „buriaş“, „fucie“, „şip“, „fedeleş“. ] [15.2.9.2]
Cazma [ Unealtă de fier cu coadă de lemn pentru săpat pământul; hârleț. ] [15.2.9.3]
Conductă [ Serpentină, conductă din aramă, piesă componentă a alambicului, instalație de distilat băuturile tari (țuică, rachiu, tescovină etc.); v. Alambic. ] [15.2.9.4]
Cosor [ Cuțit scurt cu vârful îndoit, întrebuințat la curățatul viței de vie. ] [15.2.9.5]
Fierestrău pentru crengi [ v. Ferăstrău. ] [15.2.9.6]
Leasă pentru uscat fructe [ Împletitură de nuiele care servește ca grătar pentru uscat legumele și fructele. ] [15.2.9.7]
Lojniţă [ Leasă de nuiele pe care se usucă sau se afumă fructe. ] [15.2.9.8]
Lopăţică [ 1. Lopată mică de fier, cu coadă scurtă, folosită pentru pus cărbunii în sobă; 2. Scândurică montată la războiul de țesut, prevăzută cu mai multe găuri, în care se introduce un cui pentru a împiedica sulul să se dea înapoi. ] [15.2.9.9]
Muşcătoare [ Unealtă din lemn de forma unei prăjini, prevăzută la un capăt fie cu un mic laț, fie cu o despicătură ca un crăcan cu care se pot culege diverse fructe din pomi sau din arbuști fructiferi. ] [15.2.9.10]
Piuă de zdrobit mere [ Piesă din lemn, compus dintr-o oală și un pilug folosită la zdrobitul fructelor pentru obținerea unei paste care intră în compoziția plăcintelor. ] [15.2.9.11]
Ploscă [ Recipient pentru țuică, rachiu sau vin, lucrat din lemn sau ceramică, folosit în cadrul ceremonialului de nuntă sau al altor sărbători, întâlnit în toate zonele ţării; piesele din ceramică, mai puţin răspândite, au fie formă sferoidală uşor aplatizată, fie formă de colac, cu un gol în mijloc; pe laturi au tortiţe prin care trece „baiera” de care se apucă; ploștile din lemn sau din ceramică sunt legate în „chingi” de piele, cu o toartă deasupra. ] [15.2.9.12]
Ploscă din lemn [ Recipient pentru țuică, rachiu sau vin, lucrat din lemn sau ceramică, folosit în cadrul ceremonialului de nuntă sau al altor sărbători, întâlnit în toate zonele ţării; ploștile din lemn pot fi: cioplite, de formă rotundă şi aplatizată pe două părţi, cu ornamentaţie geometrică sculptată, sau lucrate la strung din mai multe bucăţi; decorul se compune din linii concentrice uşor adâncite pe suprafaţa lemnului sau pictură policromă cu motive florale; sunt legate în „chingi” din piele, cu o toartă deasupra; au pe laturi tortiţe prin care trece „baiera” de care se apucă. ] [15.2.9.13]
Săditor [ Unealtă în formă de ţăruş, cu care se fac gropiţe la sădit; plantator. ] [15.2.9.14]
Şip [ Recipient din sticlă, ceramică etc. pentru păstrat lichide. ] [15.2.9.15]
Zăcătoare [ 1. Vas mare în care se păstrează vinul sau rachiul și care se umple mereu din alte butoaie; 2. Vas mare cu gura largă, îngropat în pământ, în care se pun strugurii și se strivesc în vederea fermentării; 3. Piatră zăcătoare, adică piatra de jos a instalației de măcinat a unei mori, deasupra căreia se rotește piatra alergătoare. ] [15.2.9.16]
Collapse <b>Unelte pentru vânătoare</b> [ Totalitatea uneltelor (inclusiv arme albe și de foc) care sunt folosite în prinderea sau vânarea animalelor sălbatice. ] [15.2.10]Unelte pentru vânătoare [ Totalitatea uneltelor (inclusiv arme albe și de foc) care sunt folosite în prinderea sau vânarea animalelor sălbatice. ] [15.2.10]
Corn de praf de puşcă [ Prăfar - recipient confecționat din corn de cerb sau al altor cornute mici în care se păstrează praful de pușcă necesar aprinderii încărcăturii unei puști; în cele mai multe cazuri, cornul este ornamentat prin pirogravare, motivul cel mai des întâlnit fiind rozeta. ] [15.2.10.1]
Cursă [ Dispozitiv pentru prins animale sălbatice; cursele sunt confecționate în special din fier și au dimensiuni diferite, pentru animalele mari (urs, lup etc.) arcul care declanșează semicercurile prevăzute cu colți fiind deosebit de puternic. ] [15.2.10.2]
Cuţit de vânătoare [ Instrument de tăiat format dintr-o lamă metalică cu mâner din lemn sau din corn de animal, folosit pentru sacrificarea animalelor rănite numai sau pentru jupuirea și tranșarea acestora. ] [15.2.10.3]
Geantă de vânătoare [ Obiect din piele în care se poartă cartușele (sau prăfarele și alicele, plumbii); cartușieră. ] [15.2.10.4]
Laţ [ 1. Nod larg la capătul unei sfori, întocmit în așa fel încât să se poată strânge în jurul unui punct fix; 2. Instrument pentru prins păsări sau animale, constând dintr-un ochi de sfoară, de sârmă etc. ] [15.2.10.5]
Măsură pentru praf de puşcă [ Recipiente confecționate din corn de vită sau de cerb (uneori ornamentate prin pirogravare) în care se păstrează cantitatea de praf de pușcă necesară pentru o încărcătură a puștii. ] [15.2.10.6]
Puşcă [ Armă de foc portativă, cu țeavă lungă,, care trage lovitură cu lovitură, fiind manevrată manual. ] [15.2.10.7]
Collapse <b>Unelte pentru viticultură</b> [ Totalitatea uneltelor folosite în întreținerea culturilor de viță de vie, precum și uneltele, instalațiile și vasele care contribuie la producerea și păstrarea vinului. ] [15.2.11]Unelte pentru viticultură [ Totalitatea uneltelor folosite în întreținerea culturilor de viță de vie, precum și uneltele, instalațiile și vasele care contribuie la producerea și păstrarea vinului. ] [15.2.11]
Albie [ Vas alungit din lemn sau din metal folosit pentru spălat, scăldat, adăpat sau pentru păstrat unele produse. ] [15.2.11.1]
Arac [ Par lung și subțire folosit la sprijinirea viței de vie, a fasolei, a ramurilor pomilor (regional se pot întâlni și termenii arag sau harag). ] [15.2.11.2]
Balercă [ Butoiaş din doage cu cercuri de lemn, folosit pentru ţuică, ornamentat prin pirogravură sau prin crestare, specific satelor din zonele subcarpatice; prin nuanţa şi structura fibrei lemnului, prin discreţia ornamentelor, balercile din nordul Moldovei sunt piese de mare efect artistic. Balerca poartă, în funcţie de zonă, denumiri diferite: „buriaş“, „fucie“, „şip“, „fedeleş“. ] [15.2.11.3]
Baniţă [ Unitate de măsură și totodată vas de capacitate pentru cereale, lucrată din scoarţă de copac sau doage, variind între 21 și 32 l. ] [15.2.11.4]
Botă [ Vas de formă rotundă, aplatizat pe părţi, construit din doage, cu două capace şi cercuri din lemn sau din metal, folosit pentru dus apa la câmp; pe părţile laterale, bota are două mici toarte prin care se trece o sfoară groasă, servind ca mâner; uneori, pe cele două capete, este executat un ornament discret pirogravat; fiind răspândită în majoritatea zonelor, bota se întâlneşte sub diferite denumiri: „botic“, „botiţă“, „botă înfundată“, „fedeleş“, „căpăcică“, „tulcer“. ] [15.2.11.5]
Butoi [ Vas din lemn făcut din doage, mai larg la mijloc decât la capete, folosit pentru păstrarea lichidelor (în special vin) sau pentru conservarea murăturilor. ] [15.2.11.6]
Butoiaş [ Vas din lemn făcut din doage, mai larg la mijloc decât la capete, de dimensiuni reduse (diminutiv de la butoi) folosit pentru păstrarea lichidelor (vin, țuică, rachiu). ] [15.2.11.7]
Cadă [ Vas mare din doage, în formă de trunchi de con, în care se zdrobesc strugurii; zăcătoare. ] [15.2.11.8]
Cazma [ Unealtă de fier cu coadă de lemn pentru săpat pământul; hârleț. ] [15.2.11.9]
Chitonog [ Unealtă cu care se fac găuri în pământ pentru înfipt aracii la vie. ] [15.2.11.10]
Ciubăr [ Vas rotund cu două toarte, de formă tronconică, cu gura mai largă decât baza, făcut din doage și folosit pentru transportare: caș, burdufurile cu brânză, strugurii culeși la vie și duși pentru a fi zdrobiți, țesăturile umede după ce au fost spălate la râu etc.; transportul se face cu un căruț, cu carul sau de către două persoane care trec o bâtă prin urechile toartelor. ] [15.2.11.11]
Corfă [ Coș, paner (obiect împletit din nuiele) pentru transportat strugurii de la vie. ] [15.2.11.12]
Coş [ Obiect făcut din împletitură de nuiele, papură etc. care servește la transportarea sau la depozitarea unor produse sau a unor obiecte. ] [15.2.11.13]
Coşniţă [ 1. Coș mic pentru târguieli sau pentru transportul unor cantități mici de produse; 2. Stup făcut din papură, nuiele, paie etc. ] [15.2.11.14]
Cosor [ Cuțit scurt cu vârful îndoit, întrebuințat la curățatul viței de vie. ] [15.2.11.15]
Custură [ Lamă tăioasă, folosită independent; lama ascuțită de la rindea, de la coasă etc. ] [15.2.11.16]
Fierestrău pentru vie [ v. Ferăstrău. ] [15.2.11.17]
Foarfecă pentru vie [ v. Foarfecă. ] [15.2.11.18]
Galeată [ 1. Vas cu toartă, de lemn sau de metal, pentru apă, pentru muls laptele sau pentru ținut și transportat diverse materiale (granulare); 2. Măsură de capacitate pentru cereale (egală cu 80 de litri sau 64 de cofe), pentru brânză (egală cu 5 ocale) și pentru lapte (egală cu 12 ocale). ] [15.2.11.19]
Gratie [ 1. Leasă de nuiele pe care se prelucrau dimiile; 2. zăbrele de lemn sau de fier fixate la ferestrele caselor vechi, cunoscute sub diferite denumiri: drug, cruce, fier, trepar. ] [15.2.11.20]
Lin de stors struguri [ Vas din lemn în care se tescuiesc strugurii. ] [15.2.11.21]
Mustuitor [ Unealtă de lemn cu care se zdrobesc strugurii pentru a obține mustul. ] [15.2.11.22]
Oca [ Veche unitate de măsură pentru capacități (egală cu 1,288 l sau 1,520 l) și pentru greutăți (egală cu 1,272 Kg. sau 1,291 Kg.); vasul cu care se măsoară. ] [15.2.11.23]
Pâlnie [ Obiect din ceramică, porțelan, metal, sticlă etc., de forma unui con gol în interior, prelungit printr-un tub îngustat, servind la turnarea lichidelor în alte vase cu gura strâmtă sau la filtrarea acestora. ] [15.2.11.24]
Parângă [ Părângă - prăjină, bară din lemn cu ajutorul căreia se transportă o greutate de către două persoane, sprijinind capetele prăjinei pe umeri; cu părânga se transportă vasele mari cu struguri de la vie la gospodărie sau la cramă. ] [15.2.11.25]
Postavă [ 1. Albie, covată pentru depozitat strugurii culeși; 2. Ladă în care curge făina la moară. ] [15.2.11.26]
Presă [ Instalație cu ajutorul căreia se exercită o presiune asupra unui material, obiect, pentru a-i reduce volumul, a-i da o anumită formă, a extrage lichidul din el. ] [15.2.11.27]
Pritoacă [ Vas din doage, asemănător cu o cadă, în care sunt transportați strugurii la teasc, în timpul culesului. ] [15.2.11.28]
Putină [ Vas din lemn, de obicei de forma unui trunchi de con, făcut din doage legate cu cercuri şi folosit mai ales la păstrarea unor brânzeturi, murături. ] [15.2.11.29]
Răboj [ 1. Bucată de lemn pe care se însemnau, prin crestături, diferite cantități, socoteli, numărători etc. (ex. cantitățile de brânză cuvenite a fi predate de către baciul stânei proprietarului de oi); 2. Crestătură făcută, ca semn distinctiv, la urechea unei vite. ] [15.2.11.30]
Săditor [ Unealtă în formă de ţăruş, cu care se fac gropiţe la sădit; plantator. ] [15.2.11.31]
Sapă [ Unealtă agricolă pentru săpat şi prăşit, alcătuită dintr-o lamă de oţel plană sau puţin concavă, fixată aproape perpenticular într-o coadă de lemn. ] [15.2.11.32]
Săpăligă [ Sapă mică, cu lama îngustă, având adesea doi sau trei colţi la partea opusă tăişului, folosită mai ales în lucrări de legumicultură. ] [15.2.11.33]
Strecurătoare [ Vas de bucătărie (sau folosit pentru alegerea impurităților din diferite lichide) cu fundul găurit sau prevăzut cu o sită metalică. ] [15.2.11.34]
Tâlv [ Fructul tigvei, întrebuinţat de obicei la scoaterea, prin aspirare, a vinului dintr-un butoi; v. tigvă. ] [15.2.11.35]
Târnăcop [ Unealtă formată dintr-o bară masivă de oţel, ascuţită la un capăt şi lată la celălalt, prinsă într-o coadă de lemn, folosită la săpat în pământuri tari, la spart pietre etc. ] [15.2.11.36]
Unealtă pentru înfipt aracii [ Unealtă din lemn de forma unui par, ascuțit la un capăt, cu ajutorul căruia se fac găuri în pământ pentru a ușura îngroparea aracilor. ] [15.2.11.37]
Unelte pentru agricultură [ Totalitatea uneltelor folosite pentru pregătirea pământului, pentru însămânțare, pentru întreținerea culturilor, pentru recoltarea produselor și pentru depozitarea și conservarea lor. ] [16]
Unelte pentru ocupații; Unelte pentru agricultură [ Unitate de măsură ] [17]